Deci sper ca nu v-ati plictisit de mine si de absolut plictisitoarele mele povesti care nu se mai termina niciodata:)) Oricum va asigur ca aceasta este o poveste foarte scurta fata de celelalte "Capodopere" ale mele.
Nu va spun absolut nimic despre aceasta poveste. Va las singuri sa decideti daca vor aparea sau nu personaje fantastice:)
Orice fel de critica este bine venita. Puteti sa fi-ti oricat de duri doriti, nu ma deranjeaza:) Cel putin atata timp cat critica voastra este baza pe niste argumente solide, nu voi avea nici o problema cu ea.
Un sărut la miezul nopţii
Prolog
Era nevoie de ceva foarte nesemnificativ pentru a-l atrage pe celălalt Lord. Un singur pas, un simplu singur contact al razelor lunare cu pielea mea că a apărut în faţa mea, materializându-se în aer din nimic. M-a apucat de încheietura mâinii drepte aducându-mi tot trupul în mijlocul acelei pajişti cât mai departe de acoliţii periculoşi ai Lordului care se opriseră, mârâind ameninţător exact acolo unde cu numai câteva secunde stătusem. Îi puteam auzi şi eu de la acea distanţă considerabilă cum mârâiau şi muşcau aerul furioşi că pradă a reuşit să scape. Mi-a dat drumul dar s-a uitat la mine cu o aşa expresie încât orice gând coerent din mintea mea a zburat undeva departe de unde nu puteam să îl recuperez. Am înţeles, totuşi, că el nu avea să ezite să mă omoare dacă încercăm să fug, aşa că am înţepenit acolo unde m-a pus neîndrăznind să mă îndepărtez de prezenţa lui care mă sufocă. Nu îmi dădeam seama atunci că amândoi ne uitam în ochii celuilalt şi că eu, de fapt, de aceea mă simţeam sufocată de prezenţa lui. Din cauza acelei priviri care mă despuia de toate protecţiile mele lăsându-mă goală şi vulnerabilă în faţa lui.
- Ne reîntâlnim din nou, frumos Luceafăr de seară, a spus cel care mă, cică, „salvase”.
Dar ceva era ciudat. Ceva nu se potrivea numai că nu puteam să spun atunci, în acea clipă, ce mai exact. Poate modul în care rostise cuvintele deşi din câte puteam să îmi dau seamă o făcuse în acelaşi modul seducător şi periculos specific lui, poate cuvintele pe care le-a zis sau poate ceva din ochii lui albaştrii îngheţaţi, dar cert era că ceva din atitudinea lui m-a făcut să devin foarte atentă la el. Ceva nu era în regulă, nu se potrivea cu Lordul nemilos pe care îl întâlnisem în trecut. Am alungat acea senzaţie dând vina pe dorinţa mea de a face din acea întâmplare un simplu vis, de a nega realitatea în speranţa că poate mi se adeverea dorinţa şi mă trezeam în închisoarea mea dându-mi seama că fusese doar un vis. Numai că ştiam că nu era adevărat. Mi-am lăsat privirea în jos deoarece vroiam să mă scufund în starea de neacceptare a adevărului fugind ca o lasă de realitate decât să o înfrunt.
- I-aţi mâinile de pe ea şi dă-mi-o înapoi! Este a Mea! A mârâit celălalt Lord.
Încă nu reuşisem să înţeleg ce mai exact erau cei doi Lorzi şi cum de puteau să fie fraţi buni în timp ce erau atât de diferiţi.
- Corectează-te, frăţioare. Era a ta. Acum este a Mea. Se află momentan sub protecţia lunii şi automat şi a mea, faţă îmi aparţine. Şi în plus, a zis el apropiindu-se chipul de pielea gâtului meu şi inhalând adânc mirosul meu, nu îţi aparţine, nu ai făcut-o a ta.
Cumva în timp ce ei doi discutau, Lordul se dăduse în spatele meu şi şi-a băgat mâna în părul meu pentru a-mi înclina capul în dreapta ca el să îşi treacă nasul şi apoi limba de-a lungul gâtului meu. Când făcuse asta simţisem un fior străbătându-mi şira spinării şi nu era unul bun. Îmi îngheţase sângele în vene acel act şi nici eu nu ştiam cum de rămăsesem în picioare când tot ce îmi doream era să mă prăbuşesc pe jos şi să nu mă m-ai ridic.
- Dă-mi-o! Mârâit celălalt înainte să se arunce.
Şi uite aşa tot Iadul se dezlănţui.
Hello dear. A trecut destul de mult timp de când nu am mai trecut cu nici un reply pe la niciuna din operele tale, şi nu ai idee cât de rău îmi pare, dar chiar nu mai am timp liber, şi mai ales acum că am început şcoala şi sunt şi noua preşedintă a consiliului s-a dus timpul liber de tot. Ce să spun, îmi place titlul, îmi aduce aminte de o carte citită de curând care mi-a plăcut foarte mult sunt sigură că şi această poveste va avea acelaşi efect.
Ideea, ei bine aştept următoarele capitole să îmi pot exprima părerea. Cât despre personaje, sunt sigură că vor fi la fel de complexe şi bine structurate după cum ne-ai obişnuit.
Am văzut câteva greşeli, dar nu sunt grave aşa că poţi sta liniştită. Ce să zic baftă şi sper să pot trece de fiecare dată pe aici. Bye.
