One-Shot

[loveless4ever]

Arashi Kigen, felicitari pentru cuvintele scrise in "Singurătatea... boală sau medicament?'. Mi-a placut enorm de mult ceea ce ai scris. Singuratatea este, pentru mine, cel mai bun medicament.
Aceasta poveste pe care o voi posta s-a nascut mai mult ca o provocare. Deocamdata. va ramane la stadiu de one-shout. Nu stiu daca va avea sau nu o continuare.
Lectura placuta...

Să ştii să te opreşti la timp….

Îmbrăcată într-o rochie albă, subţire, cu bretele, am păşit uşor în camera nebunului meu fără să fac vreun zgomot, când, deodată, neatentă, păşesc pe ceva ascuţit. Ah! Cioburi de sticlă. Nu a uitat cât de mult îmi place să simt sângele picurând uşor din tălpi făcându-mă să ameţesc de durere. Am experimentat acest lucru prima oara într-un cimitir. Băusem împreună cu nebunul meu cam mult şi,din plictiseală, am decis să spargem sticlele. Câtă bucurie era pe capul nostru la auzul pocniturilor. Un râs sadic combinat cu bucurie şi tristeţe. Cioburile le-am adunat şi am făcut un fel de alee. Aleea cioburilor, aşa am numit-o. Ne-am descăltat de bocanci, iar cu marijuana în gură, am început să înaintăm pe aleea improvizată. În cimitir nu era nimeni la acea oră târzie pentru că sigur ar fi chemat poliţia crezând că facem cine ştie ce prostie. Poate chiar ar fi putut crede că facem diverse ritualuri, chiar dacă mi-ar fi plăcut să se fi întâmplat acest lucru. Băuti cum eram, nebunul meu mi-a sugerat să facem un pact al sinuciderii. Am râs şi i-am spus că acest lucru nu se poate, dar el, mi-a luat mâinile murdare în mâinile lui şi mi-a spus privindu-mă în ochi:

“Vom muri împreună, iar lumea va uita de noi”
“Ai înnebunit? Nu putem face acest lucru, nu avem voie.”

A luat un ciob de pe jos şi l-a dus nesăbuit la venă tăind-o puţin. Un mic firicel de sânge a început să se prelingă pe mâna lui coborând uşor înspre cot murdărindu-i bluza. Am fost tentată să gust din acel sânge, am fost tentată să îi sug toată vena, dar m-am abţinut. Simţeam cum îmi creşte tensiunea, cum inima începea din ce în ce mai tare să bată parcă ieşindu-mi din piept, dar m-am abţinut...din nou. Din întâmplare, aveam la mine o batistă, aşa că am legat repede bucata de material de încheietura mâinii zicându-i scurt, fără să îl privesc în ochi:

“Este cazul să mergem acasă. Seara aceasta a fost nebună pentru amândoi”.
“Să mergem acasă? De ce? Când ne simţim atât de bine. Asta este. Nu mă mai iubeşti?”
“Te iubesc, dar este cazul să încetăm cu această nebunie. Nu ne va aduce nimic bun.”
“Ba da. Părăsim această lume unde nu suntem înţeleşi şi plecăm pe o alta unde ne va fi bine”.
“Nu. Nu poţi să înţelegi, nu? Las-o baltă.”

Am plecat cât de repede am putut de lângă el alergând spre nicăieri. Ce vroia să fac? Să îi spun tot adevărul despre mine, despre existenţa mea? Să îi spun că nu sunt om, ci vampir, singurul meu scop în viaţa fiind acela de a rătăci prin lume asemeni unei fantome? Nu puteam să fac asta. Nu după ce am promis.
După întâmplarea aceea, nu am mai vorbit cu el, nici măcar nu m-am întâlnit cu el, iar acum stau în camera lui admirându-i frumuseţea care nu va putea fi niciodată a mea, sperând ca în această noapte să îmi aparţină trup şi suflet, dar l-am avut. Am trăit prin el şi pentru el. Mânată de o dorinţă mai puternică decât mine numită iubire, m-am dăruit nebunului meu iubit, în ciuda ciudaţeniei mele.
M-am apropiat uşor de el mângâindu-i părul, şoptindu-i la ureche un suav “Te vreau”. M-am aşezat pe marginea patului, lânga el şi am început să îi sărut întâi ochii, apoi nasul şi în final buzele făcând cu limba mici cerculeţe în jurul lor. M-am dezbrăcat de rochie şi m-am băgat în pat lângă nebunul meu aşezându-mă pe spatele lui, muşcându-i urechea. A tresărit uşor, iar apoi a deschis ochii. Spre surprinderea mea, ştia că această zi va veni. Afară era lună plină, iar într-o noapte cu lună plină am promis să devin a lui. Aşa am jurat. S-a întors cu faţa spre mine şi m-a privit mult timp. Mi-a studiat ochii, nasul, buzele, apoi sânii, în final sărutându-mă destul de pasional cum nimeni nu a reuşit să o facă. Cea care a rupt vraja am fost tot eu, îndepărtându-l puţin de mine trăgându-mi răsuflarea de pe urma sărutului.

“Nebun scump, în seara asta, lasă-mă să te răsfăţ. Mă vei lăsa să fac orice pofteşte inima mea, iar tu vei fi jucăria mea, jucăria mea delicioasă.”

Nu a mai spus niciun cuvânt pentru că buzele mele le-au acaparat pe ale lui într-un sărut care i-a tăiat respiraţia. Nu ştiu cât timp l-am sărutat, probabil câteva minute bune pentru că după ce am terminat, buzele lui erau foarte roşii. Îi muşcasem buzele aşa de tare încât îi dădusem sângele, iar acel sânge era minunat. Am continuat răsfăţul axându-mă pe gâtul lui. Un gât subţire, de porţelan. Am mângâiat cu părul acea frumoasă zonă continuându-mi jocul cu corpul lui. L-am răsfăţat toată noaptea. Nicio bucăţica din corpul lui perfect nu a rămas nesărutată, dar la sfârşit, am făcut ceva ce regret şi astazi. Gâtul lui a căzut victima mea. “Iarta-mă” i-am spus muşcându-l de acea zona adâncindu-mi colţii ascuţiţi în vene, sorbindu-i sângele. L-am auzit ţipând, iar apoi a căzut pe pat obosit. M-am îndepărtat de el îmbrăcându-mă cu rochia albă care stătea leneşă lângă pat.

“Iarta-mă, dar ştiai că aşa se va întâmpla”

Am părăsit camera aşa cum am venit. Nu m-am uitat în urmă asigurându-mă că nimeni nu mă va vedea ieşind din casă.
După zece ani de la acea noapte, am aflat că nebunul meu drag a supravieţuit. Probabil muşcătura nu l-a afectat atât de mult pe cât am crezut că o va face. Acum, stau pe o bucată de copac cu multe hârtii în mână, scriind amintiri din acea noapte, dar totuşi, mă întreb: ce l-a salvat? Trebuia să fie mort, dar a supravieţuit. Poate că ceea ce l-a salvat s-a numit “iubire”, acea substanţă magică care circulă prin tine si iţi dă putere. Poate el a crezut în dragostea noastră ceea ce eu nu am putut vedea fiind mânată de setea de sânge şi nu cred că voi mai afla decât atunci când mă voi reîntâlni cu EL pe Lumea Cealaltă.