20-04-2008, 11:36 AM
As vrea totusi sa comentez one-shot-urile postate, inainte sa-l pun pe-al meu.
Arashi Kigen, frumos. Mi-ai adus aminte de frumoasele ramasite ale vechilor egipteni pe care le-am vazut chiar pe viu, acum doi ani. La fel pot spune si despre partea din Taj Mahal - desi n-am fost inca si-acolo, atunci cand am citit cuvantul "moschei", in minte mi-a aparut moscheea construita de-un rege al carui nume nu mi-l mai amintesc, in Tunisia. Facuta in culori deschise, radiind in lumina soarelui.
In orice caz, destul de frumoasa lucrarea. Exprimarea este fara de greseli.
Mikomi_Aikou(sau, mai bine zis, Yukiyuri ^^ ), draguta lucrare, chiar daca este cam scurta. Mai puteai dezvolta subiectul.
Iar acum, lucrarea mea, cu care am castigat un concurs de Craciun pe un forum :
Christmas Gift
Stau in genunchi in camera mea. Chiar daca afara soarele stralucea palid, ce-i drept, reflecatandu-se in zapada, in odaia-n care stateam era foarte intuneric. Intr-un colt se vedea putina lumina, dar nu indeajuns cat sa-mi vad propriile degete.
Stau si ma gandesc ca tot norocul si sperantele mele s-au dus, odata cu rudele moarte. Fusesem dus la un orfelinat, iar apoi luat de o familie destul de bogata, ceea ce mi se parea un lux pentru mine, caci familia mea fusese saraca. Murisera in timpul al doileaului razboi mondial, ca ostatici, in timp ce eu scapasem. Pe atunci aveam doar 5 ani jumatate, dar destui cat sa ma faca sa imi incropesc un plan de evadare din inchisoarea in care fusesera tinuti ostaticii. Inca regret ca i-am lasat acolo, dar si mai mult regret ca Domnul, chiar daca nu cred in el, nu fusese si cu ei, atunci cand am fost pusi in celule diferite.
Acum, sunt intr-o familie, cu doi parinti si un frate. Parintilor adoptivi nu le-am spus niciodata ‘mama’ sau ‘tata’ chiar daca ei mi-au cerut sa le spun asa. Eu stiu ca era doar de fatada, caci cu mine nu se purtau foarte frumos, chiar oribil as putea spune. Iar noul meu frate, este un monstru si jumatate : chiar daca are un chip frumos, este slab, chiar daca mananca mult mai mult decat mine, un bataus innascut si un om pur si simplu groaznic. De multe ori ma bate numai pentru ca nu i-am aruncat bine mingea, chiar daca o prindea intotdeauna.
Ma gandesc ca si-asa nu o sa deranjeze pe nimeni daca nu merg astazi la scoala, sau daca nu cobor jos sa le spun sictirit un ‘Buna dimineata !’ caci si-asa nimeni nu-mi raspunde. Mai sunt cateva zile pana la vacanta de iarna, apoi pana la Craciun. Craciunul, pentru mine, inseamna doar o sarbatoare in care primesc un ‘Sarbatori fericite !’ spus in batjocura si aruncat dupa umar de la ‘fratele meu’ in timp ce acesta deschide cadouri imense.
Chiar cand ma gandeam sa ma ridic din genunchi, usa se deschide cu putere si simt pe cineva cum ma ia de guler si ma trage dupa el. Simt mainile lui osoase atingandu-mi ceafa inainte sa ma lase sa cad pe podea. Vad apoi ca era Ferdinand, ‘fratele meu’. Cu toate ca suntem de aceeasi varsta, este mai inalt decat mine. Asa cum ma asteptasem, nu ma scosese din camera mea pentru ca era ingijorat ca nu merg la scoala sau ca n-am venit in bucatarie, ci pentru ca vroia sa se dea mare bataus in fata colegilor de la scoala, ca intotdeauna. Iar singurul motiv pentru care-mi placea sa merg la scoala era colega mea de banca, Andrada, care-mi ia intotdeauna apararea atunci cand cineva vrea sa ma bata si purtandu-se frumos cu mine. Mai erau si alti colegi cu care ma intelegeam cat de cat bine, dar Andrada era singura care simteam ca imi este apropiata.
Ii aud pe parintii mei adoptivi de la parterul casei strigandu-mi numele apoi spunandu-mi sa ma imbrac si sa merg la scoala. Ei ma striga pe un nume dat de ei, nu de parintii mei naturali. Mi-au dat un nume urat, din punctul meu de vedere-Carol. Imi place mai mult numele meu normal, Alexandru. Colegii mei, luandu-se dupa fratele meu, imi spuneau Carol, unii chiar Carolina deoarece nu prea aveam putere atunci cand loveam. Desigur, daca dadeam cu toata forta mea, ei cu siguranta se infuriau vazand ca au un ochi umflat si ar fi venit in gasca si m-ar fi batut. Dar asta se intampla pana-n clasa a 6-a ; pana acum, in clasa a 8-a, mi-au spus Alex.
