23-08-2008, 02:39 PM
Chestioara asta e parte din-trun text mai amplu, dar i-am pus un fel de final si l-am facut one-shot, pentru ca am nevoie de niste comentarii. Si sper ca am venit la locul potrivit. Deci, implor dupa critica...sub orice forma, dar sa fie de ajutor.
Tin minte ca totul in jurul meu era alb. Am incercat sa-mi privesc mainile, dar nu mi le puteam vedea. M-am panicat. Am inceput sa ma zbat in vid, dar nici macar nu-mi simteam corpul miscandu-se. Nu interactionam cu mediul fiindca acesta nu exista in viziunea mea asupra lumii. Am incercat sa strig, dar sunetele refuzau sa iasa. Teama se instalata tot mai confortabil in mine. O simteam curgandu-mi prin vene ca argintul viu, arzand totul in calea ei. Si ma durea. Dar ceea ce simteam nu era o durere fizica, ci suferinta spiritului flagelat din mine. Acelasi spirit era si cel care se agata de viata ca de firul rosu al sperantei. Am hotarat sa ma las absorbita, asa ca nu m-am mai zbatut. Acceptam calmul ce-mi inunda universul ca pe ceva normal, dar totodata ceva nou si inedit. Experimentam senzatii noi la fiecare bataie a inimi. Atunci am realizat ca de fapt aveam o inima care inca pompa seva in ramurile mele. In acel moment, corpul a inceput sa mi se definitiveze, initial mai neclar, dar in cele din urma puteam sa-mi vad clar toate trasaturile. Asta eram eu. Am inchis ochi, scufundandu-ma din nou in negare. I-am deschis din nou, clipind des, incercand sa vad mai mult. Mi-am apropiat mana de fata pentru a observa mai bine unghiile sticloase si pielea rozalie. Acum eram un punct negru intr-un univers alb. Spargeam monotonia.
Cand in sfarsit am reusit sa subjug dinamica, m-am ridicat in capul oaselor. Eram un trup gol pierdut intr-un ocean de lapte. Pluteam in vid, nu aveam nici un punct de sprijin,si cu toate acestea,stateam in fund.Scruntam cu privirea in incercarea dsperata de a gasi viata.Dar era practic imposibil sa gasesc asa ceva acolo.Un cuget nebunesc ma fulgera. Viata isi are originile in marele nimic, asa ca de ce aici nu ar exista viata? Poate ca acum nu e, dar va aparea. Ar trebui sa astept sa vad cum isi urmeaza evolutia cursul firesc impus de Cutie? Sau sa-mi adun fortele si sa ies din acest abis al uitarii? Ma simt poeta .Singuratatea transforma si cersetorul in om cu carte, deoarece nimic nu te educa mai bine decat viata si constiinta insasi. Dar sa revenim. Hotarasem sa ies de acolo, caci nu mai suportam reflexia albului imaculat pe retina mea. Am inchis ochii si m-am concentrat cat am putut de tare.