De când am aterizat pe acest Pământ am ştiut că mama mea avusese dreptate, că nu trebuia niciodată să îmi părăsesc locul meu sigur dintre stele. Numai că nu o făcusem aşa că nu puteam să dau înapoi în acea clipă, poate cu ajutorul unei vrăjitoare sau al unui şaman ar fi putut să se întoarcă dar nu cunosc nici unul care să vrea să mă ajute. În cel mai bun caz, aveau să se îndure de mine şi aveau să îmi ofere o moarte rapidă înainte să ia de la mine ceea ce aveau nevoie. Bine că mi-am luat toate măsurile de precauţie pentru a nu fi descoperită de acei magicieni, dar nu mă aşteptam ca situaţia să fie atât de oribilă. Când am ajuns în cel mai apropiat sat de locul unde aterizasem mă aşteptam ca lumea să fie primitoare şi călduroasă aşa cum văzusem ani de-a rândul din locul meu de sus, numai că nu a fost aşa. S-au uitat la mine cu ochii plini de teamă şi s-au ferit din calea mea şi de mine de parcă se aşteptau ca în orice clipă să îi atac. Nu înţelegeam de ce se purtau aşa. De ce refuzau să vorbească cu mine, să mă ajute. Ba după câteva ore unul dintre sătenii care era mai curajos s-a apropiat de mine şi m-a rugat să plec înainte să le fac probleme. Nu puteam înţelege cum puteam eu să le creez lor probleme când tot ceea ce îmi doream era să aflu mai multe despre locuitorii acestei planete pe care o urmărisem de departe de la naşterea timpului. Numai că ceva din privirea acelui bărbat mi-a atins inima şi eu doar mi-am înclinat capul lăsându-mi părul albastru închis ce încă avea praf de stele în el făcându-l să sclipească feeric să îmi cadă peste ochii şi m-am întors părăsind satul. Mi-am zis că acel sat era doar o excepţie, că celelalte aveau să mă primească altfel. Cât de rău m-am înşelat. Fiecare sat pe care l-am vizitat din acea seară fatidică în care m-am hotărât să cobor pe Pământ mă tratase în acelaşi mod prost şi deranjant care mă rănea câte puţin de fiecare dată. Tot ceea ce îmi doream era să îi cunosc mai bine, să îi ajut iar ei se uitau la mine de parcă eram un monstru şi nu puteam afla motivul şi nici nu există cineva care să îmi explice, să mă facă să înţeleg acel comportament ciudat.
Mă aflam într-o pădure destul de încântătoare dar mă îngrijora faptul că era extrem de linişte. Nici o vieţuitoare nu se auzea, nimic nu perturba acea linişte dar la început nu am fost conştientă de aceasta deoarece eram obişnuită cu acea linişte. Acolo sus, în univers nu exista nimic care să o distrugă, dar aici pe Pământ nu mai era aşa. Aşa că mi-a luat câteva minute să îmi dau seama că ceva nu era în ordine şi că trebuia neapărat să ies din acea pădure. Numai că a fost prea târziu. Când m-am trezit eu că trebuie să ies deja eram înconjurată de nişte umbre care aveau ochii aurii. Iniţial nu îi văzusem dar atunci când am conştientizat cât de ciudată era acea linişte am observat şi acei ochii iscoditori care păreau a mă urmări peste tot. Se mişcau fără a face absolut nici un zgomot apropiindu-se din ce în ce mai mult de mine. Am ştiut instantaneu că trebuie să fug, să scap de acei prădători dacă nu vroiam să devin noua lor masă. Aşa că am început să fug iar acele animale au început şi ele să fugă după mine. Dintr-o dată pădurea superbă care îmi fusese o alinare mângâindu-mă, calmându-mă şi ferindu-mă de privirile surorilor mele, celelalte stele, a devenit doar un alt inamic care vrea să mă distrugă. Alunecam pe pământul moale şi mă împiedicam de unele rădăcini ale copacilor care crescuseră pe deasupra pământului sau mi se încurca părul lung în ramurile joase ale unor copaci sau din neatenţie şi din cauză că era întuneric beznă mă loveam de crengile în care îmi agăţam părul, iar de parcă toate acestea nu ar fi fost de ajuns mă mai şi umpleam din ce în ce mai mult de zgârieturi şi răni superficiale dar care usturau groaznic de rău. Numai că acestea nu conta, tot ceea ce conta în acel moment era ca eu să scap de acei prădători care atunci când mi-au simţit frică au început să urle şi să mârâie ameninţător. Nici nu mi-am dat seama când mi-am pierdut speranţa că voi putea să scap, fiind înlocuită de panică şi teroare şi siguranţa că voi ajunge masa de seară a unor animale sălbatice, decât atunci când am văzut în faţa mea la câţiva metrii depărtare un luminiş. Nu ştiam de ce simţeam că dacă voi ajunge acolo voi fi în siguranţă dar asta simţeam şi aveam încredere în acest instinct. Singurul lucru la care mă gândeam în acele secunde care păruseră ore întregi era să nu mă dau bătută, să încerc să scap, să alerg puţin mai repede că voi reuşi. Nu ţinusem cont în ce direcţie fugeam, doar o făceam.
Exact în secunda în care am păşit în acel luminiş am simţit pe cineva apucându-mă de încheietura mâinii. Instantaneu mi-am întors capul în spate pentru a mă uita la animalul care m-a apucat. Ochii mei albaştri-cenuşii s-au mărit considerabil atunci când am văzut că cel care mă prinsese era un bărbat de vreo douăzeci şi ceva de ani cu părul şaten scurt. Numai că ceea ce m-a lăsat mască a fost faptul că era gol. Acesta rânjea la mine de parcă tocmai câştigase un premiu, dar nu mă deranja acest fapt prea mult având în vedere faptul că el era gol în faţa mea. Tocmai când mi-am deschis gura pentru a-l întreba ce vrea îi văd expresia schimbându-se arătând ameninţător, periculos şi de undeva din mijlocul pieptului său auzindu-se un mârâit. Inima mea mi s-a oprit neînţelegând că el nu la mine făcea aşa. Teroarea a pus stăpânire pe mine când m-a smucit trăgându-mă înspre el, însă cineva m-a apucat de cealaltă mână trăgându-mă în aceeaşi secundă în direcţia opusă. Pentru câteva secunde m-am simţit că o păpuşă din cârpe pe care se băteau două fetiţe. Mi-am întors capul pentru a vedea cine era cealaltă persoană. Era un alt bărbat care avea tot în jur de douăzeci şi ceva de ani doar că acesta era îmbrăcat cu totul în negru având o pelerină neagră înfăşurându-se în jurul său cu căptuşeala de un roşiu sângeriu, aceasta era vizibilă în locul în care mâna lui ieşea de sub pelerină să mă ţină pe mine strâns de mână. Acesta avea părul scurt negru şi pielea foarte albă, aproape translucida amintindu-mi de Luceafărul atunci cad cobora pe Pământ sub formă de înger. La fel ca şi celălalt bărbat şi acesta apăruse de nicăieri.
