Lucrari neterminate

[Aveqetura]

Am intitulat topicul Lucrări neterminate pentru că aceste lucrări nu sunt terminate, nu au o finalitate.

Aştept consideraţii şi păreri pe marginea textelor postate.

Primul text : - Este mai vechi, in semnsul ca dateaza de cand aveam calculatorul (PC-ul personal).

Nu am de gând să plictisesc cititorul vorbind despre locul naşterii mele sau despre locul în care m-am stabilit şi unde locuiesc şi în prezent. De ce ? Pentru că aş umple pagini întregi fără rost. Am să mă „întorc” în timp ca să vă povestesc cum am ajuns eu să locuiesc în Maroc şi să fiu o femeie realizată. Totul a început în urmă cu mulţi ani...

~~~ În urmă cu mulţi ani ~~~

M-am născut într-o familie mică, adică am avut un frate şi o soră mai mare. Eu eram mezina familiei. Cei din familia mea erau englezi.

Aveau rădăcini bine înfipte în Anglia. Au avut de-alungul vremii mai multe meserii, dar s-au făcut cunoscuţi ca bijutieri. Renumele şi l-au câştigat în urma faptului că erau printre puţinii bijutieri care foloseau pietre autentice şi aur la bijuteriile lor.

Nu s-au abătut niciodată de la aceste două calităţi ale bijuteriilor : aurul şi pietrele preţioase autentice. Astfel, numele Carrington a devenit repede cunoscut, iar Carrington’s Jewells a devenit un brand renumit.

Dar să revenim la mine. Am venit pe lume într-o zi din luna lui florar. Nu vă spun nici data, nici anul naşterii, pentru că nu sunt aşa de importante. Când părinţii m-au botezat, mi-au zis Alexis. Nu ştiu nici acum de ce au ales acest nume,,,

Când am împlinit doi ani, părinţii mei au plecat într-o călătorie lungă, prin lume. Erau aventurieri şi nici că s-au mai întors din călătoria aceea. Ce s-a întâmplat cu ei, nimeni nu a ştiut vreodată. Am rămas împreună cu bunicii. Fiind oameni destul de înstăriţi, i-au dat pe fratele şi sora mea mai mare la o şcoală cu internat pentru a li se da educaţie şi m-au păstrat pe mine pe lângă ei.

Anii au trecut şi ajusesem la vârsta de 11 ani, vârstă la care bunicul a rămas singur. Între el şi bunica a fost o dragoste cum rar se găseşte şi din cauza lipsei ei, el a căzut în patima băuturii. Pentru a face rost de băutura de care avea nevoie, el juca deseori poker.

Îmi amintesc şi acum ziua aceea fatidică...

~~~ ÃŽntr-un salon privat de poker ~~~

Aşa cum am mai spus, aveam 11 ani. Bunicul, mai treaz ca niciodată, a luat toată argintăria din casa unde locuiam şi m-a luat de mână. Nu vroia să mă lase singură în casă, căci servitori nu mai aveam. S-a dus la o casă de amanet şi şi-a amanetat toată argintăria. Nu înţeleg nici acum de ce a făcut asta. Se presupunea că familia Carrington era bogată, că numele nostru era un brand în lumea bijuteriilor...

Cu banii luaţi de pe obiectele vândute, bunicul a intrat într-un salon privat, unde se juca poker. Eram îmbrăcată cu o rochiţă albastră ce avea mici flori albe pe ea. Părul mi-era strâns la spate într-o coadă...
Am intrat în salonul acela privat...

Un fum gros, provenind de la pipele şi trabucurile scumpe ce se fumau în acel salon, mai că acoperea încăperea. Tot fumul acela părea o ceaţă deasă, iar eu am început să tuşesc.

─ Domnişoară dragă, ai grijă să nu tuşeşti şi să stai lângă mine la masa de joc. Să nu cumva să pleci, că te culci nemâncată diseară. Ai înţeles ? îmi spunea bunicul.
─ Da, bunicule, am înţeles, i-am răspuns eu.

L-am văzut aşezându-se la o masă de joc. După pungile de catifea, care erau foarte umflate şi care erau puse pe masa aceea rotundă lângă fiecare jucător, am presupus că bunicul se aşezase la o masă unde erau oameni bogaţi. A început să joace cărţi. Un timp, destul de îndelungat, bunicul câştiga rundă după rundă şi era foarte vesel, pentru că ştia că : banii mulţi aduceau multă băutură. Şi nu orice fel de băutură, ci numai din aceea rafinată şi foarte tare...

Dar norocul bunicului avea să se schimbe în momentul în care unul din jucători s-a retras şi la masă s-a aşezat un om misterios. După îmbrăcăminte, bunicul mi-a spus că era arab. Probabil vre-un afacerist, bogătaş, ceva...

S-a aşezat la masă, şi-a pus pungile pline de bani pe masă şi a început sâ joace. Bunicul nu a mai fost atât de norocos... A început să piardă rundă după rundă. Crezându-se norocos, la unul din rânduri, bunicul a făcut ceva neaşteptat.

─ Pun casa în care locuiesc în joc şi singurul magazin de bijutarii pe care-l deţin, a spus el.
─ Pariul se acceptă, a răspuns omul misterios.

Bunicul a pierdut. A dat să se ridice de la masă, dar...

