One-Shot

[Lorelei]

well...de ceva vreme ma chinuie si pe mine talentul...doar ca,pt inceput...voi posta un mic "fic",daca se poate numi asa...sper sa va placa!

~Lacrimi de inger...~


Part 1.Lacrimi si durere

Soarele scălda pământul în lumina şi căldura sa imensă. Întreaga natură se bucura de fiecare rază de lumină. Vântul adia uşor, gingaş, plin de dragoste. Totul inspira numai blândeţe şi căldură…totul în afară de ea. Oricât de mult şi-ar fi dorit să poată zâmbi din nou, nu reuşea...durerea o copleşise, căldura interioară o părăsise...trăia singură în lumea ei, o lume întunecoasă, lipsită de prieteni, de familie, de dragoste, de bucurii. În sufletul ei era o adevărată furtună. Faptul că mama sa o părăsise în urma unui stupid accident de maşină îi ruinase toate visele. Tatăl era un beţiv, un om lipsit de scrupule...când nu avea bani pentru băutură îi lua alocaţia, iar când se terminau şi banii încasaţi pe aceasta o obliga pe ea să cerşească. Deşi de multe ori i se supunea, de la o vreme fata se săturase să tot cerşească pentru ca tatăl ei să aibă bani pentru acel nenorocit viciu. De când mama ei murise bărbatul se schimbase, din acel tată iubitor care era înainte acum devenise o brută, devenise nemilos, nepăsător la suferinţa fiicei lui, tot ce-l interesa era să-şi alimenteze trupul cu acel viciu prostesc.
Odată îşi bătuse fiica atât de crunt încât tânăra nici nu mai putu să se mişte din patul mizerabil. O săptămână întreagă o petrecuse stând imobilizată în pat, din cauza vânătăilor, rănilor adânci şi a durerii sfâşietoare. O săptămână întreagă...o săptămână în care nu se dusese deloc la şcoală...nimeni nu ştia ce păţise ea, nimeni nu ştia prin ce chin trecuse biata fată, toţi credeau că este bolnavă, dar nimeni nu bănuia care este, de fapt, adevăratul motiv pentru care tânăra nu venise la şcoală...şi asta pentru că nimănui nu-i păsa de suferinţa ei. Deşi trupul ei cerea îndurare în faţa rănilor care nu o lăsau să doarmă noaptea, sufletul ei devenea din ce în ce mai pustiu, lumina care îi strălucea înainte în ochi se transforma în întuneric, în ură, în nepăsare...
Acum, la doi ani de la acea întâmplare, fata îşi amintea cu tristeţe şi o durere apăsătoare de acel nefericit episod ...făcându-şi şi mai mult rău şi voind să sufere şi mai tare, ea îşi aminti şi accidentul în care îşi pierduse mama, îşi reamintea cum aceasta murise sub ochii săi. Totul se petrecuse subit: în timp ce treceau strada spre magazinul în care fata văzuse o pereche de pantofi la care visa de mult timp, o maşină se apropia cu viteză. Simţind pericolul, în disperarea de a-şi salva fiica, tânăra mamă o împinse pe aceasta departe de stradă...dar nu avusese timp să-şi salveze şi propria viaţă. Maşina o lovise în plin, aruncând-o la câţiva metri distanţă de locul accidentului. Trupul ei rănit grav fusese transportat la spital, dar era mult prea târziu...doctorii nu-i mai puteau salva viaţa. Murise chiar sub ochii copilei care plângea, rugându-şi mama să reziste. Când văzu că rugăminţile ei nu avuseseră nici un rost, iar mama ei murise, fata se întristă foarte tare. În sufletul ei începea să-şi facă loc întunericul, pustietatea. Simţea cum se îndepărta tot mai mult de lumea în care, până cu câteva momente în urmă, trăia fericită, alături de doi părinţi iubitori şi grijulii.
Vestea morţii tinerei sale soţii îl schimbase radical pe acel bărbat care cu câteva momente în urmă era acelaşi tată şi soţ grijuliu. Văzându-se singur şi cu o fiică de 12 ani în grijă, bărbatul simţea cum viata lui începea să-şi piardă rostul...tot ce vroia era să moară, să ajungă alături de soţia lui, nemaipăsându-i de soarta fiicei sale. Astfel bărbatul devenise ceea ce era acum, un om dependent de alcool. Un om care nu mai avea familie, pentru el atât soţia cât şi fiica sa muriseră, cea pe care de multe ori o punea să cerşească fiind o străină. Pentru el fiica sa devenise o străină...Acest lucru o făcea pe fată să devină tot mai închisă în sine, mai singuratică, mai neprietenoasă. De aceea acum fata devenise rece şi nepăsătoare faţă de cei din jur, chiar şi faţă de omul care, cu câtva timp în urmă încă îi era tată.