Eram mai mult decât zăpăcită şi buimacă. Cu doar câteva ore în urmă nimeni nu vroia să vorbească cu mine, nu mai zis de a se apropia îndeajuns de mult pentru a mă atinge, iar atunci doi bărbaţi cu adevărat atrăgători, dacă nu chiar prea atrăgători pentru binele şi al lor şi al meu, încercau să mă atragă de partea lor. Lucru care într-un sfârşit a sunat alarma în mintea mea. Mi-am întors privirea spre primul şi pentru prima dată i-am văzut ochii aurii de ai fi crezut că erau făcuţi din aur pur sclipind în întunericul care îl învăluia. Aceiaşi ochi ca şi acele animale care mă urmăreau. Era un vârcolac. Îi văzusem de sus din cer dar nu credeam că aveam să dau peste ei în mica mea excursie. Se pare că mă înşelasem amarnic. Apoi după ce stabilisem adevărata origine a acelui necunoscut şaten mă întorc spre celălalt cu rugăciunea fierbinte ca acela să nu fie ce credeam eu că era. Rivalitatea era atât de mare între cei doi încât îmi era greu să o ignor, dar vroiam să mă conving că ceea ce simt era legitim. De parcă mi-ar fi citit gândurile bărbatul zâmbeşte atunci când mă uit înspre el. Un zâmbet care ar topi calotele glaciare dacă ar avea acea putere dar nu mă afectează deoarece ochii mei erau fixaţi pe ceea ce dezvăluiau acele buze cărnoase, rozalii. O pereche de canini lungi, ascuţiţi şi albi sclipeau ameninţător în lumina lunii. Un vampir. Atenţia mi-a fost distrasă de mârâitul ameninţător al vârcolacului.
- Dă-i drumul, Vladimir, asta dacă nu vrei să devii una cu pământul. Eu am pus mâna pe ea primul! Mârâie vârcolacul uitându-se de parcă ar fi vrut să îl omoare cu privirea peste capul meu la inamicul său.
- Ntz, ntz, ntz, Alexander. Nu aşa vorbeşti cu fratele tău, a răspuns vampirul ridicând un degete şi dând din el de parcă vorbea cu un copil care făcuse ceva rău.
„Frate?”. Mintea mea s-a blocat asupra acelui cuvânt, în timp ce ochii mei se plimbau de la unul la altul încercând să găsească măcar o mică asemănare între ei doi. Numai că nu dau peste nimic sau aproape nimic. Luminiţa din ochii lor duri şi cruzi oferea acelaşi sentiment care făcea că prada să rămână paralizată cu frică. Poate erau fraţi. Acea privire sigur era o moştenire de la cel sau cea care zămislise asemenea creaturi oribile.
- Este a mea! A ţipat Alexander înfuriat de-a dreptul dar nefăcând nimic pentru a încerca să mă tragă înspre el.
- Alex, ce ar fi să facem un pact semnat cu sângele nostru pentru a fi siguri amândoi că nici unul nu va încerca să îl păcălească pe celălalt, a sugerat Vladimir lingându-şi într-un mod senzual, sau cel puţin el vroia să fie senzual dar mie nu îmi făcea decât să îmi dea stomacul pe dos, buzele.
Mi s-a oprit inima. „Să mă transforme?”. Nu mai puteam să respir, nu mai puteam să funcţionez. Dacă până atunci ascultasem şi observasem scena ce avea loc încercând să îmi controlez emoţiile în ace clipă când înţelesesem ceea ce avea să se petreacă simţeam impulsul de a fugi. Nu puteau să transforme o stea într-un vârcolac sau vampir, nu făceau decât să omoare acea stea dacă încercau. M-ar fi legat de Pământ, de lumea lor pentru restul timpului, m-ar fi transformat în partenera lor ideală deoarece oamenii care supravieţuiau transformării erau foarte rari şi cei care reuşeau se trezeau fiind pierduţi în mrejele nebuniei. Însă noi, stelele, supravieţuiam absolut oricăror lucruri fiind obligate să ne adaptăm, numai că nu îmi doream să mă transforme în acele chestii, să nu mă m-ai pot întoarce înapoi acasă... două mici perle translucide pe care oamenii le-ar fi numit lacrimi s-au prelins pe chipul meu atunci când am înţeles adevărul. Amândoi s-au apropiat de mine şi fiecare a lins o lacrimă. Pe obrazul drept am simţit limba aspră a vârcolacului în timp ce pe stângul am simţit-o pe cea fină a vampirului.
- Da. Încheiem pactul chiar acum, a şoptit Alexander cu ochii închişi arătând foarte calm şi paşnic de parcă savura un vin fin.
Vladimir a pocnit din degete şi a apărut un document de o pagină cu ceva scris pe acesta. Nu am putut să văd ce scria dar ştiam că era acea înţelegere apoi vampirul şi-a făcut o mică rană pe degetul arătător cu colţul său şi a semnat după care vârcolacul şi-a zgâriat degetul făcându-şi o rană mai mare şi neregulată. Vampirul a luat contractul în timp ce mi-a dat drumul lăsându-l pe Alexander să mă ia.
Coşmarul meu de abia începuse iar eu eram doar vag conştientă de asta. Mintea mea refuzase pur şi simplu să conştientizeze adevărul încercând să mă trimită într-o lume ireală în care nu eram în acea încurcătură. Eram atât de şocată în acele clipe, în acea seară încât nu am fost în stare să fac nimic, nu am avut nici o reacţie fiind o simplă păpuşă din cârpe dusă dintr-un loc în altul.