Una peste alta, am ajuns la scoala. Nimic nou : multi baieti se bateau...dar la un moment dat imi cad ochii pe un grup de baieti care se bateau...cu o fata. Era cam ciudat caci nu se prea bateau fetele cu baietii. Imi dau seama ca Andrada era acea fata. Era timpul sa o ‘salvez’ si eu pe ea, asa cum ea m-a ajutat pe mine.
Cu o forta destul de uimitoare, ii trag unui baiat un pumn peste obrazul drept, apoi ii dau altuia un picior in fluierul piciorului stang. Una peste alta, baietii au fost destul de uimiti de puterea mea, iar Andrada a scapat.
Ca intotdeauna, imi fusesera date multe teme pentru acasa, iar cele date pentru ziua respectiva erau ori incomplete, ori aiurea facute ; meritul si-l asuma Ferdinand caci el descoperise ca-mi faceam temele mai bine decat el si-mi sterpelea intotdeauna tema pentru ca el sa iasa basma-curata.
Ajung acasa si merg in baia mea personala ; dupa parerea parintilor, nu trebuia sa folosesc aceeasi baie cu fratele meu-tot ceea ce nu inteleg este de ce m-au mai luat de la orfelinat. Ma uit in oglinda : un baiat de 14 ani ma priveste cu ochi stinsi dinauntrul ei. Bretonul saten acopera ochii verzi. Ma despart repede de el, caci il aud din nou pe fratele meu tipand din josul scarii ca i-am luat manualul lui si mi-l cere inapoi.
Aceleasi lucruri se intampla-n fiecare zi : sunt batut, neapreciat, urat de aproape toata lumea. De ce se intampla astfel de lucruri ?Nu facusem nimic sa-i deranjeze...Dar tousi ei continuau sa se comporte astfel.
In fiecare noapte, in schimb, aveam vise ciudate : mii si mii de siluete aproape invizibile, ca niste oameni in ceata, se apropiau cu pasi repezi de mine. Dupa cateva minute in care acestia ajungeau destul de aproape de corpul meu, inert, se pare, glasurile lor se contopeau in mii de strigate sfarsite.
Din cauza ca ‘nu fusesem cuminte’ tragandu-i o palma fratelui meu, fusesem inchis in casa cat timp el si parintii mei erau afara, admirand orasul impodobit de sarbatoare. Sunt doar eu si gandurile mele. O voce din interior imi spune sa ies pe un geam si sa ma plimb prin cealalta parte a orasului, opus locului unde familia mea adoptiva se plimba.
Ii dau ascultare. Deschid usor geamul si sar in zapada. Ma gandesc unde m-as putea duce. Vazusem tot orasul, dar cel mai mult imi placea sa merg in cimitir : un loc linistit, chiar daca multi oameni care treceau pe-acolo plangeau. Imi facusem chiar si un prieten acolo : o randunica. De fiecare data cand ma vedea trecand pe-acolo se aseza pe umarul meu.
Ajuns in cimitir, ma gandesc sa ma plimb printre pietrele de mormant. Randunica, ca deobicei, se aseza pe umarul meu stang.
Mergand linistit si spunandu-i necazurile mele, descopar o piatra ce pana atunci nu mai fusese. Ma apropii si vad ca pe ea scria “Maria Ivanov†iar langa inca o piatra pe care scria “Marius Ivanovâ€. Erau numele parintilor mei, dar nu avea cum caci corpurile lor nu fusesera gasite.
In acel moment, o lacrima se prelinse pe obrazul meu. Imi doream sa-i mai vad o data. Imi doream sa-i mai simt mana mamei pe crestetul meu.
Chiar atunci am simtit o atingere pe cap. Dar nu ridic ochii din pamant.
-Alex..., imi zise bland o voce.
Cunosteam vocea. Era a mamei.
-Cat de mult ai crescut...
Ridic ochii. Doi ochi caprui ma priveau cu blandete. Era mama, dar sub forma de stafie. Dar o simteam ca pe o fiinta vie. Ma imbratiseaza.
-Acesta a fost darul lui Dumnezeu. Ti-ai dorit sa ma mai vezi.
Lacrimile imi siroiau pe obraz. Nu credeam in Dumnezeu, dar El facuse ceva foarte important pentru mine : o mai vazusem pe mama, chiar si pentru cateva minute.