Daaaaaa.......eram asezata pe ceva....ceva material....si moale....da....e..comod? Am inceput sa testez terenul, sa descopar limitele. Mi se parea ca vad colturi, delimitari ale unei incaperi, iar mai tarziu o fereastra se profila pe peretele din dreapta mea, dar nu reuseam sa vad ce e dincolo de ea. Pe peretele din fata mea statea atarnat intr-un cui grosolan batut un ceas mare, cu numerele aurite. In cele din urma, mi-am dat seama: eram intr-o camera. Lume materiala, bine te-am regasit! Dar necesitatea mea instinctiva de explorare nu era stavilita inca, asa ca am continuat sa cercetez. Un birou incarcat pana la refuz cu turnuri de hartogaraie trona cu falsa modestie peste intreaga incapere, ascunzand in spate un scaun directorial negru, uzat. Parchetul de culoarea mahonului era proaspat lustruit, mirosul puternic de lac ranindu-mi narile. Lovita din plin de o revelatie, mi-am dat seama de unde venea iluzia mea de dinainte, cea cu oceanul alb: peretii erau atat de albi, poate prea albi. Nici macar o pata sau vreun tantar strivit nu strica perfectiunea pura a non-culorii. Am observat ca eram intinsa pe o canapea lunga de piela, cu brate groase, demna de cabinetul unui psihanalist. Toata feeria comtemplatoare mi-a fost distrusa de scartaitul usii grele de lemn din spatele meu, asa ca, involuntar, mi-am indreptat privirea spre sursa deranjului. Intai am vazut o tava cu doua cesti de portelan pe ea, purtata de o pereche de maini tremurande, urmata in de-aproape de doi sani de-a dreptul gigantici, incat aveam impresia ca firava camasa rosie de in va crapa in orice moment. In cele din urma am reusit sa admir intraga constitutie a tinerei femei ce tocmai daduse buzna in ingusta mea lume. Rochie neagra pana peste genunchi, crapata vulgar intr-o parte, par blond platinat prins la milimetru intr-un coc perfect, pantofi clasici, negri, lacuiti, cu tocuri de zece centimentri, totul incununat de un chip naiv de nimfa ,conturat cu nenumarate artificii deloc necesare.....ce mai....am dat de un psiholog. O urmaream cum pune incet tava pe birou, incercand sa-i gaseasca un loc cat mai stabil, apoi intorcandu-se cu totul spre mine. Si-a tras scaunul de la birou aproape de mine, si-a luat niste foi, un pix, si a inceput sa ma studieze din cap in picioare. Dupa ce si-a terminat scanarea exteriorului, a hotarat ca e timpul sa se dedice interiorului, asa ca mi-a adresat o intrebare dureros de banala:
-Ce mai faci?
In mod cert, glasul ei pitigaiat ma zgaria pe creier. Sedinta avea sa se termine repede, pentru buna mentinere a sanatatii mele metale, si asa destul de subrede. I-am raspuns sec:
-Bine.
Imi doream sa-mi remarce tonul sarcastic si sa se lase bagubasa, dar din aroganta am trecut cu vederea un detaliu vital: ea era pregatita special pentru asa ceva. Asa ca sansele mele de a scapa repede erau din start nule. In urmatorul moment am fost bombardata cu o serie de intrebari care de care mai tampite:
-Cum te simti? Ce iti mai amintesti din copilarie? Care a fost ultima trauma suferita? Care a fost cel mai fericit moment din viata ta de pana acum? Ce planuri de viitor ai? Si inca cateva intrebari din aceeasi gama. Incepea sa ma sacaie persoana ei, dar in special vocea ei de gaita ce nu si-a terminat de relatat toate barfele din pauza de masa. Dupa cateva m-am holbat la ea ca la o blonda veritabila ce era, am deschis si eu gura:
-Cum ma simt? Ametita, evident, tocmai m-am intors dintr-un loc nu prea placut. Cea mai vie amintire pe care o am e cea de cand avea sase ani, cand am ucis aproape toti membrii conferiei ce isi avea sediul in casa mea. Ultima trauma e cea de acum doua minute. Albul ala inca ma bantuie. Plus ca a fost augmentata si de prezenta ta insipida. Cel mai fericit moment? Pai se poate spune ca a fost atunci cand aproape am putut atinge Cutia cu degetele, dar asa, cand am revenit in planul material, dezamagirea a fost si mai crunta. Singurul meu plan de viitor e sa prind ziua de maine. Nelamuriri? Speram din tot sufletul sa o fi incuiat cu asta, dar, in schimb, tot ce am reusit a fost sa-i trezesc interesul. Cine ar fi crezut ca in spatele acelei carapace banale se ascunde o minte cat de cat ascutita si de deschisa? Cu siguranta, eu nu. Inca o data, m-am lasat inselata de aparente, si am refuzat sa cercetez si miezul. M-a trezit din reverie cu o intrebare simpla:
-Ce vrei sa spui prin astea? Insinuezi ca ai trecut prin asa ceva? Ca esti un ucigas? Si ce este Cutia aia?