Mi-am deschis ochii cu precauţie aşa cum m-am învăţat să fac în ultima săptămână pentru a scăpa de atenţia nedorită, intimidantă şi enervantă a lui Alexander. Observasem că dacă mă prefăceam că dorm el se plictisea să stea la capătul patului meu şi pleca iar la doar cinci minute după ce dispărea eu mă ridicam din pat şi mă pregăteam cât de repede puteam doar pentru a ieşi din încăpere înainte să se întoarcă el. Numai că nu puteam să îl evit tot timpul, ceea ce făceam era doar să îl încetinesc destul cât să micşorez perioadele de timp pe care le petreceam în compania lui. Dacă fugeam de Alexander în mod constant, acesta nu avea altceva în minte decât să o caute şi astfel nu avea să se comporte urât sau să dea în mine. M-am uitat pe antebraţul meu drept unde încă se vedea vânătaia pe care mi-o făcuse cu câteva zile în urmă. Îmi amintesc cât de îngrozită am fost atunci când l-am văzut înfuriindu-se într-atât încât chipul lui se blocase între a se transforma în lup şi a rămâne om. Botul i se alungise doar jumătate şi nasul i se turtise iar colţii crescuseră arătând ameninţători însă îşi păstrase pielea netedă puţin bronzată şi forma umană a feţei. Numai că asta nu făcea decât să îl arate şi mai groaznic şi mai înfricoşător. Mă dădusem un pas în spate încercând să pun cât mai multă distanţă între noi doi, ceea ce a fost o abordare greşită deoarece nu a făcut decât să îl enervez şi mai tare şi m-a apucat de braţ pentru a mă opri din acea retragere. Mâna lui cu degetele care se transformaseră în gheare o apucase de antebraţ rănind-o şi dându-i sângele. Vru să ţipe însă ţipătul îi murise pe buze înainte să apuce să iasă deoarece el îşi lipise buzele de ale ei încercând să o sărute. Mă lăsase în pace după ce mă sărutase, lăsându-mă să plângă singură pe jos.
Acea întâmplare era primul lucru care îmi apărea în faţa ochilor atunci când adormeam. Acei ochi ai lui aurii, lichizi ca aurul topit mă împietreau oprindu-mă în loc, neputând să mă mişc, făcându-mă să mă simt neputincioasă în faţa forţei lui brute. Mă urmăreau peste tot până şi în inconştienţă, nelăsându-mă să dorm.
Am clipit de câteva ori alungând acele gânduri care nu mă făceau decât să pierd timpul aiurea. Nu aveam timp de pierdut, trebuia să mă îmbrac şi să dispar din cameră înainte să îşi facă Alexander apariţia. Aşa că asta am vrut să fac atunci când lordul a intrat în dormitorul meu fără să se obosească să bată. Eram aproape goală având numai o pereche de chiloţi din dantelă minusculi pe mine în timp ce ţineam în mâini corsetul gata să îl pun pe mine. Nu suportam acele cămăşi pe care femeile umane le purtau în locul chiloţilor pentru a le acoperii. Mi se păreau inutile, cel puţin asta fusese părerea mea până în acea clipă când Alexander a decis să mă onoreze cu prezenţa sa. Ochii lui străluceau înfometaţi în vreme ce măsurau fiecare centimetru al corpului meu. Am scăpat instinctiv corsetul, ducându-mi mâinile la pieptul destul de generos, încercând să îmi ascund sănii de privirile sale flămânde. Deodată vedeam atracţia acelei cămăşuţe care acopereau femeile de la gât până la glezne. Nu puteam să fac nimic, eram împietrită în acea poziţie fără puterea de a ţipa la el să iasă afară. Aşa că ceea ce era inevitabil s-a întâmplat: a făcut un pas înspre mine cu mâna lui dreaptă ridicându-se şi îndreptându-se spre mâinile mele. Vroia să mă apuce de braţe pentru a mă forţa să îmi îndepărtez mâinile pentru a-l lăsa să îmi vadă mai bine sânii. Numai că exact atunci când el s-a apropiat, ei m-am îndepărtat, păstrând acea distanţă de câţiva paşi între noi de parcă de aceea ar fi depins viaţa mea şi nu ştiam cât de îndreptăţită eram să cred asta. După câteva minute în care am dansat aşa unul cu celălalt, furia a început să îşi arate capul urât şi i-am văzut ochii aurii începând să strălucească la fel ca aurul topit după care l-am auzit mârâind.
- Eşti sub acoperişul meu, este dreptul meu să te văd aşa cum poftesc, a mârâit el printre dinţii care au început să crească într-un mod alarmant.
- Nu ai nici un drept asupra mea! Sunt fica lui Hyperion! Nu mă puteţi trata ca o simplă sclavă pe care vreţi să o vrăjiţi. Sunteţi doar nişte sălbatici şi cer să fiu eliberată de îndată pentru a mă întoarce de unde am venit! Am izbucnit eu făcându-l să se dea câţiva paşi în spate.
Toate frustrările care se adunaseră de când făcusem prostia de a vizita Pământul s-a stins şi au explodat în cel mai inoportun moment posibil. Mă simţeam epuizată după acel mic discurs în care îmi turnasem toată energia şi mânia şi umilinţă. Umilinţa durea cel mai mult. Umilinţa pe care o simţeam chiar în acea clipă deoarece eram goală, iar el nu se sinchisea să îmi arunce capotul din spatele sau ce stătea frumos pe spătarul scaunului de la toaletă. Nu puteam să îmi dau seama dacă lipsa lui de reacţie era un semn bun sau rău. Mă obişnuisem ca el să ţipe şi să îşi manifeste furia şi dezamăgirea atunci când ceva, orice, îl nemulţumea. Acea latură a sa liniştită provoca şi mai multă nelinişte în sufletul meu decât atunci când se exterioriza. Era ceea ce muritori numeau calmul dinaintea furtunii. Acea linişte nu promitea nimic bun pentru mine. Dându-mi seama de asta am simţit dorinţa de a fi îmbrăcată şi departe de acel loc ca o durere acută spintecându-mi stomacul. M-am dat un pas în spate încercând să pun mai multă distanţă între noi doi dar a fost o greşeală fatală pentru mine deoarece nu am făcut decât să îl scot din acea stare de împietrire în care intrase şi să îmi fac cunoscută prezenţa în conştientul lui. În prima clipă în care am văzut acel zâmbet plin de mulţumire apărând pe chipul lui mi-am dat seama cât îmi doream ca el să izbucnească şi să mă lovească, să se comporte ca şi până acum numai să nu mai zâmbească în acel mod.
