Regină printre blonde

[Cherie]

Cum nu mai am nimic de adăugat înafară de merci mult, Teh, o să vă las să vă delectaţi cu noul capitol, fără alte introduceri aberante. Lectură plăcută. :D

[CENTER]CAPITOLUL ÅžAPTE[/CENTER]


-Oh-la-laaaa! mă minunez eu alergând de colo colo prin micuţul – a se observa doza intesificată de ironie asupra acestui diminutiv – apartament al verişorului meu. Când ai spus că e mare, chiar nu mă aşteptam la... atât de mare! Mon Dieu, e aproape cât cel în care locuiesc eu în State. Dar bineînţeles că nu se compară cu al meu, care e atât de bine dotat şi... Ahh! Mi-e atât de dor de dressingul meu, continui aproape suspinând.
Xavier chicoteşte lângă mine în timp ce Tony-cel-bun-de-mori mă introduce pe târămul rock-ului, femeilor şi... ăla e Axl Rose de la Guns N’ Roses? Oh Doamne, Keira avea dreptate. Chiar arată la fel de bine ca atunci când era tânăr.
Când vărul meu a intrat cu mine în braţe în apartamentul lui, surprizându-l literalmente pe colegul său de apartament care ne deschisese uşa în boxeri – vorbesc serios, chiar era la bustul gol şi într-o pereche minusculă de boxeri negri Calvin Klein – nu mă aşteptam să fiu tratată atât de bine de un francez care nu îmi era rudă sau prieten. Mă rog, că am aflat eu că tipul era pe jumătate austriac, este o cu totul şi cu totul altă poveste.
Aşa, şi cum ziceam, tipul ăsta extraodinar şi mult prea superb şi iruman de frumos şi sexy – cu toate că nu pare cine ştie ce muşchiulos – cu părul lui castaniu roşcat ciufulit – în adevăratul sens al cuvântului – într-un mod atât de adorabil şi ochii mari, imenşi şi de un căprui-caramelizat şi... nu vreau să menţionez de piercingurile din urechi, nu că mi-ar displace sau ceva, imediat ce ne-a deschis uşa şi m-a văzut plângând cuibărită la pieptul verişorului meu, l-a întrebat îngrijorat pe Xavier dacă totul e în regulă şi eu mă simt bine.
-Xavier, omule, e prima oară când faci o fată să plângă. Ce-i cu tine? l-a întrebat ridicându-şi într-un mod sarcastic sprânceana perfectă şi trecându-şi mâna – pe degetele căreia am putut observa câteva inele Vivienne Westwood – prin părul său pentru a-şi îndepărta şuviţele castanii din ochi. Mă rog, mă duc să mă schimb şi s-o gonesc pe Celeste înainte să se obişnuiască cu apartamentul!
În scurt timp, după ce intrasem în dormitorul alb, destul de gol şi simplu al verişorului meu – ocupat doar cu cele necesare, exact ca o cameră de cămin într-un campus al unei facultăţii particulare – şi acesta mă aşezase pe patul său, sărutându-mi fruntea afectuos, zicându-mi că se duce să-mi aducă ceva de băut, ne-am trezit cu colegul său – complet îmbrăcat de data asta, deşi părea să-şi fi luat pe el primele lucruri care-i veniseră la mână din coşul cu rufe murdare. Abia mai apoi mă deşteptasem şi eu, dându-mi seama că tipul era sigur un adept al stilului punk sau rock sau orice alt stil care cere haine şifonate şi cam sfâşiate – cu o cană de ceai în mână.
-Deci... Nu e noua ta tipă, nu? l-a întrebat pe Xavier în timp ce eu suflam în ceaiul fierbinte, ce mirosea atât de bine. E de vanilie, mi-a spus când am luat o gură.
-E vară-mea, Tony.
-Oh, deci ea e faimoasa Charlotte din America! Ăh.. Înţelege franceza, nu? l-a întrebat şi eu am început să râd.
-O fie ea blondă, dar nu cred că e chiar atât de bătută în cap încât să plece într-o ţară străină fără să cunoască măcar lucrurile de bază din limba respectivă. Şi, înafară de asta, e pe jumătate franţuzoaică.
