30-07-2009, 11:49 PM
Avertizările de vârstă sunt puse pentru părţile ce vor urma.
Chemarea Sângelui
Este încă noapte, ticăitul ceasului îmi irită urechea cu fiecare secundă ce trece parcă prea încet. Simt primele semne ale îndoielii, anticipez un rău iminent, mi-e groază de acel necunoscut pe care doar el a încercat până acum să mi-l arate, el şi numai el, ciudatul cu păr prea lung şi prea negru, cu pielea nesănătos de albă şi ochi întunecaţi, băiatul cu unghii vopsite în culoarea smoalei şi haine înmuiate parcă în cerneala nopţii. Acest excentric tânăr cu care mă hotărâsem să îmi petrec noaptea, nesţiind ce avea să se întâmple mai tarziu.
Ceasul bate miezul nopţii. Câinii vagabonzi urlau la luna ascunsă de blocurile înalte ale Manhattan- ului. În depărtări se aude din când în când câte o pisică fără stăpân, pe urmă linişte. Doar maşinile fără odihnă mă tulbură din când în când. E aglomerat, prea aglomerat, prea cald, prea incert e cerul la această ora. Nu văd luna, îmi doresc să o vad ca pe o regină pe bolta miezului de noapte, iar el nu mai ajunge.
Tăcere. Pustietate. Atât la acel timp târziu în care doar liliecii şi discotecile cu toţi tinerii înnebuniţi după nocturn sunt dispuşi să rişte ieşirea pe străzile oraşului. Şi mă gândesc că asta am să fac şi ei, am să încalc legea nescrisă a cuminţeniei aparente şi mă voi aventura cu el în cel mai negru loc şi vom înfăptui cel mai sinistru lucru... asta simţeam că avea să se întâmple.
Aud soneria ca şi când ar veni de departe, mă trezesc la realitate cu acel sunet strident încă repetându-mi-se în urechi. Deschid cu sfială uşa şi îl văd aşteptând în prag cu veşnicele sale haine gotice.
- Hai Cassy, totul e pregătit în maşină.
- Bună Mike. Numele e Cassandra.
Zâmbeşte şi mă apucă de mână. Noaptea abia acum a început.
Părăsim într-o linişte ca de mormânt scara blocului în care locuiesc. Mă ţine strâns de mână. Simţeam cum palma îmi transpiră şi mi se înfierbântă în strângerea lui. Şi atunci când mă atinge pare că mă domină. Îl privesc, încercând să îmi ascund starea de disconfort ce pune stăpânire pe trupul meu, asemenea unui nor pe cerul acoperit de stele.
Nu ştiam unde are de gând să mă ducă. Nu ştiam nici măcar daca acolo, avea să mai fie cineva. Cert este că... pentru prima oară de când sunt cu el, îmi este cu adevărat frică. Ochii lui la fel de întunecaţi precum iadul privesc înainte. Nici-un muşchi nu i se mişcă pe chipul împietrit.
Probabil că am fost mult prea atentă la el, însă pentru un moment, mi-am dat seama că nu mă mai aflu în banalul şi umilul meu cartier. Eram pe o alee întunecată, unde nu se auzea decât lătratul pustiu al unui câine. M-am oprit, încercând să îl fac să mă privească.
-Mike... unde mergem?
-Este o surpriză. Nu vreau să o stric.
Ei bine, asta a reuÅŸit să mă sperie foarte tare. Nu era genul care să zâmbească. Nu el. Åži... despre ce surpriză vorbea? Ultima oară când a făcut un asemenea lucru, mi-a trimis un coÅŸciug acasă, cu inscripÅ£ia “ ÃŽmpreună ÅŸi după moarteâ€. Voiam să am încredere în el, să îmi imaginez că totul va fi bine. Dar nu... simÅ£eam că nu avea să fie. Părul negru îi era fluturat de vântul ce părea că vrea să mă întoarca din drum. ÃŽi priveam profilul. Părea un diavol îmbrăcat în haină de băiat. ÃŽn minte începeau să îmi vină diferite imagini... amintiri. Amintiri pe care aÅŸ fi preferat să le fi închis într-o cutie atât de mică, încât să uit de existenÅ£a ei. PaÅŸii mi s-au oprit. Am ridicat capul, chinuindu-mă să înghit saliva ce părea că se coagulase. Ochii mei citeau temători literele ruginii de pe gardul înalt ÅŸi rupt.