Tonul pe care m-a intrebat pur si simplu ma obliga sa o lamuresc cat de cat.
-Da,am trecut prin asa ceva...Poate intr-o zi iti voi povesti tot. Si da, poti sa-mi spui si ucigas, daca te ajuta cu ceva, dar tin sa mentionez ca eu nu ma consider unul. Iar Cutia....pai Cutia cu Ciocolata e ceva mai presus de intelegerea noastra, a tuturor. Intr-un fel spus, este telul nostru suprem. Si cand zic nostru, ma refer la toti: la mine, la tine, la ceilalti din afara acestei camere, la toti. Toti tindem spre Cutie, chiar daca suntem constienti sau nu. Eram pregatita sa-i povestesc totul, absolut totul, asa ca urmatoarea ei replica m-a uimit:
-Cu scuzele de rigoare, iti voi face trimitere la un expert in domeniu, un fost coleg de facultate, un psihiatru grozav, cel mai bun. Cu siguranta el te va putea ajuta. Si mi-a inmanat o carte de vizita lucioasa, odata cu promisiunea ca il va suna pe respectivul ins si il va pune la punct cu cazul meu. Perfect, acum eram un "caz". Doar atat. Ofensata,am luat hartiuta, pe care scria cu litere negre, alungite: "Dr.Assim Johnson,medic psihiatru". Mai erau trecute si cateva detalii fara importanta, ca adresa si un mic motto. Cam ciudat, dupa parerea mea, dar cine eram eu sa judec? M-am ridicat alene de pe canapea si m-am indreptat spre usa cabinetului, dar dupa ce am pus mana pe clanta, mi-am amintit brusc ceva si m-am intors catre ea.
-Nu cred ca v-am retinut numele, dar asta nu conteaza. Si multumesc pentru nimic. Pa.
Am iesit ca vantul de acolo, trantind usa dupa mine. M-am trezit la capatul unui hol lung, prost luminat. Drept in fata mea era un lift cu usile deschise. Pe ambii pereti erau insiruite alte usi identice cu cea pe care tocmai am iesit. Am fugit si m-am urcat in lift tocmai cand usile acestuia se inchideau. Cladirea avea 35 de etaje, dupa cum imi spunea ultimul buton de pe panou. Am apasat cel al parterului, si imediat am simtit in maruntaie coborarea rapida. In cele din urma, cu un sunet ascutit de clopotel, usile se deschisera larg, dezvaluindu-mi o sala imensa, cu tazan pictat, sustinut de o serie de piloni grosi. Era o schimbare radicala de peisaj. Oameni inbracati la patru ace misunau de colo colo, dar nu le-am dat atentie, vroind doar sa ies cat mai repede de acolo. Odata trecuta de usile mari de sticla, ma trezisem in inima New York-ului zilelor noastre. Uitasem unde ma aflam, sau cand...Imi umplusem plamanii cu putoarea specifica metropolelor contemporane, rememorand totodata orasului in urma cu doua secole, cand nu era altceva decat o colonie britanica. Dar asta e irelevant. Am facut rapid cu mana unui taxi, care numaidecat se oprise langa mine. M-am urcat pe bancheta soioasa din spate si i-am inmanat soferului cartea de vizita pe care tocmai o primisem, sugerandu-i sa nu se grabeasca. Citind-o cu atentie, soferul se intoarse brusc spre mine, cu o privire infricosata pe chip,dupa care o calca urgent, strecurandu-se usor prin aglomeratia de dupa-amiaza. Probabil credea ca are in masina o nebuna periculoasa. Cine stie, poate avea dreptate. Cert e ca in zece minute s-a oprit in fata unui casute cu doua etaje din Queens, cerandu-mi rapid noua dolari si douazeci si patru de centi. I-am dat zece si m-am coborat din masina, trantind usa dupa mine. Prost obicei. Am privit taxiul demarand grabit, apoi pierzandu-se dupa colt. Presupun ca ma aflam la locul potrivit, dar nu-mi pasa. Am luat-o la dreapta, mai departe pe strada, pierzandu-ma in multimea de oameni fara fete...