Disparu. Eu ramasesem cu randunica si propriile-mi ganduri. Dar acesta fusese cel mai frumos dar de Craciun.
Arashi Kigen, frumos. Mi-ai adus aminte de frumoasele ramasite ale vechilor egipteni pe care le-am vazut chiar pe viu, acum doi ani. La fel pot spune si despre partea din Taj Mahal - desi n-am fost inca si-acolo, atunci cand am citit cuvantul "moschei", in minte mi-a aparut moscheea construita de-un rege al carui nume nu mi-l mai amintesc, in Tunisia. Facuta in culori deschise, radiind in lumina soarelui.
In orice caz, destul de frumoasa lucrarea. Exprimarea este fara de greseli.
Mikomi_Aikou(sau, mai bine zis, Yukiyuri ^^ ), draguta lucrare, chiar daca este cam scurta. Mai puteai dezvolta subiectul.
Iar acum, lucrarea mea, cu care am castigat un concurs de Craciun pe un forum :
Christmas Gift
Stau in genunchi in camera mea. Chiar daca afara soarele stralucea palid, ce-i drept, reflecatandu-se in zapada, in odaia-n care stateam era foarte intuneric. Intr-un colt se vedea putina lumina, dar nu indeajuns cat sa-mi vad propriile degete.
Stau si ma gandesc ca tot norocul si sperantele mele s-au dus, odata cu rudele moarte. Fusesem dus la un orfelinat, iar apoi luat de o familie destul de bogata, ceea ce mi se parea un lux pentru mine, caci familia mea fusese saraca. Murisera in timpul al doileaului razboi mondial, ca ostatici, in timp ce eu scapasem. Pe atunci aveam doar 5 ani jumatate, dar destui cat sa ma faca sa imi incropesc un plan de evadare din inchisoarea in care fusesera tinuti ostaticii. Inca regret ca i-am lasat acolo, dar si mai mult regret ca Domnul, chiar daca nu cred in el, nu fusese si cu ei, atunci cand am fost pusi in celule diferite.
Acum, sunt intr-o familie, cu doi parinti si un frate. Parintilor adoptivi nu le-am spus niciodata ‘mama’ sau ‘tata’ chiar daca ei mi-au cerut sa le spun asa. Eu stiu ca era doar de fatada, caci cu mine nu se purtau foarte frumos, chiar oribil as putea spune. Iar noul meu frate, este un monstru si jumatate : chiar daca are un chip frumos, este slab, chiar daca mananca mult mai mult decat mine, un bataus innascut si un om pur si simplu groaznic. De multe ori ma bate numai pentru ca nu i-am aruncat bine mingea, chiar daca o prindea intotdeauna.
Ma gandesc ca si-asa nu o sa deranjeze pe nimeni daca nu merg astazi la scoala, sau daca nu cobor jos sa le spun sictirit un ‘Buna dimineata !’ caci si-asa nimeni nu-mi raspunde. Mai sunt cateva zile pana la vacanta de iarna, apoi pana la Craciun. Craciunul, pentru mine, inseamna doar o sarbatoare in care primesc un ‘Sarbatori fericite !’ spus in batjocura si aruncat dupa umar de la ‘fratele meu’ in timp ce acesta deschide cadouri imense.
Chiar cand ma gandeam sa ma ridic din genunchi, usa se deschide cu putere si simt pe cineva cum ma ia de guler si ma trage dupa el. Simt mainile lui osoase atingandu-mi ceafa inainte sa ma lase sa cad pe podea. Vad apoi ca era Ferdinand, ‘fratele meu’. Cu toate ca suntem de aceeasi varsta, este mai inalt decat mine. Asa cum ma asteptasem, nu ma scosese din camera mea pentru ca era ingijorat ca nu merg la scoala sau ca n-am venit in bucatarie, ci pentru ca vroia sa se dea mare bataus in fata colegilor de la scoala, ca intotdeauna. Iar singurul motiv pentru care-mi placea sa merg la scoala era colega mea de banca, Andrada, care-mi ia intotdeauna apararea atunci cand cineva vrea sa ma bata si purtandu-se frumos cu mine. Mai erau si alti colegi cu care ma intelegeam cat de cat bine, dar Andrada era singura care simteam ca imi este apropiata.
Ii aud pe parintii mei adoptivi de la parterul casei strigandu-mi numele apoi spunandu-mi sa ma imbrac si sa merg la scoala. Ei ma striga pe un nume dat de ei, nu de parintii mei naturali. Mi-au dat un nume urat, din punctul meu de vedere-Carol. Imi place mai mult numele meu normal, Alexandru. Colegii mei, luandu-se dupa fratele meu, imi spuneau Carol, unii chiar Carolina deoarece nu prea aveam putere atunci cand loveam. Desigur, daca dadeam cu toata forta mea, ei cu siguranta se infuriau vazand ca au un ochi umflat si ar fi venit in gasca si m-ar fi batut. Dar asta se intampla pana-n clasa a 6-a ; pana acum, in clasa a 8-a, mi-au spus Alex.