─ Baronul Carrington pleacă aşa de repede de la masa de joc ? a întrebat misteriosul bărbat.
─ Ce doreşti de la mine, Omar ? a întrebat bunicul.
─ Încă o rundă. Nu-mi spune că o să rezişti fără băutura ta preţioasă.
─ Va trebui să rezist. Nu mai am nimic de licitat.
─ Ba da, mai ai.
─ Ce anume ? l-a întrebat bunicul mirat.
─ Copila de lângă tine. Nu e cine ştie ce frumuseţe, dar poate deveni. În plus, ochii ei violeţi sunt de-a dreptul fascinanţi, a spus cel care se numea Omar.

N-am uitat nici acum expresia bunicului meu de-atunci. A vrut să se răstească la arabul acela care îndrăznea să-i facă o asemenea propunere, să se repeadă la el, dar dorinţa de a bea ceva a învins raţiunea. I s-a adus băutură, plătită evident de arab şi bunicul a mai jucat încă o rundă.

A pierdut. S-a ridicat de la masă şi a zis :

─ Să ai grijă de ea. Am învăţat-o să scrie şi să citescă. I-am dat pe fraţii ei la şcoală şi am ţinut-o lângă mine, ca să-mi ţină de urât, dar mai bine o dădeam şi pe ea. Ar fi avut poate o altfel de viaţă...

De atunci, nu l-am mai văzut pe bunicul. Omar m-a luat de mână şi m-a purtat pe nişte străzi necunoscute mie. Nu aveam cum să le cunosc, pentru că universul meu era casa unde locuiam cu bunicul. Exteriorul a însemnat pentru mine acel salon privat, iar contactul cu lumea ceea ce am văzut la masa de poker. Nu-i prea grozav nu ?

Am intrat împreună cu Omar într-un magazin, unde el a vorbit cu o femeie de-acolo. Femeia m-a privit şi mi-a dat două rochii cenuşii ca să le probez. Mi-au venit bine şi el a fost mulţumit. Mi le-a cumpărat şi mi-a zis să mă schimb într-una din ele. Rochia mea albastră a aruncat-o.

De la acel magazin, am plecat cu o trăsură la aeroport. Ne-am urcat într-o trasura şi duşi am fost.

Nu-mi amintesc prea bine prin ce mijloace de transport ajuns în Maroc, pentru ca m-a adormit, ca sa nu-l deranjez. In Maroc, m-a purtat pe nişte străduţe înguste, unde mirosul mirodeniilor, al cafelei, m-a învăluit.

Zgomotul provenea de la ibricele ce se ciocneau unul de altul, de la oamenii care se tocmeau de zor. Era o lume pestriţă, unde găseai aproape tot ce-ţi doreai. Am ajuns la o casă, unde el s-a oprit şi a intrat. O femeie l-a întâmpinat şi au vorbit în limba lor.

Ce-au vorbit ei nu am ştiut pe-atunci, dar el a plecat, iar femeia aceea m-a luat de mână şi m-a „azvârlit” aproape într-o cameră spunându-mi :

─ Asta va fi camera ta de-acum încolo. O să-ţi aducă cineva de mâncare. Nu te plângi de prea puţină mâncare niciodată, nu-mi ieşi din cuvânt cu nimic, vei ajuta la bucătărie şi la treburile casei. Ai înţeles ? m-a întrebat ea în engleză.

Am dat din cap speriată şi am rămas singură în camera aceea. Din acea zi, am devenit servitoarea acelei femei, pe care am aflat că o chema Amina. În mod paradoxal, domnilor, am devenit o cenuşăreasă. De-a lungul anilor ce s-au scurs, nu am auzit de la stăpâna mea o singură vorbă bună. Mă obişnuisem cu toanele ei şi nu-i ieşeam din cuvânt. Găseam mereu o modalitate ca să n-o supăr, pentru că observasem eu că dacă-i ieşeai din cuvânt nu te aştepta altceva decât nişte lovituri zdravene de bici. Am primit şi eu câteva...

Deşi fusesem botezată, deşi eram creştină, a trebuit să mă convertesc la religia lor. Cineva acolo sus a avut grijă şi de mine... În casa aceea am dat de o femeie cu inimă mare. Era generoasă. Mi-a povestit că întâplările vieţii au adus-o acolo. De la ea am învăţat multe lucruri. Mi-a fost ca un dascăl. Tot ea mi-a procurat cărţi pe care le citeam. Din cărţi am aflat multe lucruri. Ele erau „prietenii” mei.

Anii au trecut şi am ajuns la vârsta de 21 de ani. Nu mai eram deloc o copilă şi în ciuda faptului că umblam îmbrăcată în rochii cenuşii şi eram mai mereu murdară pe faţă, fetele Aminei au constatat că eram mai frumoasă decât ele. Au prins ură şi invidie pe mine şi mă puneau la cele mai ciudate munci.

Asta a durat până în ziua în care a venit el...

Numele lui era Said. Acest Said, care a intrat într-o zi în casa unde eu făceam treabă, părea un om bogat. Era însoţit de o femeie pe nume Samira, pe care el o recomanda drept „soţia” lui. Când a intrat în casa Aminei, cei doi păreau că se cunosc de multă vreme. Amina era fericită când el a spus că rămâne la masa de prânz.

Din cauza acestui Said s-a făcut mare zarvă în casă. Bucătarii se străduiau să facă cele mai bune sau mai sofisticate bucate. În general, servitorii din casa aceea forfoteau în colo şi-n coace. M-am dus în cămăruţa mea, pentru că nu vroiam să încurc lumea şi am stat acolo o vreme.

După un timp, uşa s-a deschis şi cineva mi-a spus că Jade, una din fetele Aminei, vroia să mă vadă pentru a-mi cere ceva. M-am dus degrabă în camera unde se servea masa şi m-am oprit în dreptul lui Jade.