-Oh, parcă mi-ai spus ceva despre asta. Păi, atunci, bună Charlotte. Bănuiesc că-mi permiţi să-ţi spun Lotte. Eu sunt Tony, colegul de apartament şi, după câte i-am suportat, aş putea spune că ocup şi locul de cel mai bun prieten al verişorului tău. It's a pleasure to meet you! mi-a spus într-o engleză atât de perfectă, accentuând fiecare cuvânt într-un fel atât de năucitor, sărutându-mi mâna şi pentru un moment parcă uitasem cărei specii aparţin şi că nu sunt o locuitoare a unei planete extraterestre, de exemplu Mercur – planeta care-mi guvernează zodia.
Tony pare exact genul ăla de tip cool şi silenţios, învăluit într-o aură misterioasă, dintr-o trupă rock/punk şi totuşi un Casanova desăvârşit, care nu se încurcă în vreo relaţie şi se culcă cu tot felul de tipe. Pot să-mi dau seama de asta ascultându-le discuţia, în timp ce arunc cât mai departe şi plină de repulsie o pereche de chiloţei minusculi – sigur acea târ... tipă îi uitase, sper eu că nu intenţionat, când Tony a gonit-o afară– şi mă aşez pe marginea patului, în camera sa:
-A câta e săptămâna asta?
Tony oftează.
-Chiar contează? Nici măcar nu am vrut să mă culc eu cu ea. S-a ţinut într-una după mine de la ultimul nostru concert când am făcut greşeala s-o iau pe scenă şi s-o sărut; trebuia să-l las pe Marc s-o facă, doar a fost ideea lui.
Vedeţi ce bine cunosc oamenii? Tipul chiar face parte ditr-o trupă. Bine, asta dacă cele două – ah! stai, sunt trei – chitări nu sunt un indiciu mult prea evident. Dar eu mi-am dat seama doar după atitudine că s-ar putea să facă parte dintr-o trupă; chitările şi ceea ce i-a zis lui Xavier doar mi-au confirmat asta.
Dar, revenind la discuţia lor...
-Şi cu celelalte cum a fost? îi zice vărul meu pe un ton fals dojenitor, râzând. Apoi, cu un aer grav: Uite, Tony, ştiu că vrei s-o uiţi pe Olivia, dar felul ăsta netradiţional în care faci asta nu cred că e foarte sănătos pentru tine şi nu ştiu dacă nu-ţi face cumva mai mult rău decât bine. De curvele astea puţin îmi pasă, mi-ar plăcea să fiu măcar o dată de faţă când le umileşti în faţa tuturor.
Tony râde, dar nu cu prea multă tragere de inimă şi cade puţin pe gânduri. Profit puţin de pauza asta ca să le aduc celor doi la cunoştinţă că habar nu am despre ce naiba vorbesc şi că sunt în suferinţă şi mult mai importantă decât problemelor lor.
-Vară-ta e amuzantă rău, râde Tony. Mă rog, lasă asta. Ziceai că e pacienta noastră azi, nu? Făcând o paranteză, ca să-i explicăm micuţei Lotte cu ce ne ocupăm, noi doi avem ceea-ce-verişorul-tău-numeşte-talentul-de-a-face-o-fată-fericită-şi-altfel-decât-printr-o-partidă-de-sex-sălbatic-la-lumina-lumânărilor.
Eu rămân perplexă; cum adică şi altfel? Există persoane care vor de la ei orice altceva în loc de sex? Asta mi se pare absurd! Dacă eu o iau razna când îi văd pe amândoi, atât de sexy şi nu pot rezista fără să mi-i imaginez perfect goi. Mda, ca s-o spun pe aia dreaptă, imaginea de mai devreme cu Tony în boxeri mi-a stârnit latura fantezistă. Nu sunt chiar atât de bolnavă sau perversă deobicei.
-Şi de ce suferă mai exact domnişoara? îmi ciufuleşte părul, râzând, în timp ce eu dau hipnotizată din cap, deşi nu ştiu de ce, iar asta îi stârneşte şi mai tare râsul.
-Hm, nu cred că avem vreun termen pentru asta, face Xavier cu o mutră îngândurată, tipică unui detectiv aflat în dificultate. Oscilează între ce ţi-a făcut ţie Olivia şi ce i s-a întâmplat surorii tale, Venice.
Observ că Tony pare să se întristeze iar aşa că intervin repede:
-Ştiţi, tot nu mă prind despre ce vorbiţi şi inima mea este încă frântă, orgoliul călcat în picioare şi faima târâtă în noroi!
Cei doi se aşază pe marginea patului, lângă mine, şi mă privesc lung, meditativ, de o parte pe alta şi dintr-o dată mă simt de parcă mi s-ar face un control psihologic, iar cei doi medici – foarte tineri şi arătoşi de altfel – nu sunt prea siguri de diagnostic. Şi într-un fel sau altul, controlul degenerează în ceva nu prea ortodox şi... Dar mă trezesc imediat din visele mele – cât de bolnavă-mi e imaginaţia! – când îl aud pe sublimul Tony zicând pe un ton solemn, ridicând o palmă în aer, de parcă ar fi pus să jure în faţa instanţei:
