14-01-2009, 11:04 PM
xRiverxHiei, mi-a placut one shot-ul tau. Am vazut parca o greseala de tastatare, dar nu pot sa-ti spun sigur pentru ca sunt destul de adormita la aceasta ora pentru ca noaptea trecuta am stat sa-mi fac referatu` la isto... dar in concluzie mi-a placut.
And something from me... un subiect destul de des intalnit in arta scrierii dar am vrut sa incerc si eu...
Personalitatea mea din oglinda...
M-am asezat in fata oglinzii. Vroiam sa vad si eu acel ceva pe care toti il vedeau in ea. A doua mea personalitate... dar nimic. Doar o bucata mare de oglinda, prafuita de timp. Am asteptat. Din nou nimic. Lumina patrunsese pana in incaperea cu putin timp scufundata in intuneric. Razele dansau impreuna cu praful in aer. Cateva suvite de par negru imi cazura peste fata alba ca spuma laptelui. Reflectia mea facu la fel. O rafala de vant intra pe fereastra deschisa si imi flutura voalul rochitei mele. Cu putin timp in urma ea era alba. Dar acum nu mai este. E patata de sangele meu, sangele provenit din rana pe care am capatat-o la urcatul scarilor. Pantofii imi erau murdari de namol...
Am clipit de nerabdare... Ma asteptam ca reflectia mea sa faca acelasi lucru. Dar nu s-a intamplat. Am miscat o mana. Tot nimic. Pe chipul palid al persoanei din oglinda am zarit un zambet piezis. Si-a inclinat capul si m-a studiat cu atentie. Apoi cu o voce lipsita de viata a vorbit pentru prima data. Cuvintele ei sunau in toata incaperea si se intorceau ca un ecou in oglinda.
Rochia era noua
- Marrie nu stie ce culori imi plac mie.
A tacut. Apoi a urmat o pauza de cateva minute pana cand buzele rosiatice ale persoanei s-ar despartit pentru a formula o alta propozitie.
Pantofii erau noi
- Nu-mi place culoarea albastra. E jalnica...
Vocea mea s-a pierdut pana la ea.
Si inca o alta pauza de mormant. A inchis ochii. Eu o priveam cu satisfactie. In sfarsit imi vedeam a doua personalitate. Eram mandra dar in acelasi timp ma simteam captiva in oglinda. Si totusi... cum era acolo? Dar pana sa mai imi bat capul cu aceasta problema fara sens am auzit aceeasi voce rece:
Fonta e sfasiata.
M-am uitat la fonta albastra care imi prindea parul negru intr-o coada la spate. Chiar era facuta sfasiata. Am dat sa vorbesc insa ea m-a intrerupt si cu o voce glaciala a intrebat:
Urasti albastrul?
- Corect. Marrie nu ma asculta niciodata cand ii spun asta, am continuat eu cu dispret fata de persoana de care vorbeam.
Si a stat acolo cu privirea in gol, cu ochii scanteind puternic si cu o aura rosiatica in jurul sau. Ma simteam adormita si atrasa de dubla mea reflectie. Un sentiment de ura m-a cuprins puternic. Parca ma vedeam in intuneric, intr-o oglinda nenorocita. Ca o captiva intr-o minte goala...
Dar tu esti in viata.
- Sufletul imi e mort. Trupul imi e doar o masinarie ghidata de o minte diabolica. Ti se pare ca sunt in viata?
A tacut. Si mult timp nu a spus nimic. Ea doar ma privea. Eu asteptam raspunsul ei. Mi-am ghidat trupul facut din oase si carne spre masuta cu un stilou si o foaie pe ea. Am luat obiectul de scris. Am privit coala alba, alba precum zapada! Mi-am amintit de nea. Ce o uram! Nu credeam ca in viata mea am sa simt atat de intens acest sentiment. Ma credeti nebuna, nu-i asa? Chiar sunt. Doar o fiinta ce rataceste in intuneric, in abisul negru al vietii.
Literele asezate pe alb erau cursive. Eram mandra. Aveam o caligrafie! Si inca cum mult mai mult decat obisnuitul sens al cuvantului. Am terminat de scris!