-â€Cimitirul Bogaryâ€. Mike... ce facem aici? Mike!
Însă nu m-a auzit. Sau cel puţin aşa a lăsat să se vadă. A pătruns prin poarta ce scârţâia puternic, dându'mi fiori pe şira spinării. Trebuia să ştiu că este vorba despre încă un joc ciudat de-al lui. L-am urmat, privind crucile prin ceaţa densă ce a acoperit pământul ca o pătură. Ceaţă? Dar eram în Iunie. Nu îmi puteam explica acest fenomen. Mai bine. Nu aş fi vrut să ajung să cred că el făcea cine ştie ce vrăji.
Voci începeau să se audă din ce în ce mai tare. Prin întuneric, vedeam focul unor lumânări... şi nişte siluete ce se mişcau vesele în jurul lor. Am tresărit, oprindu-mă. El s-a întors, făcându-mi un semn cu degetul arătător.
-Să nu rămâi în urmă. Se zice că o creatură a întunericului bântuie prin aceste locuri.
M-am strâmbat, prefăcându-mă că nu îl cred. Defapt... nu îl credeam. Sau cel puţin aşa lăsam să se vadă. Întodeauna mi-a fost frică de cimitire. Şi nu pentru că era plin de persoane decedate. Ci pentru că... erau înconjurate de un mister. Am privit în jur, observând toate acele cruci ce păreau să formeze un labirint. Nu aş fi putut să ies singură de acolo.
M-am apropiat de Mike, apucându-l de braţ. A zâmbit. Zâmbetul lui era la fel de rece ca un gheţar într-un ocean de lacrimi. Părul lung îmi mângâia braţul. Dar chiar şi lângă el... nu mă simţeam în siguranţă. Am ajuns la grupul copiilor întunecaţi. Un grup de cinci adolescenţi se învârteau în jurul unui mormânt, în timp ce o mulţime de lumânări îl înconjurau. Am observat pentagrame desenate pe crucea devastată, pe pământ şi pe piatra ce acoperea groapa. Era un lichid roşu... nu voiam să mă gândesc ce ar putea să fie. M-am aşezat la doi metrii de ei, strângându-mi genunchii la piept. Continuam să privesc speriată în jur. Nu îmi plăcea atmosfera. Defapt... nu îmi plăcea nimic din acel loc. Brusc, am auzit un zgomot pe care nu aş fi vrut sa îl aud. Prietenul meu şi amicii lui se chinuiau sa mişte piatra ce acoperea mormântul. M-am ridicat, apucându-l de umăr.
-Ce crezi că faci? Strig eu agitată, uitând pentru un moment sentimentul de groază ce mă stăpânea.
-Stai la locul tău şi nu mă încurca.
Ochii lui aveau acea strălucire demonească în timp ce vocea părea să fi venit tocmai din adâncul Infernului. Am înghiţit în sec, privind crucea pe care cu greu se mai putea descifra ceva. Am atins cu palma cifrele gravate, încercând să îndepărtez praful.
-1800. Dumnezeule mare, omul ăsta este mort de două sute de ani! Strig eu încercând sa îmi reprim spaima ce îmi străbătea trupul asemenea unui curent.
-Ştim. Am auzit că a fost un conte foarte bogat. Probabil că alături de el, au fost îngropate o mulţime de bogaţii.Se aude vocea amuzată a unei fete.