─ Jasmin, du-te degrabă şi adu-mi un suc proaspăt de la bucătărie, a spus Jade.

Îmi puseseră numele de Jasmin, pentru că-mi plăcea iasomia, floare destul de rară acolo şi foarte preţioasă. M-am dus la bucătărie, cerând suc proaspăt pentru Jade. Bucătarii, ce-i ştiau preferinţele, mi-au dat sucul şi am plecat să i-l duc. Nu ştiu cum, m-am împiedicat, înainte să i-l dau şi i-am murdărit rochia.

─ Neîndemânatico ! s-a enervat Jade. Uite ce-ai făcut cu rochia mea !

A ridicat o mână, gata să mă pleznească, dar...

─ Stai pe loc, a zis Said.
─ Ce este Said ? Doar nu te preocupă soarta unei servitoare, a spus Amina.
─ Am fost educat să tratez oamenii ca pe egali, indiferent ce sunt aceştia. În plus, fă-mi un hatâr. Spune-mi cât ceri pe Jasmin. O vreau pentru mine.

Când am auzit că cineva vrea să dea bani pentru a mă avea, m-am simţit pierdută. Cine ştie ce mai urma să păţesc cu acest Said...

─ Să zicem că vreau 700 $ (USD) pe ea, a spus Amina.
─ O să ţi-i dau în aur, a răspuns Said.

L-am văzut că scoate o pungă plină cu monezi de aur şi i-o întinde Aminei. S-a ridicat de la masă şi mi-a zis :

─ Urmează-mă, Jasmin.

L-am urmat. Ce era să fac ? M-a purtat pe nişte străduţe întortochiate din Maroc şi s-a oprit în dreptul unor porţi mari. A bătut şi i s-a deschis.

Toată lumea făcea plecăciuni în faţa lui. Mă ţineam aproape de el, pentru ca nu cumva să rămân în urmă. Când am intrat într-o curte, am văzut mulţi pomi care făceau umbră. O fântână era în mijlocul curţii, iar casa era impunătoare.

Nu pot să vă descriu în amănunt ceea ce-au văzut ochii mei, dar mă simţeam de parcă ajunsesem în Rai. Mi-a făcut semn să-l urmez în continuare şi am întrat în casă. El s-a oprit, i-a făcut un semn femeii de lângă el, aceasta s-a înclinat şi a plecat de lângă el.
Am văzut alţi servitori şi el a chemat-o pe o femeie pe nume Jazira, căreia i-a spus :

─ Uită-te bine la fata asta, a zis arătându-mă. Vreau să te îngrijeşti de ea. Îmbrac-o cu tot ce e mai bun. Vreau ca la masa de seară ea să mi se alăture.

Jazira s-a înclinat, m-a luat de mână şi m-a dus în alte încăperi. Spre ruşinea şi mirarea mea, atunci am învăţat pentru prima dată să vin în contact cu obiectele de igienă personală. M-am lăsat pe mâna servitorilor, care m-au îmbăiat, m-au pieptănat, mi-au aranjat părul, m-au îmbrăcat şi m-au dus în locul unde se lua cina în casa aceea.

Nu mai eram o cenuşăreasă. Devenisem în câteva ore o prinţesă. Cu privirea în pământ, m-am oprit din mers când Jazira mi-a făcut semn.

─ Gata stăpâne. Am făcut tot ce mi-aţi poruncit, a zis ea.

El s-a ridicat de la masă şi mi-a luat bărbia în mâna sa, forţându-mă să-mi ridic capul. M-a privit şi a dat din cap mulţumit.

─ Aşează-te, m-a invitat el.

M-am aşezat acolo unde-mi făcuse semn. Servitorii au venit cu bucatele şi el a făcut alt semn. Puteam începe să mâncăm. Dar cum să mănânc eu domnilor la o masă atât de elegantă, în prezenţa lui Said şi a Samirei, care erau educaţi ?

Nu ştiam să folosesc nimic din ceea ce era pe masă. Nu mai văzusem atâtea bucate înşirate, decât în zilele când la casa Aminei erau petreceri. De unde să încep ?
M-am ridicat stânjenită de la masă şi am zis :

─ Stăpâne, pot să mă duc în locul unde binevoiţi a porunci să stau ? am întrebat politicoasă.

El a făcut un semn şi i-a spus unui servitor ceva. Acesta s-a înclinat şi mi-a făcut semn să-l urmez. M-am înclinat şi eu drept mulţumire, pentru că mă consideram la stăpân şi l-am urmat pe cel ce mă conducea spre locul unde urma să dorm.

L-am văzut că mă duce la etajul casei şi că se opreşte în dreptul unei uşi. O deschide şi-mi face semn să intru. Pătrund înăuntru şi rămân uimită de luxul camerei. Convinsă că cel care mă condusese acolo, greşise destinaţia, dau să mă întorc către el să-i spun ce gândeam, dar îl văd pe Said.

─ Aceasta va fi camera ta. Jazira o să te înveţe tot ce nu ştii. Va veni în curând la tine cu mâncare. Noapte bună, Jasmin.
─ Noapte bună, stăpâne, am spus eu înclinându-mă.

L-am văzut încruntându-se, dar nu a spus nimic. Jazira a venit cu mâncare şi de-atunci am devenit „ucenica” ei...