-Propun o sesiune de cumpărături pentru micuţa Lotte.
Dar înainte ca onorata instanţă să accepte sau nu propunerea/obiecţia, strig entuziasmată, strângându-mi pumnii la piept, visătoare:
-Cred că te iubesc, Tony, scumpule. E visul meu de când mă ştiu să golesc toate magazinele din mon bien-aimé Paris .
-Trist e că se întâmplă să fii în acest moment în mult iubitul tău Paris şi totuşi fără niciun ban în buzunare, simte Xavier nevoia să răsucească şi mai tare cuţitul în rană, de parcă eu nu ştiu că nu am bani nici să merg la o toaletă publică – nu că aş face-o vreodată, fiindcă le consider mult prea mizerabile şi odioase şi n-aş intra în aşa ceva pentru nimic în lume.
-Ce drăguţ eşti să-mi reaminteşti asta, mă strâmb la el.
-Nu-i aşa? îmi spune, rânjind, sărutându-mi zgomotos obrazul. Şi bănuiesc că după ce-mi voi scoate card-ul la casă şi-ţi voi achita aşa zisa terapie prin cumpărături voi fi şi mai drăguţ, poate chiar adorabil.
-Ai face tu asta pentru mine? chiţăi agăţându-mă de gâtul lui pupându-l pe obraji. Dar mă dezlipesc brusc de el când îmi dau seama de ceva: Nu, Xavier. Nu pot să-ţi fac asta. Sunt banii munciţi de tine, nu am niciun drept să-i cheltuiesc şi nici tu nu eşti obligat să-i cheltui cu mine. Plus că m-am săturat să se spună despre mine că sunt o puştoaică răsfăţată şi că m-am născut doar ca să-i cheltui banii lu’ tata. Nu am venit aici doar ca să mă refugiez în braţele tale sau ale lui Rowe, ci mai mult ca să-mi limpezesc gândurile, să mă rup de toate, să mă regăsesc... Ştii, de fapt, ce mi-am propus din momentul în care tata mi-a zis că sunt pedepsită? Să mă descurc fără beneficiile numelui Meyer şi pe propriile-mi picioare. Să-mi câştig singură existenţa.
După tot speech-ul ăsta al meu mă aştept ca măcar pe unul din ei să-l apuce râsul. Dar nu se întâmplă de fapt nimic. Nicio reacţie, nici măcar una deplasată sau un chicotit, ceva. Oare am spus totul cu voce tare sau mi-am închipuit că le ţin acest discurs în care-mi afirm pofta nestăvilită de independenţă?
Îmi ridic privirea spre Tony, ale cărui buze perfecte, pline şi rozalii sunt strânse într-un zâmbet trist şi chinuit şi care mă priveşte într-un fel nostalgic, parcă amintindu-şi că mai fusese cândva martor al unui astfel de discurs şi mă simt oarecum aiurea şi vinovată, gândindu-mă că poate-l fac să retrăiască un moment neplăcut sau dureros.
Xavier în schimb îmi mângăie creştetul, sărutându-mi fruntea:
-Noi te iubim oricum, Lottie. Eu, tatăl tău, Roland şi mătuşa Charlotte care ar fi atât de mândră să te audă spunând toate astea. Şiiii... Ce înseamnă asta? Lottie refuză o sesiune de cumpărături? Doamne, ce-mi aud urechile! Când ai făcut pojar, acum vreo patru ani, ai fugit pe ascuns la Barneys să-ţi iei perechea aia de sandale Louboutin de culoarea mandarinelor din colecţia nu-ştiu-care deabia lansată, lăsând la o parte faptul că nu-mi aduc aminte să le fi purtat mai mult de două ori şi acum refuzi tu să-ţi iei măcar o rochiţă din Paris? Oh, Lottie, piersicuţă, da’ tu chiar eşti bolnavă, zice lipindu-şi palma de fruntea mea pentru a-mi verifica temperatura.
Mă agăţ, iar de gâtul lui.
-Ei, nu aş zice chiar că refuz. Ăh, de fapt, nu cred că ţi-aş cheltui prea mulţi pe ani pe o rochiţă, pantofi, o geantă şi câteva accesorii, nu? zic, clipind des spre el. Promit să nu am pretenţii. Orice magazin doreşti. Nu neapărat de firmă. Oh... Măcar pantofii pot fi Louboutin? Ştii că nu pot trăi fără el...
Se uită la Tony şi încep amândoi să râdă.
-Eu sunt de părere că mai degrabă el n-ar putea trăi fără tine.