Am privit-o cu dezgust pe cea care tocmai mi-a răspuns. Părul blond, tapat şi presărat cu şuviţe negre se uita cu interes la cei ce continuau să mişte piatra. Mi-am mutat privirea la cruce. Încercam să îmi dau seama care a fost numele lui. Însă era imposibil de descifrat. Brusc, am auzit exclamaţiile celor din jur.
-Pentru numele lui Lucifer, tipul ăsta s-a îngropat cu o întreagă avere.
M-am uitat la cadavru, înghiţindu-mi propria vomă. Acel corp scheletic, înca mai avea câteva fire de păr albe şi lungi lipite de ţeastă. Pe degetele ce acum erau doar oase, am putut vedea inele din aur, cu pietre preţioase. Dar întreaga mea atenţie a fost captată de obiectul purtat la gât. Părea să fie un soare, cu razele foarte ascuţite, în centrul căruia se afla o stea. Dar una... foarte ciudată. Era un fel de pentagramă, doar că avea o formă complicată şi pe laturile ei era gravat ceva, ce nu aş fi putut descifra nici în zece ani. M-am dat la o parte, privind dezgustată cum băieţii întunecaţi ridică acel corp, trântindu-l pe pământul rece şi umed.
-Minunat! Lucifer ne-a ajutat astăzi! Slavit fie!
Ascultam indignată toate acele ovaţii. Ştiam că ei fac parte dintr-un cult care îl slăveşte pe Satana... dar păreau că îl venerează din toate încheieturile. În timp ce ei furau bijuteriile şi continuau să îşi slăveasca zeul, eu m-am apropiat de acel pandant ciudat. Eram înspăimântată de chipul cadavrului. Acei ochi goi... acel craniu murdar şi acoperit, în câteva locuri cu pânză de păianjăn îmi dădeau fiori reci pe ceafă. Dar curiozitatea era mult prea mare. Am luat în mână obiectul, fără să îmi dau seama cât e de greu. Nefiind atentă, l-am scăpat. Una dintre raze mi-a zgâriat palma, crestând-o puternic. Un val de sânge a izvorât din rana proaspăt deschisă. M-am ridicat speriată, scuturându-mi palma din care continua să curgă sânge asemenea unui val de lavă. Am început să înjur, agitându-mă şi atrăgând atenţia celor din jur.
-Ce tot faci? Mă întreabă Mike apucându-mă nervos de încheietură.
-M-am...m-am tăiat! Spun eu tremurând din toate încheieturile.
-Păpuşa ta tocmai l-a pictat pe tipul ăsta. Se aude o voce groasă din mulţimea adunată în jurul meu.
Şocată, am lăsat privirea în jos. Tot sângele ce s-a scurs din rana mea acoperea cadavrul. Chipul îi era împroşcat din toate părţile. La fel şi cavitatea abdominală... sau ce mai ramăsese din ea. Inclusiv acel pandant. Sângele meu părea să fi umplut acea stea, scurgându-se pe marginile razelor.
-Am luat tot ce se putea lua. Să mergem de aici.
I-am văzut pe băieţi cum împing corpul înapoi în groapă, în timp ce fetele călcau lumânările. Nu ştiu de ce... dar în acel moment simţeam ca tocmai am fost condamnată să ard în focurile Iadului pentru o eternitate. Nu am lăsat un biet trup să se odihnească în pace. Nu meritam iertare. Nici eu... şi nici ei. Însă din nou... acel sentiment de spaimă a început să îmi străbata trupul. Nu voiam decât să mă duc acasă, departe de acel miros de pământ umed şi putrezit. Aveam să fiu pedepsită? Nici eu nu ştiu.