- Probabil te întrebi de ce zâmbesc, a rostit Alexander întorcându-se într-un final cu spatele la mine şi aruncându-mi nonşalant halatul de pe scaun.
Eu îl prind împiedicându-mă şi căzând pe patul care se află între mine şi el. Aude bufnitura însă continuă să stea cu spatele la mine. Tot ceea ce pot vedea în acea secundă era spatele lui lat, puternic şi părul scurt şaten care îi stătea răzleţ. Arăta aproape atrăgător văzut din spate, aproape încântător, aproape aş putea să îl iubesc dacă nu ar fi pentru toate celelalte mii de defecte ale lui. Mi-am scuturat capul alungând acele gânduri terifiante din mintea mea. Nu trebuia să uit despre persoană adevărată care se află ascunsă în spatele acelei aparenţe frumoase. Un aspect atrăgător pentru a ascunde un prădător ucigaş. El a continuat să vorbească însă eu nu am auzit decât ultima parte a monologului său după care a ieşit din încăpere.
- Îmi placi, te voi face a mea în final, dar pentru moment te aştept în curte pentru o plimbare scurtă înainte de masă, a spus Alexander.
Am încercat pentru câteva secunde după ce a plecat să îmi amintesc ceea ce a rostit însă a fost în zadar. Aşa că am ales o rochie simplă, de un verde închis cu un decolteu foarte mic şi mâneci evazate şi mi-am împletit părul lung de culoarea prafului de stele într-o simplă codiţă lăsând-o să cadă pe spate. Mă ispitea un gând să îmi tai frumosul şi mătăsosul meu păr şi poate şi să îi schimb culoarea, într-una mai pământeană însă nu mă lăsa inima să îl maltratez în acel mod. Am oftat încercând să îmi fac curaj să pun mâna pe clanţă şi să ies din camera în care avem o falsă siguranţă dar măcar era ceva.
Toţi oamenii pe care i-am întâlnit în drumul meu se uitau ciudat la mine de parcă ştiau ceva ce eu nu ştiam şi se întrebau ce avea să se întâmple mai departe, lucru care îmi dădea fiori pe şira spinării. Mă făceau să mă simt ciudat de parcă mă îndreptam spre moartea mea. Cu fiecare pas pe care îl făceam picioarele îmi deveneau din ce în ce mai grele de parcă cineva atârna greutăţi de ele. Mi-am ridicat privirea spre cer şi am ridicat o rugăciune tăcută spre tatăl meu, cerându-i iertare pentru insolenţa de care am dat dovadă şi rugându-l să mă protejeze.
Stătea pe o bancă de la marginea grădinii cu ochii închişi şi arăta foarte liniştit, aproape calm şi din nou atât de înşelător. Pentru cineva care nu îl cunoştea, chiar şi pentru cineva care îl cunoştea, părea tipul perfect de bărbat de acre toate femeile s-au îndrăgostit, părea ireal şi promitea chiar şi stelele de pe cer. Cu mâna dreaptă am îndepărtat acea imagine cu el, un Adonis şaten, masiv apucându-mă de mână şi trăgându-mă pe Pământ înlănţuindu-mă pentru totdeauna de acest tărâm care nu îmi mai părea deloc magic şi încântător.
- Lordul meu, şoptesc eu făcând o plecăciune adâncă aşa cum văzusem servitoarele din castel făcând atunci când el trecea pe lângă ele.
Mi se părea ciudat cum toate servitoarele lui erau îndrăgostite până peste cap de el când Alexander putea să fie atât de crud şi de rău cu mine şi mă mai ţinea şi captivă, fapt cunoscut de toţi servitorii. Chiar nu puteam înţelege ce vedeau la el. Cum de nu vedeau partea lui violentă şi periculoasă şi dacă erau conştientă de ea cum de puteau să o ignore.
Alexander s-a întors cu faţa spre mine şi mi-a dezvăluit zâmbetul lui încântător care eram sigură topea foarte multe inimi, însă ochii lui aurii au continuat să rămână reci.
- Mă bucur că te-ai decis să mă acompaniezi în această frumoasă zi. Nu este aşa că este perfectă pentru o plimbare? M-a întrebat el comportându-se de parcă eram acolo din propria mea voinţă nu pentru că mă ameninţase.
- Da, este o zi nemaipomenită, am răspuns eu fără prea mult chef în timp ce m-am îndreptat spre el pentru a mă aşeza pe bancă.
M-am aşezat pe cealaltă parte, cât mai departe posibil de Alexander însă acesta pur şi simplu şi-a întins mâna şi şi-a pus-o pe talia mea trăgându-mă lângă el. Eram în braţele sale şi mă uram pentru că mă simţeam atât de bine în braţele lui. Mă uram că nu puteam efectiv să alung acea dorinţă de a mă calma şi a-mi lăsa capul pe pieptul lui masiv şi era atât de cald... emana căldură făcându-mă să mă simt şi mai bine. I-am simţit apoi nasul alintându-mi urechea. Mi-am închis ochii lăsându-l pentru câteva secunde să îşi facă de cap sau mai exact lăsându-mi zidurile jos. Eram învăţată cu atingeri, cu îmbrăţişări, cu gesturi multiple de afecţiune şi dragoste iar în cele două săptămâni de când mă aflam pe Pământ fusesem privată de acele gesturi şi în acea secundă tânjeam după ele. Era tot ceea ce îmi doream, dar în loc să mă afund aşa cum îmi doream în acea îmbrăţişare eu m-am depărtat. Poate dacă era altcineva, poate dacă era altfel nu aş ieşi din acele braţe calde, protective cu promisiuni imposibile. Când m-am întors cu faţa spre el am văzut zâmbetul superior pe chipul său. Acesta parcă îmi spunea: „Încă puţin şi am câştigat... doar puţin şi eşti a mea.” Aş fi vrut să fac să dispară acel zâmbet enervant de pe chipul său însă ştiam că aveam motive foarte întemeiate să creadă aşa ceva. Chiar eu îi dădusem acea confidenţă în reuşita planului său. Adevărul era că eu aveam anumite nevoie, aveam nevoie de anumite lucruri care să mă menţină fericită şi privată de ele deveneam o ţintă uşoară pentru farmecele sale antice care în mod normală m-ar fi lăsat rece.