PS. Stiu. =P~ Am fost intr-o pasa de tip Clona. Am folosit multe nume din serialul acela. :((

[Aveqetura]

Nu îmi dau seama cum se comportă sau ce spun alte persoane, dar dacă m-ar fi întrebat cineva de ce anume eram mândru, i-aş fi răspuns că acest cuvânt nu face parte din dicţionarul meu obişnuit. Nu-mi plăceau cuvinte ca mândrie, gelozie, misoginism şi alte câteva, încât aveam impresia că-mi formasem propriul dicţionar de Limba Română. Totuşi simţeam o bucurie atunci când mă gândeam la căsuţa mea.

Situată într-un cartier liniştit, căci nu aveam manelişti, nici trafic intens, nici tramvaie prin apropiere, casa nu era deloc mare. Părinţii mei locuiau aproape, aşa că mi-era uşor să mă duc pe la ei să-i vizitez.
Venise sâmbăta, sfârşitul de săptămână pe care-l adoram, deoarece puteam să stau tolănit mai multă vreme în pat, dar acel sfârşit de săptămână avea să se dovedească a fi altfel.

Pe când stăteam întins în patul meu, înfofolit în pătura cu care mă înveleam, soneria casei mă trezeşte brusc. Suna întruna, ca apucata. Mă sperii, crezând că putea fi unul din părinţii mei, cu veşti proaste. Ca un făcut, în loc să mă dezvelesc mai repede, să mă duc în holul casei şi să mă uit pe fereastra uşei de la intrare cine ar fi putut suna la poarta mea, mă înghesuiam şi mai tare în aşternuturi.

În cele din urmă, reuşesc să mă dau jos din pat şi să mă duc în holul casei, hol ce era destul de mic. Aveam un cuier unde-mi agăţam umbrelele şi hainele de stradă, canadienele mele, un dulap îngust şi înalt, care era de pantofi şi pe care-l poreclisem „Soldatul”. Înainte să fac armata, aveam impresia că soldaţii erau nişte tipi înalţi, cam de statura lui Mureşan, dar în armată m-am lămurit că nu era deloc aşa. De la această impresie venea porecla dulapului meu.

Mă uit pe fereastra uşii şi observ că era un vecin. Îl chema Dorin Rusu şi numai de el nu aveam eu chef în sâmbăta aia. Descui uşa de lemn, apoi pe cea de termopan şi strig la vecin să aştepte puţin. Revin în camera de unde ieşisem, reuşesc să strâng aşternuturile şi canapeaua pe care dormeam, să-mi pun la nimereală nişte haine pe mine şi apoi să ies la poartă.

Descui poarta ÅŸi-l salut ca de obicei :
─ 'Neaţa vecine.
– 'Neaţa şi ţie. Hai să-ţi spun ce mi s-a întâmplat ieri.

Îl invit să intre în curte, o curte nu prea mare, dar aveam teren suficient, încât să am un locuşor unde să-mi plantez diverse flori, un garaj unde să-mi pun maşina la adăpost de intemperiile vremii. Aveam un gard solid la poartă şi o potecuţă din resturi de cărămizi, rămase din vremurile de „tinereţe” ale casei, căci aflasem de la vecini că data de prin 1920, deci era destul de veche. Arhitectura ei nu era neobişnuită, ci simplă. Făcusem recondiţionări mari şi arăta cât de cât omeneşte acum, faţă de momentul în care o cumpărasem, când arătase de parcă ar fi trecut o tornadă peste ea.

Îi dau un scaun vecinului zicându-i că poate să înceapă a-mi povesti ce i se întâmplase. În timp ce ascultam despre problemele lui cu un alt vecin, ce-l dăduse în judecată, mă apucai să-mi prepar micul dejun. O felie de pâine unsă cu unt sau margarină peste care puneam o felie de caşcaval şi încă o felie, tot unsă, peste care puneam miere sau dulceaţă, un ceai şi o cafea constituiau micul meu dejun.

Pun un ibric în care turnasem apă la fiert, în timp ce-l mai întreb pe vecinul :
– Şi ce-a zis când i-a spus cel de la cadastru aşa ?
– N-a zis nimic, da’-mi creştea încă o inimă că ăla susţinea acelaşi lucru
ca şi mine înainte de a începe procesul ăsta.

În timp ce eu mă apucasem deja să mănânc, îl văd că se ridică şi-şi ia o cană cu apă. Se înneacă şi scapă cana jos, aceasta făcându-se cioburi-cioburi. Ziua nici că putea să înceapă mai prost decât atunci. Îi fac semn să nu se îngrijoreze, deoarece mă ocup eu de strânsul cioburilor. Mă ridic de la masă şi pe o uşă, pătrund într-o cameră mică pe care o numisem odăiţă. Avea lumină indirectă, fiind de altfel întunecată. Aici primeam oaspeţii, asta dacă venea cineva în vizită la mine, lucru ce se întâmpla foarte rar.

În camera aceea aveam o masă, extensibilă şi ea, o bibliotecă sprijinită pe un perete şi o canapea ce nu se deschidea. Cum îmi plăcea foarte mult să citesc, aveam o colecţie de cărţi. Aceastea umpleau până la refuz biblioteca mea.
Fiind o cameră întunecată, mă împiedic de ceva nedefinit, ce zăcea pe jos şi despre care nu-mi aminteam de ce ajunsese acolo. Deschid o altă uşă, unde era un hol. Era locul de depozitare a diverselor articole de curăţenie trebuincioase fiecărui om la casa lui. Iau mătura şi făraşul şi revin în bucătărie unde fac curat.