[center]*[/center]

-Tony, te iubesc. Nu. TE ADOR – rochia asta e superbă! strig exuberantă întrebându-mă cum naiba poate fi un tip atât de priceput la haine. Dar gândindu-mă că mă aflu acum în cabina de probă din magazinul de haine al surorii sale totul pare să se lege. Iar mama lui a fost un model renumit francez şi prietenă cu Brigitte Bardot. Nu ar trebui să mă mire că tipul e aşa de cool, nu? Mai ales că e şi un fel de prinţ austriac. Nu, serios, chiar este un prinţ.
Am aflat asta pe drum când, după ce mă certasem cu Xavier în decapotabila lui Tony în legătură cu magazinele pe care voiam să le golesc ( Ăla e prea scump. Uiţi că eu nu sunt fiul unui miliardar, scumpă verişoară? şi Dar ăsta nu are nimic pe gustul meu! şi altele de genul ), el ne sugerase magazinul surorii sale.
-Ah da, cum de am uitat de el? Venice a făcut o treabă foarte bună şi e un magazin destul de popular şi... De ce râzi, Lottie?
-Venice! Ce fel de nume e ăsta?
Tony a început să râdă.
-Şi eu făceam mişto de ea când era mică. Părinţii mei sunt genul ăla de porumbei îndrăgostiţi cărora nu le e teamă să se sărute sau să se ţină de mână pe stradă şi când ea s-a născut s-au gândit să-i dea numele locului în care au conceput-o. Adică Veneţia.
Şi am încercat, serios că am încercat să mă abţin din râs. Dar era prea hilar. Şi încă mai e.
-Hahaha, cum de nu i-au zis “barcă” sau “gondolă” ? am întrebat eu, tăvălindu-mă de râs pe bancheta din spate.
-Lottie, deja devii răutăcioasă! mi-a reproşat verişorul meu şi eu i-am aruncat o privire la-dracu’-nu-eşti-tata. Cere-ţi scuze imediat, a continuat, ignorându-mi strâmbăturile.
-Las-o în pace, i-a zis zâmbindu-mi din oglinda retrovizoare. De fapt asta îmi zicea ea mereu când se enerva. Şi: “Tu râzi, normal, că pe tine nu te cheamă Paris!”
Am început iarăşi să râd.
-Apropo de asta. Tony e numele tău pe bune sau e vreo prescurtare de la Antoniu/Antonio/Anthony?
Nu mi-a răspuns decât după ce maşina a oprit în faţa unui magazin – Krugers este numele lui – superb, prin vintrinele căruia puteam observa cele mai noi colecţii de haine lansate ai celor mai renumiţi designeri. Iar pe geamuri scria, pe un fond roşu, imens, cât să poată vedea întregul bulervard “-70%”. Rămăsesem perplexă şi nu reuşisem să mai scot vreun sunet sau să dau cel puţin măcar un semn că încă mai sunt pe Terra până când nu l-am văzut pe Tony deschizându-mi portiera, făcând o plecăciune şi scoţându-şi de pe cap o pălărie imaginară:
-Numele meu este Antoine von Kruger, kleine Lottie. Sunt, la origini, o corcitură de prinţ renegat şi, actualmente, îmi pierd timpul aiurea ca vocalist, chitarist şi pianist al unei trupe rock anonime.
Vedeţi? Chiar e un prinţ de-adevăratelea. Mă rog, nu este el recunoscut în ţara sa natală, mai mult sau mai puţin din cauza faptului că tatăl lui a încălcat nu-ştiu-ce-cod-şi-reguli-stupide căsătorindu-se cu un model francez acuzată de prostituţie ( deşi pe parcurs s-a descoperit că era de fapt sora ei geamănă, care murise în urma unei supradoze, înainte cu câteva zile să fie arestată ) cu care îşi înşelase prima soţie. Dar este totuşi un prinţ, iar asta îl face şi mai irezistibil decât mi s-a părut până acum.
-Ştii, tot nu-mi vine să cred că eşti un prinţ, Antoine îi spun încălţându-mă cu sandalele roşii Louboutin şi analizându-mă în oglinda din cabină. Deşi aici lumina e foarte proastă şi oglinda cam deformează, pot spune că sunt chiar mulţumită de cum arăt în rochia albă, vaporoasă şi fără bretele, marca Vera Wang şi cu sandalele roşii ce se asortează cu cerceii, colierul şi brăţările roşu-corai pe care verişorul meu şi prietenul lui le-au ales pentru mine. Deşi am urât mereu faptul că sunt scundă de înălţime şi nimeni nu-mi dă şaptişpe ani, privindu-mă acum în oglindă, realizez de fapt că nu am vreun motiv să-mi displacă ceea ce văd. Nu sunt perfectă, nici nu vreau, nici nu pot – dar sunt drăguţă, ştiu sigur asta. Şi, cel mai important, semăn atât de mult cu mama mea. Ochii ăştia mari şi albaştrii, buclele şi nuanţa atât de rară de blond pai, grobiţele din obraji şi aluniţa aceea pe care o avem şi eu şi verişorul meu...