- Mergem sau nu să ne plimbăm? L-am întrebat ridicându-mă furioasă.
- Cu siguranţă, doamna mea, a răspuns el ridicându-se şi oferindu-şi mâna ca un adevărat gentilom.
Ne-am plimbat vreo oră şi ceva până când el a simţit mirosul mâncării care era pregătită pentru noi şi m-a ghidat înapoi la castel pentru a mă conduce la dormitorul meu. Nu a trebuit să îmi spună ce dorea, ştiam că eram invitată să cinez cu el aşa că i-am făcut o scurtă plecăciune şi m-am retras în camera mea pentru a mă schimba. Stăteam la toaleta mea gata aranjată şi gătită încercând să mă pregătesc pentru ceea ce urma deoarece Alexander se purtase prea bine în acea zi pentru ca eu să pot trece cu vederea acest fapt. Cu siguranţă punea ceva la cale, motiv pentru care fusese într-o dispoziţie atât de bună, dar niciodată în visele mele nu aş fi putut să îmi închipui surpriza absolut neplăcută pe care o pusese la cale. La un moment dat înainte să deschid uşa avusesem un presentiment care îmi spunea să mă ascund, să nu ies dar l-am dat la o parte zicându-mi că nu putea să fie mai rău decât ceea ce îmi făcuse până în acea clipă. Nu îmi puteam da seama cum de fusesem atât de neglijenţă, atât de proastă încât să îl subestimez, însă regretele mele veniseră puţin prea târziu.
Fa-le o favoare celor ce poate ar dori sa-ti comenteze si baga si tu niste line breakers pe acolo incat sa fie paragrafele mai usor de diferentiat si de citit. Si cum aparent nu am voie sa comentez decat daca ceri tu expres chestia asta (adica o chestie care mie-mi pare de-a dreptul fantasmagorica), nu voi reveni decat daca se cere asta.
De asemenea, fii draguta si pune si tu la primul post un edit in care sa zici ce doresti de la cei ce vor comenta (o chestie care se stipuleaza printr-unul din numeroasele seturi de reguli de pe aici), deoarce aparent ies numeroase discutii neavenite la lucrarile astea ca se comenteaza nu stiu cum si in nu stiu ce fel rautacios.
Buna! Dupa cum am promis sunt aici cu critica. Sper ca nu am intarziat, dar nu am avut prea mult timp. Am zis totusi sa o aduc acum decat atunci cand va veni scoala si o voi face fugitiv. So, let's start with the title.
Imi pare atat de cunoscut. Poate e original ( si sa ma scuzi daca e asa ), dar am vaga impresie ca e titlul unei carti/ film. Dunno why, oricum am mai auzit numele. Anyway, poate ma insel, dar de ales, l-ai ales bine. Este simfonit, sa spun asa, de parca as fi auzit expresia toata viata
Mai ramane sa vedem daca se potriveste cu continutul, ceea ce am observat pe parcurs ca are o mica legatura. Mai departe sper ca se va lega mai mult.
In prolog ai folosit expresii frumoase, scoase din carti ( in sensul bun ), dar ma indoiesc ca si tu le-ai inteles pe toate. Ori te-ai documentat mult inainte si ai inceput sa citesti de la un timp, imbogatindu-ti vocabularul, ori, idk, but de la ultimul fic scris de tine ( sa nu crezi ca l-am uitat ) e o diferenta mare. Oricum felicitari, se vad imbunatatirile.
Quote:- Ne reîntâlnim din nou, frumos Luceafăr de seară, a spus cel care mă, cică, „salvase”.
In primul rand, atunci cand spui ca te reintalnesti, nu mai adaugi si "din nou". Nu e corect si nici nu suna bine. In al doilea rand, ultima parte sublinitata, de asemenea, nu suna bine. Corect era: care cica ma "salvase". Right? Suna mai bine ^^
Quote:o făcuse în acelaşi modul seducător şi periculos specific lui
De ce ai articulat "modul" ? Ti se pare ca suna bine? Nu.
Quote:- Corectează-te, frăţioare. Era a ta. Acum este a Mea.
Nu prea vreau sa ma leg de asta, poate are legatura mai tarziu cu povestea fic-ului tau, insa pe "mea" l-ai scris cu litera mare, dar pe "ta" nu. Este aceeasi persoana, tot la ea se refera. Ori le scriai pe amandoua cu litera mare, ori nu.
Descrii bine emotiile, dar ai putea oare sa le faci si mai profunde? Nu spun ca nu inteleg cand personajul principal e fericit, trist si asa mai departe, dar fa-le mai profunde, incat cititorul sa simta totul. Imi place ca ai mai avansat la descriere, atat a peisajelor, obiectelor, cat si descrierea personajelor. Insa si aici se poate mai bine. ^^ Foloseste multe figuri de stil. Asta e secretul. Dar nu sa bagi cititorul in ceata.
Apreciez faptul ca lasi spatiu mai mult dupa fiecare idee, dar totusi e deranjant la ochi sa vezi paragrafe ingramadite. Incearca sa scri cu alt font, poate se vede mai frumos, ori sa lasi mai multe spatii, sau sa dai enter si sa inceapa de la capat. ^^
Observ ca te-ai bazat mai mult pe naratiune, care decurge foarte frumos si putina pe descriere, insa dialogul cam lipseste. Pe mine una ma plictisesc ficurile fara dialog. Ai si tu cateva linii acolo, dar nu cine stie ce. Te descurci bine la el, iar fiecare personaj coopereaza bine si le alegi bine care dupa ce replica urmeaza, dar incearca sa bagi mai multe liniute de dialog.
Ce as mai putea spune? Te descurci mult mai bine ca inainte. Mai ai de lucru pe aici, pe acolo, insa e destul de bine. Inca ceva, am observat ca opresti capitolele destul de bine, lasand cititorul in suspans. Pentru a fi si mai interesant, poti opri capitolul cu o linie de dialog care sa contine cu o propozitie neterminata, ori o intrebare ce asteapta raspuns. Te descurci tu.