Vecinul mai îmi povesteşte una-alta şi apoi pleacă.
Îl conduc pe vecin la poartă, apoi revin în casă, în camera cea mare, unde şi dormeam. Aceasta avea un singur geam, termopan, pe care-l făcusem pe cheltuiala mea. Un şifonier în care se aflau claie peste grămadă hainele mele, un birou mic pe care-mi lăsam laptopul de care nu mă despărţeam mai deloc, o canapea extensibilă şi un dulap cu cheie agăţat pe unul din pereţii camerei formau mobilierul camerei. Aveam o sobă, pe care mă îngrijisem s-o curăţ şi care încălzea foarte bine camera iarna.

Vroiam să mă relaxez, când sună telefonul. Raspund şi aud vocea directoarei meie :
─ Bogdan Alexandrescu, urgent, vino la mine acasă !

Paralizasem. Mă aşteptasem la o zi relaxantă de sâmbătă, nu la o zi în care să-mi meargă totul cu susul în jos, pentru că aveam parte de asemenea zile în săptămâna mea de lucru. Niciodată nu-mi spusese pe numele întreg, ceea ce însemna că se întâmplase ceva. Ceva rău. Mi-au trebuit câteva minute bune ca să-mi revin şi să răspund :
─ Dar este sâmbătă. Credeam că o să am parte de un sfârşit de săptămână relaxant şi ...
─ Bogdan Alexandrescu, doar nu vrei ca toţi colegii tăi să afle că eşti un afemeiat !? Mai ales o anumită persoană feminină din biroul acela ...

În mintea mea se formă imaginea unei colege de birou, mignonă, cu păr lung de culoarea castanelor, lung până dincolo de mijloc, cu ochi de-un verde pătrunzător care mereu avea grijă să-mi aducă o cafea şi gogoşi calde. Îmi plăcea de ea tocmai pentru sentimentul de siguranţă ce obişnuia să-l transmită prin comportamentul ei. O văzusem odată plângând, îndurerată, iar imaginea aceea începuse să mă „bântuie” chiar în clipa aceea, aşa că înghit în sec şi spun :

─ Îndată.
Pe directoarea mea o chema Carmen Leca. Era brunetă, cu părul tuns scurt, stil bob, până la umeri. Purta întotdeauna haine office, încercând să dea un exemplu bun pentru ceilalţi angajaţi. Era necăsătorită, iar pe seama acestui statut al ei colegii mei făceau glume, cam proaste, de parcă a fi necăsătorit era echivalent, pentru ei, cu a avea ciumă sau mai nou, virusul A(H1N1).

Reuşesc să mă schimb în ceva mult mai adecvat situaţiei în care mă aflam şi, având grijă să încui totul, pornesc maşina, ies din garaj, apoi din curte pe stradă. După câteva minute eram în drum spre apartamentul ei.
Oare ziua aia avea să fie mai proastă decât era deja ?

Nu ştiu cum ajung la ea în cartier, pentru că mintea-mi era preocupată de întrebările ce se îngrămădeau în ea, decât preocupată de condus. Slavă Domnului că nu făcusem nicio greşeală de conducere. Parchez maşina şi ajung în faţa uşii blocului. Formez la interfon numărul ei de apartament, îmi răspunde şi intru în bloc. Era unul din blocurile contruite pe vremea lui Ceauşescu, un bloc turn, cu zece etaje, gri, aproape jupuit, pentru că asociaţia locatarilor nu se îngrijise de el deloc.

Nu ştiam de ce locuia într-un astfel de bloc, pentru că aflasem că părinţii ei erau oameni cu stare, ce aveau averi în afara oraşului. Probabil nu era preocupată de achiziţii, ci mai mult de cariera ei. Singura achiziţie a ei fusese o Dacia Logan cu toate îmbunătăţirile ce puteau exista la o astfel de maşină.
Urc cu liftul până la etajul şapte şi apoi sun la uşă. Îmi deschide uşa. Era îmbrăcată într-o rochie lungă, de culoarea vişinei putrede, în papuci de casă. Părul îi era ciufulit. Era o imagine care mă şoca, căci o ştiam dichisită. Fără machiaj şi în ţinuta aceea nu mai părea directoarea pe care unii colegi, mai răuvoitori decât mine, o porecliseră „zgripţuroaica”.

Îmi face semn să intru. Holul era destul de mic. Eram atât de atent la ea, încât mă împiedic de ceva, mă dezechilibrez puţin şi ajung, ca în loc să mă sprijin de un perete, să mă trezesc cu mâinile sprijinite de pieptul ei. Îi simt sânii prin materialul rochiei. Îmi retrag mâinile rapid, îmi recapăt echilibrul şi mă întorc cu spatele la ea, pentru ca să nu observe că mă făcusem roşu precum un rac. Încerc să-mi cer scuze, gândindu-mă cum de ziua mea devenise atât de penibilă, dar în timp ce eu mă chinuiam să-mi găsesc cuvintele potrivite, o aud că spune :

─ Deci reputaţia ta nu e doar o bârfă rău voitoare a colegilor, pentru că tu chiar încerci să profiţi de orice ocazie ivită pentru a pipăi o femeie !
─ Domişoară, credeţi-mă, m-am împiedicat doar. Eu n-am vrut să ...
─ Destul ! Ajunge cu scuzele ieftine. Voi încerca să uit acest incident nefericit.