Tânăra privea peisajul care o înconjura...o casă neîngrijită, o cameră pe care cu greu reuşea s-o păstreze curată pentru că tatăl ei mereu îi umbla prin lucruri şi-i răscolea micul dulap în care avea şi ea cinci rochiţe şi uniforma pentru şcoală. Masa la care îşi făcea temele era una improvizată din câteva bucăţi de lemn. Lumină nu aveau pentru că nu aveau bani cu ce să-şi plătească datoriile. În trei zile aveau să părăsească şi acea casă pentru că datoriile pe care tatăl ei le avea erau imense...alcoolul distrusese tot ce aveau: bunuri, o casă destul de mare, împodobită cu dantele şi candelabre desprinse parcă din poveşti. Camera pe care o avea fata înainte era una mare şi luminoasă, fereastra ei dând spre ocean, a cărui privelişte o admira în fiecare dimineaţă. Totul se năruise, toate au fost pierdute, visele şi speranţele ei au fost distruse cu cruzime de către viciul tatălui ei şi necesităţile întreţinerii acestuia. Pierduse tot: şcoală, prieteni, casa în care locuiau, familia fericită care o ocrotea, mama care întotdeauna îi fusese alături, tatăl grijuliu şi iubitor...toate acestea erau acum doar un simplu vis, un vis distrus de realitatea dureroasă în care trăia. Singurul ei refugiu era întunericul...noaptea domnea în inima ei, lumina dispăruse de mult, de când tatăl ei devenise acea brută. Toate visele ei fuseseră năruite de noua atitudine a bărbatului...acea fată veselă şi plină de viaţă murise...se pierduse în întuneric...
Acum începea o nouă săptămână, o săptămână destul de dificilă, având în vedere că începuse perioada examenelor. În acea zi se anunţa o furtuna teribilă, vântul începuse să se înteţească şi sufla cu putere, de parcă ar fi vrut să distrugă tot în urma lui, norii plumburii se adunaseră pe cer speriind întreaga natură...”Oare unde mă voi adăposti eu pe o vreme ca asta?Dacă va mai dura furtuna încă câteva zile nu voi mai avea unde locui, mai ales că peste două zile trebuie să părăsim casa...”se gândea tânăra.” Trebuie să fac ceva, trebuie să-mi găsesc un loc unde să locuiesc, indiferent ce va fi nevoie să fac...voi lucra dacă este nevoie, dar nu voi sta pe străzi. Dacă lui îi place aşa ceva, foarte bine, dar eu am un viitor la care încă aspir!”
Tot gândindu-se unde va locui şi cum va reuşi să-şi găsească o locuinţă la 14 ani, tânăra nici nu observă că ajunse în curtea şcolii. Abia când îşi văzu colegele îngâmfate realiză acest lucru. Intră în clasă cu aceeaşi nepăsare cu care parcurse tot drumul pană la şcoală, îşi pregăti cărţile şi caietele pentru ora care urma sa înceapă. Din păcate profesoara nu avea să vină la şcoală pentru că era răcită, aşa că elevii aveau o zi liberă, o zi în care puteau să înveţe pentru examenele care aveau să înceapă peste două zile.
În timp ce se îndrepta spre casă îşi auzi numele strigat de unul din colegii săi…”Yomiko, Yomiko, aşteaptă...vreau să-ţi spun ceva! Yomiko!” Dar fata parcă nu vroia să-l asculte, nu vroia să se supună rugăminţii tânărului. Însă nici acesta nu se dădea bătut, ba mai mult, începu să alerge după colega sa până când, într-un târziu o ajunse.
- Ce vrei? îl întrebă tânăra cu răceală...De ce m-ai urmărit? De ce eşti atât de insistent? Lasă-mă odată în pace, nu vreau să discut cu tine despre nimic!
- Nu te cred, îi replică băiatul pe acelaşi ton. Ochii tăi nu mint…şi ei spun că ai nevoie de cineva cu care să discuţi. Nu mai poţi ţine totul închis, nu te mai închide în tine! începu el să-i strige în timp ce fata se îndepărta lăsându-l să vorbească singur.