Tin minte ca totul in jurul meu era alb. Am incercat sa-mi privesc mainile, dar nu mi le puteam vedea. M-am panicat. Am inceput sa ma zbat in vid, dar nici macar nu-mi simteam corpul miscandu-se. Nu interactionam cu mediul fiindca acesta nu exista in viziunea mea asupra lumii. Am incercat sa strig, dar sunetele refuzau sa iasa. Teama se instalata tot mai confortabil in mine. O simteam curgandu-mi prin vene ca argintul viu, arzand totul in calea ei. Si ma durea. Dar ceea ce simteam nu era o durere fizica, ci suferinta spiritului flagelat din mine. Acelasi spirit era si cel care se agata de viata ca de firul rosu al sperantei. Am hotarat sa ma las absorbita, asa ca nu m-am mai zbatut. Acceptam calmul ce-mi inunda universul ca pe ceva normal, dar totodata ceva nou si inedit. Experimentam senzatii noi la fiecare bataie a inimi. Atunci am realizat ca de fapt aveam o inima care inca pompa seva in ramurile mele. In acel moment, corpul a inceput sa mi se definitiveze, initial mai neclar, dar in cele din urma puteam sa-mi vad clar toate trasaturile. Asta eram eu. Am inchis ochi, scufundandu-ma din nou in negare. I-am deschis din nou, clipind des, incercand sa vad mai mult. Mi-am apropiat mana de fata pentru a observa mai bine unghiile sticloase si pielea rozalie. Acum eram un punct negru intr-un univers alb. Spargeam monotonia.
Cand in sfarsit am reusit sa subjug dinamica, m-am ridicat in capul oaselor. Eram un trup gol pierdut intr-un ocean de lapte. Pluteam in vid, nu aveam nici un punct de sprijin,si cu toate acestea,stateam in fund.Scruntam cu privirea in incercarea dsperata de a gasi viata.Dar era practic imposibil sa gasesc asa ceva acolo.Un cuget nebunesc ma fulgera. Viata isi are originile in marele nimic, asa ca de ce aici nu ar exista viata? Poate ca acum nu e, dar va aparea. Ar trebui sa astept sa vad cum isi urmeaza evolutia cursul firesc impus de Cutie? Sau sa-mi adun fortele si sa ies din acest abis al uitarii? Ma simt poeta .Singuratatea transforma si cersetorul in om cu carte, deoarece nimic nu te educa mai bine decat viata si constiinta insasi. Dar sa revenim. Hotarasem sa ies de acolo, caci nu mai suportam reflexia albului imaculat pe retina mea. Am inchis ochii si m-am concentrat cat am putut de tare.
Daaaaaa.......eram asezata pe ceva....ceva material....si moale....da....e..comod? Am inceput sa testez terenul, sa descopar limitele. Mi se parea ca vad colturi, delimitari ale unei incaperi, iar mai tarziu o fereastra se profila pe peretele din dreapta mea, dar nu reuseam sa vad ce e dincolo de ea. Pe peretele din fata mea statea atarnat intr-un cui grosolan batut un ceas mare, cu numerele aurite. In cele din urma, mi-am dat seama: eram intr-o camera. Lume materiala, bine te-am regasit! Dar necesitatea mea instinctiva de explorare nu era stavilita inca, asa ca am continuat sa cercetez. Un birou incarcat pana la refuz cu turnuri de hartogaraie trona cu falsa modestie peste intreaga incapere, ascunzand in spate un scaun directorial negru, uzat. Parchetul de culoarea mahonului era proaspat lustruit, mirosul puternic de lac ranindu-mi narile. Lovita din plin de o revelatie, mi-am dat seama de unde venea iluzia mea de dinainte, cea cu oceanul alb: peretii erau atat de albi, poate prea albi. Nici macar o pata sau vreun tantar strivit nu strica perfectiunea pura a non-culorii. Am observat ca eram intinsa pe o canapea lunga