M-ai iubit mult. Nu-i aÅŸa, maman ?
-Nu vrei să ieşi să vedem şi noi cât de superbă e rochia aia? mă întreabă şi după tonul său îmi dau seama că zâmbeşte. Şi nu-mi mai spune Antoine, te rog.
-Dar de ce nu? Este un nume atât de frumos, zic dând perdeaua roşie la o parte şi păşind în faţa lor, dându-mi părul după ureche şi aşteptând ca unul din ei să spună ceva, cu speranţa că o vor face într-un viitor cât mai apropiat.
Când în sfârşit unul din ei se hotărâşte să zică ceva, tot ce aud e un “uau” prelung din gura lui Tony. Eu încep să râd, iar Xavier îşi scutură capul, luându-şi o expresie ce se vrea indiferentă. Nu prea îi iese.
-Mda, am văzut-o şi mai sexy de atât, zice nu prea convingător. O ajutam pe mătuşa Charlotte să-i facă baie când era atâtica.
Sper din tot sufletul că ştie să citească din priviri fiindcă în momentul ăsta îi transmit clar şi răspicat mesajul TE OMOR. Cum de...? Staaai, a zis ceea ce cred eu că a zis nevrând să zică ceea ce le trece amândurora prin cap în secunda asta? Adică sunt sexy?
-Uuh, chiar îţi stă bine, Charlotte, îmi spune Venice când se apropie şi ea de noi.
Sora lui Tony e de fapt chiar foarte drăguţă. Cu foarte puţin mai înaltă decât mine, cu părul roşcat tuns bob, ochii verzi, slabă şi fragilă, îmbrăcată într-o rochie asemănătoare cu a mea şi un cardigan bej. E o scumpă şi nici nu-i prea seamănă fratelui său. Ceea ce mă intrigă de fapt la ea e zâmbetul ei în permanenţă chinuit. Îmi dă senzaţia că depune un mare efort să-l facă să încolţească pe buzele ei micuţe şi trandafirii.
Şi e incredibil cât de mult o iubeşte Tony şi cât de afectuos e cu ea. Cu toate că Venice îi tot spunea că e bine, el insista să afle ce-i cu ea până când, în cele din urmă, i-a zis că văzuse noaptea trecută un film siropos şi plânsese la el. Nu a părut prea convins, dar nu a mai insistat şi s-a întors la alegerea unei rochii potrivite pentru mine.
A fost incredibil de drăguţă şi cu mine, spunându-mi că sunt binevenită oricând în magazinul ei şi că pot beneficia de mult mai multe reduceri dacă îmi fac un card de fidelitate. Evident că nu am ezitat şi l-am rugat pe verişorul meu să se ocupe de asta cât eu aveam să mă schimb la cabine.
-Ştii, Venice, eşti foarte drăguţă şi mi-ar plăcea să ieşim cândva, împreună, în oraş, îi zic înainte să plecăm şi observă cum faţa i se luminează dintr-o dată, iar zâmbetul ei nu mai pare atât de chinuit. Ba chiar natural.
-Sigur, îmi zice ea moale. Ia numărul meu de la Tony.
Când ajungem într-un sfârşit acasă, stând în camera lui Xavier şi probându-mi noile achiziţii în timp ce verişorul meu şi prietenul său trebăluiesc pe la bucătărie naiba ştie ce, realizez brusc că de când am intrat în apartamentul celor doi nu m-am mai gândit nici măcar o singură dată la Rowe. Ceea ce mă miră. Şi mă face să mă simt aiurea, de parcă l-aş fi înşelat sau ceva.
Nici el nu m-a sunat. Nu mi-a dat nici măcar un mesaj. Mă întreb ce face...
Mă trântesc pe pat, cu un oftat prelung care se transformă brusc într-o înjurătură când dau cu capul într-o pereche de pantofi. Nu sunt sigură că mai sunt în stare să merg la cimitir azi. Sau să-l văd pe el. Şi cred că o să iau în considerare oferta celor doi şi o să rămân peste noapte în apartamentul verişorului meu. Am înţeles că au o cameră de oaspeţi. Da, aşa voi face. Nu are ce să-mi zică, fiindcă Xavier e ruda mea.
ÃŽi scriu repede un mesaj:

[center]Nu cred că mai pot merge la cimitir. Nu mă simt în stare. Şi rămân la X. în seara asta. Ai grijă de tine.[/center]

Nu ştiu dacă mă aşteptam la asta – poate doar speram că aşa va face – dar telefonul îmi sună înainte să-l pun pe noptiera micuţă, vopsită în alb. Răspund fără să verific cine e. Ştiu deja că e el.
-Bonsoir, zice pe un ton epuizat ceea ce mă face să-l întreb ce s-a întâmplat.
-Nimic, răspunde el. Munca la restaurant mă oboseşte. Şi zici că dormi la Xavier?
Scot un da aproape imperceptibil. Îl aud oftând.
-Uite, Lottie, ştiu că m-am purtat ca un imbecil cu tine şi te-am făcut să te simţi poate mai prost decât a făcut-o javra aia din State şi chiar îmi pare rău pentru asta. Nici nu ştii cât. Dar asta nu înseamnă că trebuie să fugi de mine, ştii?
Simt o înţepătură adâncă în inimă.
-Nu fug de tine, şoptesc. Doar... doar că nu mă simt prea bine.
Iar oftează şi îmi simt inima asaltată de o altă înţepătură. Şi încă una. Şi încă una. Şi mă întreb, de ce mă doare? De ce-mi pasă, pentru numele lui Johnny Depp?
-Bine. Dar mâine dimineaţă vin să te iau. Fără discuţii – vreau să mă revanşez. Mâine eşti a mea.
-Doar mâine? întreb uşor amuzată.
-Ai fi putut fi pentru tot restul vieţii, îmi zice cu amărăciune, încheind apelul.