Aud cum îşi încuie uşa apartamentului şi cum îmi spune să intru în sufrageria ei. Îi fac semn că o urmez şi o las pe ea să mă conducă. Sufrageria apartamentului, o cameră mare, cred că de două ori mai mare decât a mea, nu era deloc încărcată de mobilă, ci existau acolo o bibliotecă, o canapea, două fotolii şi o masă. Covorul din sufragerie, de culoare bej, cu motive geometrice, era foarte pufos. Îmi face semn să iau loc şi fără să mă întrebe dacă mă serveşte cu ceva, intră direct în subiect spunându-mi :

─ Astă seară vom merge împreună la o petrecere. Am închiriat o limuzină ce va veni să te ia de-acasă la ora opt seara şi care te va aduce aici. Vei coborî din limuzină şi mă vei lua din faţa blocului unde te voi aştepta şi vom merge la petrecere. Ea este dată de oameni de afaceri. Ţintim spre un posibil sponsor pentru investigaţiile ce le vom face. Dacă reuşim performanţa să punem mâna pe el, vom pleca într-o ţară la alegerea noastră, unde să facem studii cu privire la noile tehnologii din domeniul IT.

Nu ai voie să vii la petrecere în halul în care arăţi în dimineaţa asta. Deci va trebui să te aranjezi. În plus, nu pleci de la petrecere decât odată cu mine. Mă vei duce acasă şi de-abia apoi eşti liber să faci ce doreşti. Ai înţeles ?
Eram terminat ! Mai acceptam o astfel de „dădăcire” din partea mamei mele, dar o rundă la foc automat, cum îmi servise directoarea, înghiţeam greu. Nu am putut spune altceva decât :
─ În regulă. Atât ?
─ Da. Acum poţi să pleci.

Aş fi vrut să mai spun ceva, dar am tăcut. Nu aveam contraargumente, căci ea părea destul de supărată şi mă invita deja să părăsesc apartamentul prin semnele ce mi le făcea. Când am ajuns din nou la maşină m-am rezemat de spătarul scaunului ...

Parcă aş fi fost unul din ăia din cartea O mie şi una de nopţi. Auzi la mine : „în regulă”. Mai lipsea să spun „ascult şi mă supun”, îmi spusei în gând în timp ce învârteam cheia în contact.

Ziua ce începuse ca o glumă proastă, tindea să se transforme în coşmar. Plec din faţa blocului spre casa părinţilor mei, pentru a mânca de prânz la ei. Mi-era dor de mâncarea făcută de mama. Ajung la ei acasă şi la poarta lor dau de un individ, ce-şi făcuse prostul obicei de-a împrumuta de la părinţii mei bani şi care tocmai se pregătea să sune la poarta casei. Îmi lăsa impresia unui om care se mulţumea numai cu ce capăta din cerşit, de parcă s-ar fi putut trăi cu aer şi apă doar. Cobor din maşină şi spun :
─ Nici să nu te prind că faci asta ! Dacă mama te-a ajutat odată nu înseamnă că poate să te ajute cu bani mereu. Aici nu e Banca Mondială, băiete. Găseşte-ţi un loc de muncă, lucrează ca ceva. Nu mai veni la poarta asta, m-ai înţeles ?

─ Da’ domnu’ Bogdan eu... ştiţi...
─ Nimic ! Dacă aflu că li s-a întâmplat ceva rău părinţilor mei, tu eşti primul suspect. Am toate datele tale şi te dau pe mâna poliţiei. Ştiu că părinţii mei n-o să-mi spună când îi mai deranjezi, dar n-avea tu grijă, că eu aflu. Aşa că valea de-aici !

Îl văd că pleacă pe bicicleta lui şi apoi intru şi eu în curte. Ajung la uşă, intru în casă şi mama mă îmbrăţişează. Deşi eram mult prea mare pentru îmbrăţişări, niciodată nu o respinsesem pe mama, pentru că îmbrăţişările ei pară-mi dădeau putere, mă îmbărbătau şi făceau uneori cât o mie de cuvinte. Mănânc de prânz cu ai mei pălăvrăgind despre una-alta, iar apoi plec spre casa mea. Trebuia să mă aranjez pentru petrecerea la care eram însoţitorul directoarei.

Un gigolo nu-şi putea angaja ? Sau un însoţitor plătit ? gândeam în timp ce mă îmbrăcam cu cel mai elegant costum pe care-l aveam de la nunta verişoarei mele. Bogdan Alexandrescu gândeşti aiurea ! Directoarea n-ar putea să angajeze profesionişti pentru că nu lucrează în domeniul IT cum lucrezi tu. Te-a ales pe tine pentru că poţi da o replică destul de inteligentă posibilului sponsor pe care-l ţinteşte. Nu te împăuna prea tare, nu-ţi face de cap şi ai grijă cu femeile ! îmi continui eu gândurile.

Ce-avea să-mi rezerve seara petrecerii, numai Dumnezeu ştia !
Abia mă îmbrăcasem şi mă aranjasem, când soneria de la poarta casei mele sună. Ma uit pe geamul uşii şi ... surpriză ! Directoarea mea schimbase planul fără să mă anunţe. Verific repede ultimile detalii, mă îmbrac, încui ce-aveam de încuiat şi ies la poartă.
─ Am schimbat planul deoarece nu am încredere în bărbaţi şi în punctualitatea lor. În plus, mi-au ajuns şi mie câteva zvonuri despre reputaţia dumitale la urechi, aşa că să mergem.

Mă conformez, pentru că nu aveam contraargumente. Era totuşi directoarea mea. Limuzina coteşte pe străzi mai puţin circulate ale oraşului, ocolind semafoare, intersecţii şi tot ce putea să ne îngreuneze sosirea la timp. Observ că ieşim din oraş şi că ajungem undeva, la marginea lui. Oprim în faţa unui restaurant-pensiune de lux, coborâm şi intrăm în sala mare unde se ţinea petrecerea. Lume multă, îmbrăcată care mai de care mai sofisticat, mai elegant ori mai fistichiu. Directoarea îmi spune discret la ureche pe cine vizăm, indicându-mi şi persoana respectivă.