Chemarea Sângelui
Este încă noapte, ticăitul ceasului îmi irită urechea cu fiecare secundă ce trece parcă prea încet. Simt primele semne ale îndoielii, anticipez un rău iminent, mi-e groază de acel necunoscut pe care doar el a încercat până acum să mi-l arate, el şi numai el, ciudatul cu păr prea lung şi prea negru, cu pielea nesănătos de albă şi ochi întunecaţi, băiatul cu unghii vopsite în culoarea smoalei şi haine înmuiate parcă în cerneala nopţii. Acest excentric tânăr cu care mă hotărâsem să îmi petrec noaptea, nesţiind ce avea să se întâmple mai tarziu.
Ceasul bate miezul nopţii. Câinii vagabonzi urlau la luna ascunsă de blocurile înalte ale Manhattan- ului. În depărtări se aude din când în când câte o pisică fără stăpân, pe urmă linişte. Doar maşinile fără odihnă mă tulbură din când în când. E aglomerat, prea aglomerat, prea cald, prea incert e cerul la această ora. Nu văd luna, îmi doresc să o vad ca pe o regină pe bolta miezului de noapte, iar el nu mai ajunge.
Tăcere. Pustietate. Atât la acel timp târziu în care doar liliecii şi discotecile cu toţi tinerii înnebuniţi după nocturn sunt dispuşi să rişte ieşirea pe străzile oraşului. Şi mă gândesc că asta am să fac şi ei, am să încalc legea nescrisă a cuminţeniei aparente şi mă voi aventura cu el în cel mai negru loc şi vom înfăptui cel mai sinistru lucru... asta simţeam că avea să se întâmple.
Aud soneria ca şi când ar veni de departe, mă trezesc la realitate cu acel sunet strident încă repetându-mi-se în urechi. Deschid cu sfială uşa şi îl văd aşteptând în prag cu veşnicele sale haine gotice.
- Hai Cassy, totul e pregătit în maşină.
- Bună Mike. Numele e Cassandra.
Zâmbeşte şi mă apucă de mână. Noaptea abia acum a început.
Părăsim într-o linişte ca de mormânt scara blocului în care locuiesc. Mă ţine strâns de mână. Simţeam cum palma îmi transpiră şi mi se înfierbântă în strângerea lui. Şi atunci când mă atinge pare că mă domină. Îl privesc, încercând să îmi ascund starea de disconfort ce pune stăpânire pe trupul meu, asemenea unui nor pe cerul acoperit de stele.
Nu ştiam unde are de gând să mă ducă. Nu ştiam nici măcar daca acolo, avea să mai fie cineva. Cert este că... pentru prima oară de când sunt cu el, îmi este cu adevărat frică. Ochii lui la fel de întunecaţi precum iadul privesc înainte. Nici-un muşchi nu i se mişcă pe chipul împietrit.
Probabil că am fost mult prea atentă la el, însă pentru un moment, mi-am dat seama că nu mă mai aflu în banalul şi umilul meu cartier. Eram pe o alee întunecată, unde nu se auzea decât lătratul pustiu al unui câine. M-am oprit, încercând să îl fac să mă privească.
-Mike... unde mergem?
-Este o surpriză. Nu vreau să o stric.
Ei bine, asta a reuÅŸit să mă sperie foarte tare. Nu era genul care să zâmbească. Nu el. Åži... despre ce surpriză vorbea? Ultima oară când a făcut un asemenea lucru, mi-a trimis un coÅŸciug acasă, cu inscripÅ£ia “ ÃŽmpreună ÅŸi după moarteâ€. Voiam să am încredere în el, să îmi imaginez că totul va fi bine. Dar nu... simÅ£eam că nu avea să fie. Părul negru îi era fluturat de vântul ce părea că vrea să mă întoarca din drum. ÃŽi priveam profilul. Părea un diavol îmbrăcat în haină de băiat. ÃŽn minte începeau să îmi vină diferite imagini... amintiri. Amintiri pe care aÅŸ fi preferat să le fi închis într-o cutie atât de mică, încât să uit de existenÅ£a ei. PaÅŸii mi s-au oprit. Am ridicat capul, chinuindu-mă să înghit saliva ce părea că se coagulase. Ochii mei citeau temători literele ruginii de pe gardul înalt ÅŸi rupt.