AÅŸ fi putut, da. Åžtiu. Dar nu e vina mea.

[Katniss]

Hello ma cherie. A trecut ceva timp, destul timp de când nu am mai trecut pe la acest minunat fic, scris de tine.
Menţionez că am citit capitolul acum ceva timp, şi cu toate astea am simţit nevoia să îl recitesc pentru că îmi place foarte mult.
Am menţionat că o ador pe Lottie, cred că am zis o dată în treacăt, ei bine îmi place acest presonaj atât de complex, cu o personalitate atât de bine structurată. Şi ce dacă este naivă, puţin prostuţă, fricoasă, supărăcioasă şi multe alte adjective, toate astea o fac adorabilă în cât înţeleg de ce verişorul ei şi Tony o tratează aşa, deşi poate că ajută şi faptul că e dezamaăgită şi tristă. Oricum, cei doi băieţi sunt o minunăţe la casa omului serios acum, i-ai descris atât de bine că mi-i şi imaginez. Ei bine aştept nextu sper să vină în curând. Bye.
P.S. Eşti genială nu ţi-am mai spus de ceva timp asta.

[What sky scrapers]

Oh... mon dieu! Asta asa, casa ma potrivesc in acest cadru.
Buna cherie! Vreau sa incep prin ami cere scuze ca nu ti-am citit povestea mai de mult, titlul m-a pus pe ganduri si nu in sensul bun al cuvantului, m-a facut sa ma gandesc la ceva cu totul diferit, la o comedie tampita in care personajul principal e o blonda oxigenata muuult prea superficia, fara respect, plina de toane, care isi bate joc de servitoarele ei si care nu rezista o zi fara sa cumpere toate chestiile marfa dintr-un magazin de lux. Da... cam la asta m-am gandit. Nu am nimerit-o in tocmai.
Foarte frumos fic-ul tau, ideea nu e in cu totul originala, dar o povestesti foarte frumos lucru care ne face sa uitam acest amanunt.
Ador gelozia lui Rowe, imi place mult cum se joaca cu mintea lui Lotte. Ma intreb ce fel de persoana este cu adevarat Jo, oare e chiar atat de bine voitoare cum se arata sau pana la urma va fii o schimbare radicala a comportamentului ei fata de Lotte?
Imi place mult cum scrii, la niste faze am ras destul de bine, descrierea e buna, imi place.
Probabil comentariul meu nu conteaza pentru tine, avand in vedere ca nu crezi ca am experienta, insa am, cel putin eu asa zic:))
Abia astept sa vad cum va continua firul povestii, succes!