Ti se pare ca sunt in viata?
Am luat coala in mana. Nimic. Asteptam sa scrie, sa apara macar un raspuns. Dar nu s-a intamplat. In schimb, am primit un semn. Foaia de hartie a luat foc si s-a facut in mainile mele scrum. Nu, nu simteam durere. Cenusa s-a imprastiat, eu m-am enervat si am aruncat cu pantoful in bucata de sticla reflectiva. Nu s-a spart...
De ce nu mori?
Vorbise! Nenorocita! Ce intrebare fara sens de ce nu mor? Pentru ca sufletul imi e blestemat. De aia nu mor. Si in timp ce eu ma enervam in sinea mea, ochii de un verde strident se intunecasera... Oare incerca sa ma intoarca impotriva mea sau asta eram chiar eu?
- Nu pot. Sunt blestemata sa hoinaresc intr-o casa darapanata impreuna cu o femeie lipsita de bunul simt, impreuna cu o vrajitoare. Marrie! i-am raspuns cu o voce ridicata si cu o furie in mine ce ar fi putut sa iasa oricand la suprafata asemenea valurilor ce se ascundeau in marea infinita de apa. Dar tu de ce nu mori?
Cand sufletul tau va ajunge in iad, arzand in focul si suferinta altora atunci am sa plec si eu.
Ce ipocrita. Ma indeamna la moarte ca apoi ea sa fie eliberata. Dar asta nu se va intampla. Va ramane inchisa intr-o bucata de oglinda.
- Sincer ti-as face o favoare daca te-as ucide. Presupun ca e mult mai bine decat in inchisoarea aia blestemata. Cum e? Rece sau cald? Nici nu vreau sa mai stiu...
Aveam un zambet invingator pe buze. Ce dracu, doar nu ma putea invinge pe mine! Stai sa putrezesti in cel mai oribil loc pentru ca meriti draga surioara.
Am plecat. Am parasit camera rece. Caldura scazuse considerabil de la intrarea mea in ea. Si am lasat-o acolo singura pentru una, doua sau mai multe eternitati. Adio... Ellise.
______________
enjoy it^^
And something from me... un subiect destul de des intalnit in arta scrierii dar am vrut sa incerc si eu...
Personalitatea mea din oglinda...
M-am asezat in fata oglinzii. Vroiam sa vad si eu acel ceva pe care toti il vedeau in ea. A doua mea personalitate... dar nimic. Doar o bucata mare de oglinda, prafuita de timp. Am asteptat. Din nou nimic. Lumina patrunsese pana in incaperea cu putin timp scufundata in intuneric. Razele dansau impreuna cu praful in aer. Cateva suvite de par negru imi cazura peste fata alba ca spuma laptelui. Reflectia mea facu la fel. O rafala de vant intra pe fereastra deschisa si imi flutura voalul rochitei mele. Cu putin timp in urma ea era alba. Dar acum nu mai este. E patata de sangele meu, sangele provenit din rana pe care am capatat-o la urcatul scarilor. Pantofii imi erau murdari de namol...
Am clipit de nerabdare... Ma asteptam ca reflectia mea sa faca acelasi lucru. Dar nu s-a intamplat. Am miscat o mana. Tot nimic. Pe chipul palid al persoanei din oglinda am zarit un zambet piezis. Si-a inclinat capul si m-a studiat cu atentie. Apoi cu o voce lipsita de viata a vorbit pentru prima data. Cuvintele ei sunau in toata incaperea si se intorceau ca un ecou in oglinda.
Rochia era noua
- Marrie nu stie ce culori imi plac mie.
A tacut. Apoi a urmat o pauza de cateva minute pana cand buzele rosiatice ale persoanei s-ar despartit pentru a formula o alta propozitie.
Pantofii erau noi
- Nu-mi place culoarea albastra. E jalnica...
Vocea mea s-a pierdut pana la ea.