Una peste alta, am ajuns la scoala. Nimic nou : multi baieti se bateau...dar la un moment dat imi cad ochii pe un grup de baieti care se bateau...cu o fata. Era cam ciudat caci nu se prea bateau fetele cu baietii. Imi dau seama ca Andrada era acea fata. Era timpul sa o ‘salvez’ si eu pe ea, asa cum ea m-a ajutat pe mine.
Cu o forta destul de uimitoare, ii trag unui baiat un pumn peste obrazul drept, apoi ii dau altuia un picior in fluierul piciorului stang. Una peste alta, baietii au fost destul de uimiti de puterea mea, iar Andrada a scapat.
Ca intotdeauna, imi fusesera date multe teme pentru acasa, iar cele date pentru ziua respectiva erau ori incomplete, ori aiurea facute ; meritul si-l asuma Ferdinand caci el descoperise ca-mi faceam temele mai bine decat el si-mi sterpelea intotdeauna tema pentru ca el sa iasa basma-curata.
Ajung acasa si merg in baia mea personala ; dupa parerea parintilor, nu trebuia sa folosesc aceeasi baie cu fratele meu-tot ceea ce nu inteleg este de ce m-au mai luat de la orfelinat. Ma uit in oglinda : un baiat de 14 ani ma priveste cu ochi stinsi dinauntrul ei. Bretonul saten acopera ochii verzi. Ma despart repede de el, caci il aud din nou pe fratele meu tipand din josul scarii ca i-am luat manualul lui si mi-l cere inapoi.
Aceleasi lucruri se intampla-n fiecare zi : sunt batut, neapreciat, urat de aproape toata lumea. De ce se intampla astfel de lucruri ?Nu facusem nimic sa-i deranjeze...Dar tousi ei continuau sa se comporte astfel.
In fiecare noapte, in schimb, aveam vise ciudate : mii si mii de siluete aproape invizibile, ca niste oameni in ceata, se apropiau cu pasi repezi de mine. Dupa cateva minute in care acestia ajungeau destul de aproape de corpul meu, inert, se pare, glasurile lor se contopeau in mii de strigate sfarsite.
Din cauza ca ‘nu fusesem cuminte’ tragandu-i o palma fratelui meu, fusesem inchis in casa cat timp el si parintii mei erau afara, admirand orasul impodobit de sarbatoare. Sunt doar eu si gandurile mele. O voce din interior imi spune sa ies pe un geam si sa ma plimb prin cealalta parte a orasului, opus locului unde familia mea adoptiva se plimba.
Ii dau ascultare. Deschid usor geamul si sar in zapada. Ma gandesc unde m-as putea duce. Vazusem tot orasul, dar cel mai mult imi placea sa merg in cimitir : un loc linistit, chiar daca multi oameni care treceau pe-acolo plangeau. Imi facusem chiar si un prieten acolo : o randunica. De fiecare data cand ma vedea trecand pe-acolo se aseza pe umarul meu.
Ajuns in cimitir, ma gandesc sa ma plimb printre pietrele de mormant. Randunica, ca deobicei, se aseza pe umarul meu stang.
Mergand linistit si spunandu-i necazurile mele, descopar o piatra ce pana atunci nu mai fusese. Ma apropii si vad ca pe ea scria “Maria Ivanov†iar langa inca o piatra pe care scria “Marius Ivanovâ€. Erau numele parintilor mei, dar nu avea cum caci corpurile lor nu fusesera gasite.
In acel moment, o lacrima se prelinse pe obrazul meu. Imi doream sa-i mai vad o data. Imi doream sa-i mai simt mana mamei pe crestetul meu.
Chiar atunci am simtit o atingere pe cap. Dar nu ridic ochii din pamant.
-Alex..., imi zise bland o voce.
Cunosteam vocea. Era a mamei.
-Cat de mult ai crescut...
Ridic ochii. Doi ochi caprui ma priveau cu blandete. Era mama, dar sub forma de stafie. Dar o simteam ca pe o fiinta vie. Ma imbratiseaza.
-Acesta a fost darul lui Dumnezeu. Ti-ai dorit sa ma mai vezi.
Lacrimile imi siroiau pe obraz. Nu credeam in Dumnezeu, dar El facuse ceva foarte important pentru mine : o mai vazusem pe mama, chiar si pentru cateva minute.
Disparu. Eu ramasesem cu randunica si propriile-mi ganduri. Dar acesta fusese cel mai frumos dar de Craciun.