de piela, cu brate groase, demna de cabinetul unui psihanalist. Toata feeria comtemplatoare mi-a fost distrusa de scartaitul usii grele de lemn din spatele meu, asa ca, involuntar, mi-am indreptat privirea spre sursa deranjului. Intai am vazut o tava cu doua cesti de portelan pe ea, purtata de o pereche de maini tremurande, urmata in de-aproape de doi sani de-a dreptul gigantici, incat aveam impresia ca firava camasa rosie de in va crapa in orice moment. In cele din urma am reusit sa admir intraga constitutie a tinerei femei ce tocmai daduse buzna in ingusta mea lume. Rochie neagra pana peste genunchi, crapata vulgar intr-o parte, par blond platinat prins la milimetru intr-un coc perfect, pantofi clasici, negri, lacuiti, cu tocuri de zece centimentri, totul incununat de un chip naiv de nimfa ,conturat cu nenumarate artificii deloc necesare.....ce mai....am dat de un psiholog. O urmaream cum pune incet tava pe birou, incercand sa-i gaseasca un loc cat mai stabil, apoi intorcandu-se cu totul spre mine. Si-a tras scaunul de la birou aproape de mine, si-a luat niste foi, un pix, si a inceput sa ma studieze din cap in picioare. Dupa ce si-a terminat scanarea exteriorului, a hotarat ca e timpul sa se dedice interiorului, asa ca mi-a adresat o intrebare dureros de banala:
-Ce mai faci?
In mod cert, glasul ei pitigaiat ma zgaria pe creier. Sedinta avea sa se termine repede, pentru buna mentinere a sanatatii mele metale, si asa destul de subrede. I-am raspuns sec:
-Bine.
Imi doream sa-mi remarce tonul sarcastic si sa se lase bagubasa, dar din aroganta am trecut cu vederea un detaliu vital: ea era pregatita special pentru asa ceva. Asa ca sansele mele de a scapa repede erau din start nule. In urmatorul moment am fost bombardata cu o serie de intrebari care de care mai tampite:
-Cum te simti? Ce iti mai amintesti din copilarie? Care a fost ultima trauma suferita? Care a fost cel mai fericit moment din viata ta de pana acum? Ce planuri de viitor ai? Si inca cateva intrebari din aceeasi gama. Incepea sa ma sacaie persoana ei, dar in special vocea ei de gaita ce nu si-a terminat de relatat toate barfele din pauza de masa. Dupa cateva m-am holbat la ea ca la o blonda veritabila ce era, am deschis si eu gura:
-Cum ma simt? Ametita, evident, tocmai m-am intors dintr-un loc nu prea placut. Cea mai vie amintire pe care o am e cea de cand avea sase ani, cand am ucis aproape toti membrii conferiei ce isi avea sediul in casa mea. Ultima trauma e cea de acum doua minute. Albul ala inca ma bantuie. Plus ca a fost augmentata si de prezenta ta insipida. Cel mai fericit moment? Pai se poate spune ca a fost atunci cand aproape am putut atinge Cutia cu degetele, dar asa, cand am revenit in planul material, dezamagirea a fost si mai crunta. Singurul meu plan de viitor e sa prind ziua de maine. Nelamuriri? Speram din tot sufletul sa o fi incuiat cu asta, dar, in schimb, tot ce am reusit a fost sa-i trezesc interesul. Cine ar fi crezut ca in spatele acelei carapace banale se ascunde o minte cat de cat ascutita si de deschisa? Cu siguranta, eu nu. Inca o data, m-am lasat inselata de aparente, si am refuzat sa cercetez si miezul. M-a trezit din reverie cu o intrebare simpla:
-Ce vrei sa spui prin astea? Insinuezi ca ai trecut prin asa ceva? Ca esti un ucigas? Si ce este Cutia aia?
Tonul pe care m-a intrebat pur si simplu ma obliga sa o lamuresc cat de cat.