Si inca o alta pauza de mormant. A inchis ochii. Eu o priveam cu satisfactie. In sfarsit imi vedeam a doua personalitate. Eram mandra dar in acelasi timp ma simteam captiva in oglinda. Si totusi... cum era acolo? Dar pana sa mai imi bat capul cu aceasta problema fara sens am auzit aceeasi voce rece:
Fonta e sfasiata.
M-am uitat la fonta albastra care imi prindea parul negru intr-o coada la spate. Chiar era facuta sfasiata. Am dat sa vorbesc insa ea m-a intrerupt si cu o voce glaciala a intrebat:
Urasti albastrul?
- Corect. Marrie nu ma asculta niciodata cand ii spun asta, am continuat eu cu dispret fata de persoana de care vorbeam.
Si a stat acolo cu privirea in gol, cu ochii scanteind puternic si cu o aura rosiatica in jurul sau. Ma simteam adormita si atrasa de dubla mea reflectie. Un sentiment de ura m-a cuprins puternic. Parca ma vedeam in intuneric, intr-o oglinda nenorocita. Ca o captiva intr-o minte goala...
Dar tu esti in viata.
- Sufletul imi e mort. Trupul imi e doar o masinarie ghidata de o minte diabolica. Ti se pare ca sunt in viata?
A tacut. Si mult timp nu a spus nimic. Ea doar ma privea. Eu asteptam raspunsul ei. Mi-am ghidat trupul facut din oase si carne spre masuta cu un stilou si o foaie pe ea. Am luat obiectul de scris. Am privit coala alba, alba precum zapada! Mi-am amintit de nea. Ce o uram! Nu credeam ca in viata mea am sa simt atat de intens acest sentiment. Ma credeti nebuna, nu-i asa? Chiar sunt. Doar o fiinta ce rataceste in intuneric, in abisul negru al vietii.
Literele asezate pe alb erau cursive. Eram mandra. Aveam o caligrafie! Si inca cum mult mai mult decat obisnuitul sens al cuvantului. Am terminat de scris!
Ti se pare ca sunt in viata?
Am luat coala in mana. Nimic. Asteptam sa scrie, sa apara macar un raspuns. Dar nu s-a intamplat. In schimb, am primit un semn. Foaia de hartie a luat foc si s-a facut in mainile mele scrum. Nu, nu simteam durere. Cenusa s-a imprastiat, eu m-am enervat si am aruncat cu pantoful in bucata de sticla reflectiva. Nu s-a spart...
De ce nu mori?
Vorbise! Nenorocita! Ce intrebare fara sens de ce nu mor? Pentru ca sufletul imi e blestemat. De aia nu mor. Si in timp ce eu ma enervam in sinea mea, ochii de un verde strident se intunecasera... Oare incerca sa ma intoarca impotriva mea sau asta eram chiar eu?
- Nu pot. Sunt blestemata sa hoinaresc intr-o casa darapanata impreuna cu o femeie lipsita de bunul simt, impreuna cu o vrajitoare. Marrie! i-am raspuns cu o voce ridicata si cu o furie in mine ce ar fi putut sa iasa oricand la suprafata asemenea valurilor ce se ascundeau in marea infinita de apa. Dar tu de ce nu mori?
Cand sufletul tau va ajunge in iad, arzand in focul si suferinta altora atunci am sa plec si eu.
Ce ipocrita. Ma indeamna la moarte ca apoi ea sa fie eliberata. Dar asta nu se va intampla. Va ramane inchisa intr-o bucata de oglinda.
- Sincer ti-as face o favoare daca te-as ucide. Presupun ca e mult mai bine decat in inchisoarea aia blestemata. Cum e? Rece sau cald? Nici nu vreau sa mai stiu...
Aveam un zambet invingator pe buze. Ce dracu, doar nu ma putea invinge pe mine! Stai sa putrezesti in cel mai oribil loc pentru ca meriti draga surioara.
Am plecat. Am parasit camera rece. Caldura scazuse considerabil de la intrarea mea in ea. Si am lasat-o acolo singura pentru una, doua sau mai multe eternitati. Adio... Ellise.
______________
enjoy it^^
" I see humans but no humanity "