05-07-2008, 03:34 PM
Buun , deci vad ca one-shot-ul meu a disparut , deci il repostez. ^^ Sper ca nu este nici o problema :P
Imi pare rau
Pianul sta in mijlocul camerei si este luminat doar de palida lumina a lunii. Ma apropii incet de el si il privesc, dar imi este frica, il vad pe el, il aud cum canta si ma inspaimant. Fug, stiu ca m-a parasit si fug. Amintirile, sunt mult prea dureroase, imi ranesc sufletul si-l fac sa sangereze. Ma doare, simt asta, simt durerea ce-mi sfasie sufletul. Pana la urma chiar mai traiesc?
Cum as putea sa uit? De ce sa uit? Clipele in care ne jucam impreuna erau parca rupte din rai, timpul pe care mi-l acorda mereu ma inviora si stiam ca trebuie sa merg mai departe, oricat de greu ar fi fost. Ai fost luat de langa mine fara nici un avertisment si am fost dezamagit. Am ajuns sa nu mai cred in credinta, crezand ca-mi va aduce mai multa suferinta, dar am realizat ca tu mereu m-ai invatat sa cred, si b-am vrut sa te dezamagesc din nou. Am fugit, dar n-am scapat. Am plans si mi-am sters lacrimile fiind sigur ca sunt slab daca n-o fac, dar m-am inselat din nou, tata, am fost slab in tot acest timp tocmai pentru ca am vrut mereu sa-mi ascund suferintele, nevrand sa cauzez neplaceri...
Melodia ta preferata o canta si acum inima mea. Iti mai aduci aminte de ea, tata? Mereu mi-o cantai la pian cand eram trist, si reuseai cumva sa stergi orice umbra de indoiala, sa readuci soarele pe cerul meu... Dar niciodata nu am stiut sa apreciez toate acestea, niciodata nu ti-am spus cu adevarat ce simteam, niciodata nu mi-am deschis sufletul in fata ta... Imi pare rau tata, stiu ca poate e prea tarziu, dar, imi pare rau...
Lacrimile fierbinti si pline de durere isi fac loc pe obrazul meu, adancind si mai mult urma suferintei mele. Buzele mi s-au uscat si nu mai vor sa pronunte vorbele: "Imi pare rau!" Poate le-am spus de prea multe ori, dar... Nu! Nu e prea mult pentru ceea ce am facut, nu e prea mult, pentru ca nu ti-am spus asta la timp!
Portretul tau e pictat cu sange pe peretele inimii mele si sunt sigur ca nu te voi uita, dar mi-e teama ca odata plecat vei ajunge in umbra, unde nu-ti voi putea descifra trasaturile fizice, mi-e teama ca intunericul iti va inghiti glasul si nu-ti voi mai putea auzi gandurile... Mi-e teama tata, mi-e teama! Am ajuns unde am ajuns? Afara, atat de departe de amintirile cu tine si ma doare, mai mult decat atunci cand am aflat ca ai murit si, ma simt singur, vreau sa fiu aproape de tine! Ma intorc, in aceeasi camera plina de "memorii" , unde pianul inca straluceste in lumina rece a lunii. Ma apropii din nou de el, dar nu te mai vad, in schimb, te simt... Iti simt respiratia asupra mea, simt cum ma protejezi, inteleg ca totusi esti cu mine si acum si vei fi si pe viitor.
Ma asez pe scaunul din fata pianului si privesc clapele prafuite de trecerea timpului, nu mai cantat nimeni de mult timp, de fapt nu s-a mai atins nimeni de el de cand ai plecat... Nu am invatat sa cant, dar imi aduc aminte perfect si acum fiecare clap ape care o apasai pentru a se auzi sunetul provocat de ea in intreaga camera.
Da tata, voi canta asta pentru tine, asa cum ai facut-o tu pentru mine toti acesti ani...
Melodia capata forma, se imbina perfect cu linistea asurzitoare a camerei. Ecoul imi inunda urechile si ma face sa vars cateva lacrimi de fericire... Am inteles acum ca nu ai plecat cu adevarat, am inteles ca intr-o zi voi putea fi din nou cu tine...