Se desprinde de mine, amestecându-se în mulţime. Dau să înaintez spre persoana indicată, când, hop, încep să „roiască” în jurul meu domnişoare sau doamne. Buna purtare mă împiedica să spun ceva nepotrivit, mai ales când ştiam că eram cu şefa mea acolo, ci nu singur. Parcă vroiau să se agaţe de mine precum scamele de haine. Încerc din răsputeri să fiu politicos şi să mă desprind de ele, când directoarea apare lângă mine de nicăieri şi o aud spunând :

─ Labele jos de pe el. Este viitorul meu logodnic. Aşa că valea !
Fac nişte ochi mari către ea. Nu o mai văzusem niciodată în acea postură. Amuţit, o urmez spre ţinta noastră. Intrăm în vorbă, ne spunem puctul de vedere şi obţinem o învoială. Târziu, după miezul nopţii, ea-mi face semn că este timpul să ne retragem. Părăsim petrecerea, ne urcăm în limuzină şi ajungem din nou în oraş. Îl rog pe şofer să o lase întâi pe ea acasă, apoi pe mine, lucru ce se şi întâmplă.

Ajuns acasă, chior din cauza somnului, nu ştiu cum de reuşesc să-mi fac patul şi să mă culc, dar mă lungesc şi mă învelesc în pătura moale şi pufoasă. Ziua se terminase, în sfârşit pentru mine. Fusese obositoare de-a dreptul.

[Aveqetura]

Îmi amintesc şi acum acea zi în care Richard Crawford, îmbrăcat în uniforma lui de poliţist, a intrat în casa mea, însoţit de alţi colegi de-ai săi şi mi-a zis :

─ Thomas Butler, eşti arestat ! Eşti acuzat de însuşire frauduloasă din bunurile statului ! Ridicaţi-l !

Poliţiştii mi-au pus cătuşe şi m-au dus direct la tribunal. Acolo, procesul s-a derulat foarte repede. N-am avut avocat, pentru că nu mi s-a dat şi eram atât de şocat de întâmplare, că n-am reţinut decât că asupra mea erau puse nouă capete de acuzare şi că urma să-mi ispăşesc pedeapsa - închisoare pe viaţă - la The Shawshank of Rugged Rock (Închisoarea Stâncii Colţuroase).

Am fost legat la ochi şi dus în mare grabă la închisoare, ce era deja celebră, pentru că se spunea că nimeni nu ieşise de-acolo viu !

Construită după modelul celebrului Alcatraz, The Shawshank of Rugged Rock (Închisoarea Stâncii Colţuroase) era situată undeva pa la mijlocul distanţei dintre Europa şi America, aproape de Oceanul Arctic. Acestea erau singurele date despre ea, atât de secretă era locaţia şi amplasarea ei. Stâncile, ce formau în vârf un platou ideal pe care fusese ridicată închisoarea, erau atât de colţuroase şi neuniforme, încât orice ambarcaţiune ce-ar fi vrut să se apropie mai mult de stâncă, s-ar fi făcut bucăţele. O echipă de specialişti amplasaseră în acest masiv stâncos lasere de înaltă tehnologie, menite să străpungă orice fel de înveliş al vreunei ambarcaţiuni.

Închisoarea avea formă de cruce, de unde-şi trăgea şi porecla de Crucea Răstignirii, iar deţinuţii erau aduşi cu elicoptere militare speciale, în vârful platoului fiind construită o pistă de aterizare ce servea acestui scop.

Vânturile erau foarte puternice în acea zonă, iar curenţii oceanici aduceau uneori bucăţi de gheaţă, desprinse probabil din calotele glaciare. Prezenţa vânturilor şi a curenţilor, făcea apa deosebit de rece, încât i-ar fi fost imposibil unui om supravieţuirea.

Fundaţia închisorii fusese turnată pe o reţea ingenioasă de grinzi metalice sau de oţel dur. Pentru ridicarea construcţiei fusese folosit cel mai dur beton posibil. Şi ca şi când această măsură era insuficientă, constructorii distribuiseră în interiorul zidurilor, groase de câţiva metrii, bare de oţel, ingenios distribuite, încât făcea imposibilă săparea unui tunel prin pereţi cu un ciocan pneumatic sau orice alt obiect ascuţit.

Deţinuţii erau câte unul în celulă. O celulă îngustă de un metru şi jumătate pe doi metrii şi jumătate, cu un pat metalic, lavoar şi o toaletă. Erau amplasate camere de filmat peste tot, acestea fiind atât de mici si de bine camuflate, că numai un ochi expert le-ar fi putut observa. Regurile erau dure : deţinuţii aveau voie să părăsească celula numai nouă ore pe săptămână; orele de lumină naturală şi artificială erau limitate; nu se primeau vizite, pachete sau scrisori din afară; interacţiunea umană era dificilă. Se mersese într-atât de departe, că uşile grele în spatele cărora erau închişi deţinuţii se deschideau automat, fiind acţionate de la un panou de comanda ce era amplasat în Camera Comenzilor.

Nu existau ferestre, iar după ce se dădea stingerea întunericul era greu de suportat şi trebuia să-ţi găseşti o preocupare, minoră, ca să nu înnebuneşti. Pentru a ne mişca, eram scoşi din celulă uneori noaptea şi sub lumina unui reflector uriaş şi eram puşi să facem mişcare prin curtea închisorii. Curtea era foarte mică. Uneori ne înghesuiam ca să putem încăpea cu toţii şi ne mişcam mai mult pe loc. Foarte rar eram şcoşi în curte ziua.