Buna![ Modul meu de a incepe un coment pozitiv]
Acest fic pot spune ca imi place foarte mult, in primul rand pentru ca este fantasy si apoi pentru ideea in sine.
Greseli de gramatica nu am vazut, si ma bucura acest lucru, asezarea in pagina este okey. Actiunea nu este grabita, iar descrierea imi lace ca nu este sufocanta. Doamne, imi place de fata si de baiat, sunt asa... asa... in felul lor.[te-am uimit cu explicatia mea].
Imi place felul in care gandeste fata si ca scrii acolo exact ce simti, nu te stradui cinci minute la o propozitie, totul vine de la sine. Ce nu-mi place este ca nu am ce critica, adica nu ca ar fi un lucru rau, dar mno o sa creada lumea ca sunt prea lingusitoare, dar chiar imi place la nebunie.
Cam asta am avut de zis.
Spor la scris si la revedere!
Cumva, nici eu nu înţelegeam cum, mintea mea a blocat complet ceea ce se întâmplase în prima seară în care îi cunoscusem pe cei doi fraţi. Stând cu Alexander uitasem complet de celălalt frate monstru, Vladimir, şi de pactul acestora asupra apartenenţei mele. Uitasem din cauză că nu voiam să mă gândesc la starea mea, la faptul că pentru ei doi eu nu eram altceva decât un lucru pe care ei se luptau pentru a-l poseda. Ceea ce era cel mai rău era că Alexander nu se comporta de parcă eram o fiinţă, se purta de parcă eram într-adevăr doar un lucru, o posesiune. Numai atunci când îmi aminteam de acea întâmplare sângele începea să îmi alerge prin vene şi o senzaţie de a apuca ceva şi a-l arunca îndeajuns de tare încât să se spargă în mii de bucăţele mă acapara, dar nu dură mult. Nu ştiam cum să numesc acel sentiment pe care nu îl mai trăisem până atunci. Mă calmam atunci când îmi aminteam că acel pact al lor puteam să îl folosesc în avantajul meu deoarece acela îmi dădea posibilitatea de a scăpa de un frate doar pentru a mă acomoda cu celălalt şi tot aşa. Cel puţin două zile puteam să îi evit dând vina pe oboseala şi pe schimbarea camerei în care dormeam. Aveam la dispoziţie două, trei zile de a mă acomoda cu el după ce petreceam o săptămână cu celălalt, iar în acele zile mintea mea revenea la realitate şi se debarasa de acele mici încercări ale lor de a mă cucerii. Desigur, din cauza naturii lor violente nu ar putea niciodată să îmi ofere ceea ce îmi doream cu adevărat, dar ei continuau să spere în van sau aproximativ în van deoarece nu puteam să uit de natura mea şi să zic că voi fi în stare să rezist până când ei se vor plictisi de acest joc sinistru şi obscen al lor. În acest joc cine avea toleranţa cea mai mare câştigă, tot ceea ce conta era rezistenţa. Dacă eram îndeajuns de puternică încât să rezist avansurilor lor până când ei se plictiseau poate îmi dădeau drumul şi mă puteam întoarce la a găsi o cale de a mă întoarce sus printre cei de-o seamă cu mine.
Mă aflam în camera mea din castelul lui Vladimir. Puteam să văd cât de diferiţi erau cei doi deşi erau fraţi, alt lucru pe care mintea mea nu putea să îl conceapă. Eu cu fraţii şi surorile mele împărtăşeam diferite abilităţi, gusturi, trăsături de personalitate. Unii dintre noi eram atât de asemenea încât ne terminăm frazele unuia altuia. Dar ei erau mai diferiţi decât ziua şi noaptea dacă exista aşa ceva. Castelul lui Alexander ca şi camera mea de acolo era decorat în nuanţe şi tonuri calde, luminoase, primitoare deşi personalitatea sa lăsa mult de dorit. Îţi era mai mare dragul să locuieşti acolo. Deasemenea Alexander se îngrijise să îmi aranjeze cameră cât mai frumos, cât mai potrivit pentru gusturile mele, un gest contrar modului de a se purta cu mine care mă face să fiu confuză în privinţa lui. Pe când castelul lui Vladimir era decorat într-un mod sumbru, înfricoşător, înspăimântător, neprimitor. Culorile folosite pentru a decora fiecare încăpere erau sumbre, reci, depresive care mă făceau să vreau să fug, iar încăperea mea nu era prea diferită. Puteam să îmi dau seama că tocmai fusese terminată. Pereţii erau într-o nuanţă de albastru închis, iar podeaua era acoperită de un covor din blană imens de un negru cenuşiu. Cearceafurile patului, baldachinul şi draperiile de la geamuri erau în nuanţe de roşiu care semăna cu sângele în diferite stagii: uscat, proaspăt, vechi. Mă făcuse să mă întreb cât de rău, de crud era Vladimir de fapt şi cât timp îi va lua să se enerveze pe mine. Poate cruzimea lor era ceea ce îi lega ca şi fraţi. Aveam să văd foarte curând cât de asemenea se dovedeau a fi cei doi.
M-am trezit din gândurile mele atunci când i-am simţit braţele înconjurându-mi talia şi trăgându-mă în poala sa. Se aşezase pe pat fără să facă nici un zgomot şi m-a aşezat cu uşurinţă pe picioarele sale, punându-şi mâinile în jurul taliei mele. Nu m-a rănit, nu m-a bruscat ci cu grijă şi atenţie m-a tras în poala lui şi uşor mi-a dat părul, care devenise argintiu între timp, la o parte pentru a-şi sprijinii bărbia de umărul meu fără să mă tragă de păr, rănindu-mă. Am încremenit neştiind ce să cred. Gesturile sale au fost atât de gentile şi de atente, atât de diferite de modul în care se purtase Alexander cu mine, dar ştiam că asta nu însemna automat că el era mai bun decât fratele său. Însă tot m-a dat peste cap. Nu mă aşteptam deloc la acele atingeri, acţiuni atât de delicate din partea lui. Nu puteam să îmi opresc creierul să facă o diferenţă între cei doi. De câte ori Alexander pusese mâna pe mine lăsase în urmă vânătăi, mă miram că rămăsesem intactă după cele şapte zile petrecute cu acel lord. Tocmai de aceea la primul semn de bunătate eu m-am lăsat dusă de val şi în loc să îl resping, îmi sprijin obrazul de chipul său. O părticică din mine ţipa disperată să nu mă încred în acel teatru al său însă am ales să o ignor, deşi ştiam că mai devreme sau mai târziu avea să îmi pară rău. Numai că asta îmi era defectul să nu ascult de raţiune şi să fac alegeri greşite.
