Chemarea sângelui

[Raye]

M-am gândit la asta într-o seară, cam pe la ora 2. Nu puteam adormi şi îmi "zbura" mintea la...diverse. Probabil mai trebuie dezvoltat, mai multă descriere şi altele (nici măcar nu are dialog) însă încerc să-l consider un fel de "schiţă". Dacă îmi ies mai mult de patru capitole şi am inspiraţie, poate îl mai dezvolt. :) Deocamdată am nevoie de sfaturi (e, teoretic, al doilea) şi nu ştiu exact ce anume să schimb/adaug aşa că voi mulţumi tuturor celor care-mi vor da sfaturi.

Acestea fiind spuse, sper ca ideea să fie originală iar subconştientul meu să nu fi fost influenţat de cine ştie ce film.

PROLOG

Maşinile merg bară la bară, una după alta, apoi dispar din câmpul meu visual. Privesc pe geam de parcă aş aştepta un semn şi mă simt de parcă tot ce văd ar trebui să îmi dea un răspuns. Cred că, undeva, îmi e scris să văd toate astea. Dar de ce? Nu înţeleg ce înseamnă. Mă simt ameţită. Disperată. Pielea mea e albă ca varul iar ochii îmi strălucesc himeric în reflecţia geamului. Oare delirez? Sau visez?

Unu

Tramvaiul se opreşte iar eu mă urc, aşezându-mă pe al doilea scaun din partea dreaptă. De fiecare data când călătoresc cu tramvaiul devin nostalgică. De parcă aş fi luată din prezent şi dusă în trecut, în vremurile Bucureştiului de altădată. Îmi amintesc cum eram luată de mână şi urcată înăuntru. Îmi amintesc de sucul de la dozator pe care îl cumpăram din staţie şi îl beam în tramvai. Îmi amintesc cum vroiam să stau mereu pe primul scaun iar mama făcea tot posibilul să îl obţin. Îmi amintesc de viaţă.

Uşile de închid cu un hodorogit provocat de vremea ce s-a aşternut asupra acestor mijloace de transport. Pe alocuri se văd porţiuni din “lumea de afară”, semn că uşile nu se mai închid ca pe vremuri. Căldura cotropitoare mă copleşeşte şi încerc să deschid fără succes geamul de deasupra mea. Mă uit mai atent şi observ o trapă în tavan. Aş fi încercat să o deschid, dar m-am răzgândit. Lumina se oglindeşte parcă în tot ce mă înconjoară: scaune, geam, bare, uşă. Ochii mă dor şi mă simt de parcă m-aş sufoca.

Cobor după patru staţii. Mă uit în faţa mea: văd oameni. Mă uit în părţi: oameni. În spate: parcă aceeaşi oameni. De parcă oricând, oriunde, cineva te priveşte. Atunci, cât de dezvoltat intelectual trebuie să fie un criminal neprins într-o lume unde, pretutindeni, sunt oameni? Asta mai ales în Bucureşti, unde toată lumea ştie tot despre toţi şi toţi vor să ştie mai multe. Şi totuşi, oare cât de pregătită este poliţia? Cum de, pornind de la un simplu cadavru, posibil într-o stare destul de avansată de putrefacţie, pot ajunge să afle detalii iraţionale şi totuşi reale despre făptaş?

Dar oare poliţia şi-ar imagina vreodată ca un adolescent de şaispezece ani să comită o crimă atât de bine şi de perfect încât să nu fie niciodată prins?
Dar oare…ar putea?

Doi

Ajunsă la şcoală, scot o foaie de la mijlocul caietului de fizică şi scriu ca titlu: “Crima perfectă”. Dar ce tot fac? Înegresc titlul cu pixul meu negru. Aceste foi poate le voi arunca, apoi cineva le va găsi şi le va dice la poliţie. Se analizează scrisul iar detaliile se compară cu cele găsite pe vreun cadavru şi atunci s-a zis cu mine.

Dar oare chiar voi face asta?

Împăturesc bine pagina şi o bag în agenda mea. Îmi aşez capul în mâini şi mă gândesc. Pe cine? Trebuie să fie o persoană pe care nu o cunosc, cu care nu am tangenţe şi pe care este posibil să nu o fi văzut niciodată. De asemenea, vârsta trebuie să fie diferită cu cel puţin douăzeci de ani de a mea, pentru a nu lua în considerare cazul unui iubit sau prieten.

Următoarea problemă pe care mi-o pun în minte: sexul. O persoană de genul masculin ar putea însemna cunoştinţă, rudă, prieten sau iubit. În cazul uneia de sex feminine, “iubit” nu se ia în consideraţie şi nici alt gen de înclinaţii, cel puţin în cazul meu. Deci, e mai simplu.

Cum îmi voi alege ţinta? La întâmplare, bineînţeles. Cunosc Bucureştiul ca-n palmă. Mă voi duce într-un loc destul de populat, în care vin tot felul de oameni care nu locuiesc, neapărat, în apropiere: centrul. Un zâmbet scurt îmi apare pe buze. Încep să gândesc ca un criminal.

[Fără idei]

Mă uitam pe titlurile ficurilor , iar al tău mi-a atras atenţia şi nu îmi pare rău că l-am lecturat , deoarece este original , bine structurat (poate puţin prea scurt) şi nu în ultimul rând îmi plac foarte mult poveştile de acest gen , iubesc crimele ... bine , nu vreau să sune ciudat , mă refer la subiectele cărţilor sau ale filmelor .
Este şi un fic psihologic ; mintea protagonistei este interesantă şi ingenioasă , având în vedere că se ambiţionează să reuşeaşcă o crimă perfectă . În fond , această treabă cere multă dexteritate şi nepăsare .
Poate ar trebuie să mă intrige la sentimente de antipatie acest personaj fiindcă doreşte să ucidă - probabil - o persoană nevinovată , dar nu găsesc aceste sentimente , ci pe cele opuse .


O singura greşeală am observat :

Aceste foi poate le voi arunca, apoi cineva le va găsi şi le va dice la poliţie. (Bănuiesc că era "duce")

Îmi place cum decurge acţiunea , nu este grăbită şi cum am mai spus subiectul este genial .

Sincer , m-ai împins spre curiozitate . Mi-aş dori să citesc continuarea şi sper să mai postezi capitole ! :biggrin:

[Inocente]

Heii : ] . Ti-am citit fic-ul si sincer, mia placut foarte mult . :) De la o vreme povestile acestea cu crime au devenit parca, o obsesie necontrolata pentru mine :]
Ai avut doar o singura greseala dar, asta nu i se prea da importanta deloc. [ dice=duce ]
Abea astept continuarea acestei povestiri :) .