Aproape totul avea acolo un rost al lui. De exemplu numerele. Pe uniforma fiecărui deţinut erau cusute nişte numere, fiecare din acestea semnificând ceva. Astfel, primele cifre, între unu şi o sută, semnificau numărul de capete de acuzare pe care fiecare deţinut le primise. Cifra a doua semnifica educaţia fiecărui deţinut. Astfel, nouă însemna că deţinutul are studii superioare terminate; opt însemna că deţinutul terminase liceul; şapte însemna că deţinutul a terminat cele opt clase elementare; şase însemna că deţinutul terminase patru clase elementare; cinci însemna că deţinutul era analfabet. Ultimile cifre reprezentau numărul celulei fiecărui deţinut. Acea închisoare avea şi ierarhii : gardienii erau paznicii închisorii; ciripitorii, marionetele, protejaţii erau cei care erau informatorii gardienilor, făceau comisioane sau lucrau la bucătărie ori bibliotecă; prestatorii de servicii erau cei care-şi ofereau diverse servicii către alţi deţinuţi sau gardieni; guru erau cei care aveau un statut privilegiat în acea închisoare şi nimeni nu se lega de ei. Nu se ştia cum, pentru ce sau de ce obţinuseră acest statut.

Aşa se face că eu eram deţinutul 9923. Pe coridorul meu erau numai celule în care erau deţinuţi care aveau studii superioare terminate. Vecinul meu de celulă era deţinutul 10925 şi era un guru. Aflasem despre el că putea face rost de orice, că-i plăcea să joace şah şi că provocase la o partidă pe aproape toţi deţinuţii. Cum eu eram proaspăt sosit, ajunsese la mine zvonul că o să fiu şi eu provocat la o partidă, la următoarea ieşire a noastră în curte.

Până să mă provoace, într-o noapte am avut parte de-o întâmplare neobişnuită. Deşi auzisem despre cât de „perfectă” era acea închisoare, ceva scârţâia. În noaptea cu pricina, m-am trezit din somn brusc. Simţeam că un aer rece pătrundea pe undeva în celula mea. Nedumerit de întâmplare şi folosindu-mă de o cutie de chibrituri pe care o câştigasem la un joc de cărţi de la un alt deţinut, am dibuit un loc în celula mea unde chibritul se stigea rapid, iar mâna mi-o simţeam rece, de parcă un vânt îngheţat mi-ar fi suflat în ea.

Într-o zi, una din puţinele zile în care eram scoşi în curte, deţinutul 10925 îmi făcu semn să mă apropii şi prin semne mă invită să joc şah. În acea zi, am câştigat partida, iar deţinutul m-a privit, a dat mâna cu mine şi mi-a zis :
─ Dacă ai nevoie de ceva, spune-mi şi-ţi fac rost.

Când am auzit acele cuvinte, am îndrăznit să spun :
─ Mi-ar trebui nişte planuri ale închisorii acesteia. Nu se poate ca cei care au construit închisoarea să nu se fi ghidat după nişte planuri.
─ Pentru ce-ţi trebuie planurile acelea ? m-a întrebat el.
─ După ce le am şi le cercetez, îţi spun. Mă voi invita singur la următoarea partidă de şah, când voi avea ceva de spus.
─ E greu ce-mi ceri, dar voi vedea cum pot să-ţi rezolv cererea, îmi răspunse deţinutul.

Nu aşteptai prea multe zile, pentru că ceea ce cerusem avea să ajungă la mine printr-un sistem de cărăuşi foarte bine pus la punct şi „administrat” de chiar deţinutul în cauză.
După ce-am cercetat îndelung planurile, fiind şi arhitect şi constructor de meserie, mi-am dat seama de un lucru, iar acel lucru avea să fie salvarea mea. Am aşteptat următoarea noastră scoatere în curte şi m-am autoinvitat la partida de şah.

─ Să lungim cât mai mult partida, am spus eu.
─ De ce ? a întrebat deţinutul.
─ Sunt arhitect şi constructor de meserie. Cred că tu stai pe acelaşi palier cu mine. Cei care au construit închisoarea, s-au lăcomit la materiale în zona palierului nostru şi au făcut nişte guri de aerisire. Atâta ciment turnat aici avea nevoie de nişte guri din acestea... făcui eu o pauză pentru a mai muta o piesă pe tabla de şah.

─ Continuă, spuse deţinutul.
─ Gurile alea se pot lărgi şi se poate şi evada de-aici cu unelte şi echipament adecvat, îmi încheiai eu concluziile ce le trăsesem în urma cercetării schiţelor primite.
─ Să evadezi, zici... spuse deţinutul.

Se gândi o clipă apoi adăugă :
─ Şi ce-ţi trebuie să evadezi de-aici ? întrebă
─ Reviste dedicate uneltelor de construcţie, dedicate echipamentelor de salvare şi supravieţuire pe oceanele îngheţate. Cât mai multe. Aşa pot face o listă cu cele trebuincioase şi după ce le procur, am evadat din infernul ăsta.

Şi astfel, după acea conversaţie, a început să curgă timpul pe care l-am dedicat plănuirii evadării mele din acel iad. Iar după trei ani de documentare şi muncă asiduă eram un evadat. Am fugit în coreea şi nimeni n-a mai auzit nimic despre Thomas Buttler. Şi aşa cu mine.