-â€Cimitirul Bogaryâ€. Mike... ce facem aici? Mike!
Însă nu m-a auzit. Sau cel puţin aşa a lăsat să se vadă. A pătruns prin poarta ce scârţâia puternic, dându'mi fiori pe şira spinării. Trebuia să ştiu că este vorba despre încă un joc ciudat de-al lui. L-am urmat, privind crucile prin ceaţa densă ce a acoperit pământul ca o pătură. Ceaţă? Dar eram în Iunie. Nu îmi puteam explica acest fenomen. Mai bine. Nu aş fi vrut să ajung să cred că el făcea cine ştie ce vrăji.
Voci începeau să se audă din ce în ce mai tare. Prin întuneric, vedeam focul unor lumânări... şi nişte siluete ce se mişcau vesele în jurul lor. Am tresărit, oprindu-mă. El s-a întors, făcându-mi un semn cu degetul arătător.
-Să nu rămâi în urmă. Se zice că o creatură a întunericului bântuie prin aceste locuri.
M-am strâmbat, prefăcându-mă că nu îl cred. Defapt... nu îl credeam. Sau cel puţin aşa lăsam să se vadă. Întodeauna mi-a fost frică de cimitire. Şi nu pentru că era plin de persoane decedate. Ci pentru că... erau înconjurate de un mister. Am privit în jur, observând toate acele cruci ce păreau să formeze un labirint. Nu aş fi putut să ies singură de acolo.
M-am apropiat de Mike, apucându-l de braţ. A zâmbit. Zâmbetul lui era la fel de rece ca un gheţar într-un ocean de lacrimi. Părul lung îmi mângâia braţul. Dar chiar şi lângă el... nu mă simţeam în siguranţă. Am ajuns la grupul copiilor întunecaţi. Un grup de cinci adolescenţi se învârteau în jurul unui mormânt, în timp ce o mulţime de lumânări îl înconjurau. Am observat pentagrame desenate pe crucea devastată, pe pământ şi pe piatra ce acoperea groapa. Era un lichid roşu... nu voiam să mă gândesc ce ar putea să fie. M-am aşezat la doi metrii de ei, strângându-mi genunchii la piept. Continuam să privesc speriată în jur. Nu îmi plăcea atmosfera. Defapt... nu îmi plăcea nimic din acel loc. Brusc, am auzit un zgomot pe care nu aş fi vrut sa îl aud. Prietenul meu şi amicii lui se chinuiau sa mişte piatra ce acoperea mormântul. M-am ridicat, apucându-l de umăr.
-Ce crezi că faci? Strig eu agitată, uitând pentru un moment sentimentul de groază ce mă stăpânea.
-Stai la locul tău şi nu mă încurca.
Ochii lui aveau acea strălucire demonească în timp ce vocea părea să fi venit tocmai din adâncul Infernului. Am înghiţit în sec, privind crucea pe care cu greu se mai putea descifra ceva. Am atins cu palma cifrele gravate, încercând să îndepărtez praful.
-1800. Dumnezeule mare, omul ăsta este mort de două sute de ani! Strig eu încercând sa îmi reprim spaima ce îmi străbătea trupul asemenea unui curent.
-Ştim. Am auzit că a fost un conte foarte bogat. Probabil că alături de el, au fost îngropate o mulţime de bogaţii.Se aude vocea amuzată a unei fete.
Am privit-o cu dezgust pe cea care tocmai mi-a răspuns. Părul blond, tapat şi presărat cu şuviţe negre se uita cu interes la cei ce continuau să mişte piatra. Mi-am mutat privirea la cruce. Încercam să îmi dau seama care a fost numele lui. Însă era imposibil de descifrat. Brusc, am auzit exclamaţiile celor din jur.