- Te iubesc, tata!
Imi pare rau
Pianul sta in mijlocul camerei si este luminat doar de palida lumina a lunii. Ma apropii incet de el si il privesc, dar imi este frica, il vad pe el, il aud cum canta si ma inspaimant. Fug, stiu ca m-a parasit si fug. Amintirile, sunt mult prea dureroase, imi ranesc sufletul si-l fac sa sangereze. Ma doare, simt asta, simt durerea ce-mi sfasie sufletul. Pana la urma chiar mai traiesc?
Cum as putea sa uit? De ce sa uit? Clipele in care ne jucam impreuna erau parca rupte din rai, timpul pe care mi-l acorda mereu ma inviora si stiam ca trebuie sa merg mai departe, oricat de greu ar fi fost. Ai fost luat de langa mine fara nici un avertisment si am fost dezamagit. Am ajuns sa nu mai cred in credinta, crezand ca-mi va aduce mai multa suferinta, dar am realizat ca tu mereu m-ai invatat sa cred, si b-am vrut sa te dezamagesc din nou. Am fugit, dar n-am scapat. Am plans si mi-am sters lacrimile fiind sigur ca sunt slab daca n-o fac, dar m-am inselat din nou, tata, am fost slab in tot acest timp tocmai pentru ca am vrut mereu sa-mi ascund suferintele, nevrand sa cauzez neplaceri...
Melodia ta preferata o canta si acum inima mea. Iti mai aduci aminte de ea, tata? Mereu mi-o cantai la pian cand eram trist, si reuseai cumva sa stergi orice umbra de indoiala, sa readuci soarele pe cerul meu... Dar niciodata nu am stiut sa apreciez toate acestea, niciodata nu ti-am spus cu adevarat ce simteam, niciodata nu mi-am deschis sufletul in fata ta... Imi pare rau tata, stiu ca poate e prea tarziu, dar, imi pare rau...
Lacrimile fierbinti si pline de durere isi fac loc pe obrazul meu, adancind si mai mult urma suferintei mele. Buzele mi s-au uscat si nu mai vor sa pronunte vorbele: "Imi pare rau!" Poate le-am spus de prea multe ori, dar... Nu! Nu e prea mult pentru ceea ce am facut, nu e prea mult, pentru ca nu ti-am spus asta la timp!
Portretul tau e pictat cu sange pe peretele inimii mele si sunt sigur ca nu te voi uita, dar mi-e teama ca odata plecat vei ajunge in umbra, unde nu-ti voi putea descifra trasaturile fizice, mi-e teama ca intunericul iti va inghiti glasul si nu-ti voi mai putea auzi gandurile... Mi-e teama tata, mi-e teama! Am ajuns unde am ajuns? Afara, atat de departe de amintirile cu tine si ma doare, mai mult decat atunci cand am aflat ca ai murit si, ma simt singur, vreau sa fiu aproape de tine! Ma intorc, in aceeasi camera plina de "memorii" , unde pianul inca straluceste in lumina rece a lunii. Ma apropii din nou de el, dar nu te mai vad, in schimb, te simt... Iti simt respiratia asupra mea, simt cum ma protejezi, inteleg ca totusi esti cu mine si acum si vei fi si pe viitor.
Ma asez pe scaunul din fata pianului si privesc clapele prafuite de trecerea timpului, nu mai cantat nimeni de mult timp, de fapt nu s-a mai atins nimeni de el de cand ai plecat... Nu am invatat sa cant, dar imi aduc aminte perfect si acum fiecare clap ape care o apasai pentru a se auzi sunetul provocat de ea in intreaga camera.
Da tata, voi canta asta pentru tine, asa cum ai facut-o tu pentru mine toti acesti ani...
Melodia capata forma, se imbina perfect cu linistea asurzitoare a camerei. Ecoul imi inunda urechile si ma face sa vars cateva lacrimi de fericire... Am inteles acum ca nu ai plecat cu adevarat, am inteles ca intr-o zi voi putea fi din nou cu tine...
- Te iubesc, tata!