-Da,am trecut prin asa ceva...Poate intr-o zi iti voi povesti tot. Si da, poti sa-mi spui si ucigas, daca te ajuta cu ceva, dar tin sa mentionez ca eu nu ma consider unul. Iar Cutia....pai Cutia cu Ciocolata e ceva mai presus de intelegerea noastra, a tuturor. Intr-un fel spus, este telul nostru suprem. Si cand zic nostru, ma refer la toti: la mine, la tine, la ceilalti din afara acestei camere, la toti. Toti tindem spre Cutie, chiar daca suntem constienti sau nu. Eram pregatita sa-i povestesc totul, absolut totul, asa ca urmatoarea ei replica m-a uimit:
-Cu scuzele de rigoare, iti voi face trimitere la un expert in domeniu, un fost coleg de facultate, un psihiatru grozav, cel mai bun. Cu siguranta el te va putea ajuta. Si mi-a inmanat o carte de vizita lucioasa, odata cu promisiunea ca il va suna pe respectivul ins si il va pune la punct cu cazul meu. Perfect, acum eram un "caz". Doar atat. Ofensata,am luat hartiuta, pe care scria cu litere negre, alungite: "Dr.Assim Johnson,medic psihiatru". Mai erau trecute si cateva detalii fara importanta, ca adresa si un mic motto. Cam ciudat, dupa parerea mea, dar cine eram eu sa judec? M-am ridicat alene de pe canapea si m-am indreptat spre usa cabinetului, dar dupa ce am pus mana pe clanta, mi-am amintit brusc ceva si m-am intors catre ea.
-Nu cred ca v-am retinut numele, dar asta nu conteaza. Si multumesc pentru nimic. Pa.
Am iesit ca vantul de acolo, trantind usa dupa mine. M-am trezit la capatul unui hol lung, prost luminat. Drept in fata mea era un lift cu usile deschise. Pe ambii pereti erau insiruite alte usi identice cu cea pe care tocmai am iesit. Am fugit si m-am urcat in lift tocmai cand usile acestuia se inchideau. Cladirea avea 35 de etaje, dupa cum imi spunea ultimul buton de pe panou. Am apasat cel al parterului, si imediat am simtit in maruntaie coborarea rapida. In cele din urma, cu un sunet ascutit de clopotel, usile se deschisera larg, dezvaluindu-mi o sala imensa, cu tazan pictat, sustinut de o serie de piloni grosi. Era o schimbare radicala de peisaj. Oameni inbracati la patru ace misunau de colo colo, dar nu le-am dat atentie, vroind doar sa ies cat mai repede de acolo. Odata trecuta de usile mari de sticla, ma trezisem in inima New York-ului zilelor noastre. Uitasem unde ma aflam, sau cand...Imi umplusem plamanii cu putoarea specifica metropolelor contemporane, rememorand totodata orasului in urma cu doua secole, cand nu era altceva decat o colonie britanica. Dar asta e irelevant. Am facut rapid cu mana unui taxi, care numaidecat se oprise langa mine. M-am urcat pe bancheta soioasa din spate si i-am inmanat soferului cartea de vizita pe care tocmai o primisem, sugerandu-i sa nu se grabeasca. Citind-o cu atentie, soferul se intoarse brusc spre mine, cu o privire infricosata pe chip,dupa care o calca urgent, strecurandu-se usor prin aglomeratia de dupa-amiaza. Probabil credea ca are in masina o nebuna periculoasa. Cine stie, poate avea dreptate. Cert e ca in zece minute s-a oprit in fata unui casute cu doua etaje din Queens, cerandu-mi rapid noua dolari si douazeci si patru de centi. I-am dat zece si m-am coborat din masina, trantind usa dupa mine. Prost obicei. Am privit taxiul demarand grabit, apoi pierzandu-se dupa colt. Presupun ca ma aflam la locul potrivit, dar nu-mi pasa. Am luat-o la dreapta, mai departe pe strada, pierzandu-ma in multimea de oameni fara fete...
![[Imagine: gameswlpp_79.gif]](http://i126.photobucket.com/albums/p107/aiwana/gameswlpp_79.gif)