-Pentru numele lui Lucifer, tipul ăsta s-a îngropat cu o întreagă avere.
M-am uitat la cadavru, înghiţindu-mi propria vomă. Acel corp scheletic, înca mai avea câteva fire de păr albe şi lungi lipite de ţeastă. Pe degetele ce acum erau doar oase, am putut vedea inele din aur, cu pietre preţioase. Dar întreaga mea atenţie a fost captată de obiectul purtat la gât. Părea să fie un soare, cu razele foarte ascuţite, în centrul căruia se afla o stea. Dar una... foarte ciudată. Era un fel de pentagramă, doar că avea o formă complicată şi pe laturile ei era gravat ceva, ce nu aş fi putut descifra nici în zece ani. M-am dat la o parte, privind dezgustată cum băieţii întunecaţi ridică acel corp, trântindu-l pe pământul rece şi umed.
-Minunat! Lucifer ne-a ajutat astăzi! Slavit fie!
Ascultam indignată toate acele ovaţii. Ştiam că ei fac parte dintr-un cult care îl slăveşte pe Satana... dar păreau că îl venerează din toate încheieturile. În timp ce ei furau bijuteriile şi continuau să îşi slăveasca zeul, eu m-am apropiat de acel pandant ciudat. Eram înspăimântată de chipul cadavrului. Acei ochi goi... acel craniu murdar şi acoperit, în câteva locuri cu pânză de păianjăn îmi dădeau fiori reci pe ceafă. Dar curiozitatea era mult prea mare. Am luat în mână obiectul, fără să îmi dau seama cât e de greu. Nefiind atentă, l-am scăpat. Una dintre raze mi-a zgâriat palma, crestând-o puternic. Un val de sânge a izvorât din rana proaspăt deschisă. M-am ridicat speriată, scuturându-mi palma din care continua să curgă sânge asemenea unui val de lavă. Am început să înjur, agitându-mă şi atrăgând atenţia celor din jur.
-Ce tot faci? Mă întreabă Mike apucându-mă nervos de încheietură.
-M-am...m-am tăiat! Spun eu tremurând din toate încheieturile.
-Păpuşa ta tocmai l-a pictat pe tipul ăsta. Se aude o voce groasă din mulţimea adunată în jurul meu.
Şocată, am lăsat privirea în jos. Tot sângele ce s-a scurs din rana mea acoperea cadavrul. Chipul îi era împroşcat din toate părţile. La fel şi cavitatea abdominală... sau ce mai ramăsese din ea. Inclusiv acel pandant. Sângele meu părea să fi umplut acea stea, scurgându-se pe marginile razelor.
-Am luat tot ce se putea lua. Să mergem de aici.
I-am văzut pe băieţi cum împing corpul înapoi în groapă, în timp ce fetele călcau lumânările. Nu ştiu de ce... dar în acel moment simţeam ca tocmai am fost condamnată să ard în focurile Iadului pentru o eternitate. Nu am lăsat un biet trup să se odihnească în pace. Nu meritam iertare. Nici eu... şi nici ei. Însă din nou... acel sentiment de spaimă a început să îmi străbata trupul. Nu voiam decât să mă duc acasă, departe de acel miros de pământ umed şi putrezit. Aveam să fiu pedepsită? Nici eu nu ştiu.
My sin is Pride.
I'm on my highway to Hell!
Yuki is my kamy-sama. So...Shut the f*** up!
Criticii nu-i pot ranii pe creatori decta cu permisiunea acestora.
You tried to hold me under, I held my breath
Alone and now you wonder, what I possess
Nothing you can say , nothing's gonna change what you've done to me
Now it's time to shine, I'm gonna take what's mine
While you're burning inside my light
Alone and now you wonder, what I possess
Nothing you can say , nothing's gonna change what you've done to me
Now it's time to shine, I'm gonna take what's mine
While you're burning inside my light