*
O lumină părăsea cerul...era astrul de foc ce se pregătea de culcare. În cameră totul se întunecase. În sfârşit se simţea în largul ei. În întuneric nimeni nu ştia că suferă sau e fericită, nimeni nu o deranja în timp ce medita asupra vieţii pe care o ducea. Ochii ei albaştri ca două perle luminau cu tristeţe locul acela închis ce emana doar nefericire.
„În curând locul acesta va fi o simplă amintire, ca şi trecutul fericit pe care l-am avut!” se gândea Yomiko...”şi totul numai din vina lui” continua ea în timp ce privea o poza de-a tatălui ei.” Oare unde mă voi duce eu după aceea? Ce se va alege de viitorul meu, viitorul la care mama spera şi pe care îl plănuisem cu ea?”
Fără să-şi dea seama somnul o fură pe nesimţite, iar ea călătorea acum într-o lume nouă, o lume în care era ocrotită de blândeţea mamei sale. Erau acolo şi prietenii ei din copilărie. Însă acel strop de fericire îi fuse smuls cu răutate de un zgomot asurzitor. O lumină se înălţa în faţa ei...totul era mistuit de foc, până şi hainele sărăcăcioase pe care le mai avea fuseseră cuprinse de flăcările imense ce împrejmuiseră întreaga casă. Nu reuşi să salveze decât uniforma şi câteva cărţi. Restul rămăseseră în camera aceea întunecoasă în care trăia de câţiva ani şi care o ocrotea de privirile răutăcioase şi neiertătoare ale tatălui. Ea ştia că bărbatul o învinuia de moartea mamei ei, ştia că o mai ţine doar din milă sau pentru a o pune să cerşească şi să aducă bani cu care să-şi întreţină el viciul. În acest fel îi plătea cu vârf şi îndesat ceea ce considera el vina fetei...Dar, la urma urmei ce vină avea săraca fată că mama ei, în disperarea de a-şi salva copilul, nu reuşi să-şi salveze propria viaţă? De parcă ea ar fi vrut să moară mama ei...cu fiecare zi ce trecea fata dorea tot mai mult ca ea să fi murit în acel accident, astfel nu mai trebuia să îndure acum privirile răzbunătoare ale celui care îi ocrotise copilăria pentru câţiva ani...
Acum într-adevăr rămase fără nimic, chiar şi puţinul care îl mai avea îi fusese smuls. Tot ce vroia acum era să moară, să nu mai simtă nimic: nici durere, nici chin, nici dor, nici întuneric...îşi dorea ca totul să dispară din mintea şi din sufletul ei...Dacă ar fi avut măcar pe cineva cu care să discute...şi atunci îşi aminti acele cuvinte...” Ochii tăi nu mint…şi ei spun că ai nevoie de cineva cu care să discuţi. Nu mai poţi ţine totul închis, nu te mai închide în tine!”
În timp ce alerga prin bezna străzilor, spre casa colegului ei, o lumină îi apăru în cale...Fata simţea pericolul ce se apropia de ea cu repeziciune, dar nu mai reacţiona. Corpul parcă îi împietrise, ochii începură să picure lacrimi de cristal. Maşina se apropia cu viteza de ea. Ştia că nimic nu o mai putea salva de la moarte.

~daca exista greseli de ortografie gomen...sper sa nu fie...si scuzati daca deranjeaza diacriticile dar asa sunt obisnuita eu sa scriu la ficuri~
Astept pareri,critici etc etc....si poate mai tarziu si partea a 2-a:p