- Miroşi a... a făcut o scurtă pauză pentru a găsi cuvintele potrivite, pentru a descrie cu exactitate ceea ce mirosea şi pentru a mă face pe mine să fiu sin ce în ce mai curioasă să aflu ceea ce voia să spună. A lumină şi întuneric, a stele. Fascinant. Eşti cea mai exotică persoană pe care am întâlnit-o vreodată, eşti atât de fascinantă, a continuat el să spună în timp ce îi simţeam nasul atingându-mi uşor urechea şi mai apoi pielea gâtului.
Acest gest îmi aduce aminte de noaptea în care l-am întâlnit ceea ce m-a făcut să devin rigidă în braţele sale. Acea noapte s-a terminat cu mine ajungând o prizonieră, o pasăre exotică, fascinantă pe care ot ţineau într-o colivie aurită încercând să o dreseze. Asta doreau, asta făceau. Încercau să mă dreseze, să mă înfrângă, iar eu că o proastă le făceam jocul. M-am ridicat instantaneu în picioare, coborând din pat şi îndepărtându-mă de trupul său, iar el, spre uimirea mea absolută, m-a lăsat. Din nou nu m-am putut opri din a-i pune pe amândoi unul lângă altul şi a face o diferenţă între ei. Dacă ar fi fost Alexander cel din braţele căruia aş fi fugit atunci cu siguranţă acela nu m-ar fi lăsat să mă depărtez atât de uşor şi de asemenea nu m-ar fi rugat frumos să mă întorc.
- Te rog frumos, întoarce-te cu faţa la mine. Îmi cer scuze dacă am încălcat nişte reguli, nişte bariere impuse de tine. De fapt, dacă mă gândesc puţin mai bine nu prea am făcut o impresie prea bună asupra ta, nu este aşa? M-a întrebat Vladimir.
M-am întors cu faţa spre el curioasă să văd ce expresie se afla pe chipul său în timp ce rostea acele cuvinte. Am rămas şi mai uimită atunci când am văzut pe faţa sa un zâmbet sincer, aproape inocent. Nimic din expresia lui nu trăda furie sau frustrare, chiar arată de parcă respingerea mea nu l-ar fi afectat deloc. Ceva cu siguranţă nu era în regulă dar am hotărât să intru în jocul său.
- Da... nu aţi făcut o impresie bună, dar cum nu am fost într-o poziţie tocmai ideală pentru a încerca să mă pun cu voi, am tăcut din gură. Sunteţi înspăimântători, am rostit întorcându-i zâmbetul fără voinţa mea.
- Dacă mă vei lăsa, aş vrea să mă revanşez pentru modul absolut crud în care m-am purtat. Nu cred că pot să fac ceva pentru fratele meu, dar dacă îl vei uita în aceste câteva zile cât vei sta aici, atunci misiunea mea este îndeplinită, a zis continuând să zâmbească.
Încurajată de atitudinea sa prietenoasă şi deschisă mi-am ridicat privirea pentru a-i întâlni privirea, pentru a mă convinge cu adevărat că acel zâmbet era sincer şi chiar era. Ochii lui negru-albăstrui sclipeau plini de sinceritate şi fericire. Din păcate aveam să aflu mai târziu că acea sclipirea nu era ceea ce crezusem eu că era, era de fapt sadismul şi cruzimea lui atunci când se gândea la toate lucrurile teribile pe care avea să mi le facă şi care aveau să îi facă nespus de multă plăcere să le pună în aplicare. Era un actor extraordinar de bun cu foarte multe măşti ceea ce îl făcea mult mai periculos decât fratele său. Numai că eu nu aveam de unde să ştiu acest mic, mare detaliu. Trebuia să îl aflu pe calea cea mai grea posibilă ca de obicei. În acea clipă, însă, eram absolut inconştientă de acel adevăr şi nu bănuiam că el juca doar un rol. Căzusem total şi fără de întoarcere în plasa sa.
- Îmi poţi spune cum te numeşti frumoasă stea a dimineţii sau îţi place mai mult metaforele mele decât numele tău? M-a întrebat el coborând din pat şi apropiindu-se de mine.
Nu mă atingea dar puteam să îi simt temperatura scăzută a trupului său. Cumva era mai rău să îl simt atât de aproape fără ca totuşi să mă atingă deoarece mă aflam într-o stare de anticipare, aşteptând să mă atingă din secundă în secundă, însă nu a făcut-o. Îi făcea plăcere să mă vadă torturată de dorinţa de a fi atinsă doar că mai apoi să mă condamn singură pentru că îmi doream asta. O luptă internă se dădea în mine în acel moment. Partea care dorea cu disperare să creadă în afecţiunea şi bunătatea acelui lord mă îndemna să transform în nimic distanţa ce ne despărţea în timp ce partea raţională cea care îşi amintea mult prea bine modul ameninţător, periculos în care arăta în acea seară tipă să mă depărtez, să nu care cumva să mă afund şi mai tare în acea capcană ţesută cu grijă. Eram pierdută şi confuză într-o lume străină în care nu eram altceva decât jucăria celor doi lorzi. Nu aveam unde să fug, unde să mă ascund, nu exista nimeni care să mă ajute. Nu se oferiseră să mă ajute nici atunci când nu mă urmăreau cei doi lorzi, iar la acest gând mi-am dat seama de ce toată lumea era atât de speriată de mine şi de ce voiau să plec cât mai repede din satul lor. Lorzii mă urmăreau deja, ştiau că ceva străin a coborât pe Pământ, pe proprietatea lor şi îl doreau. Când mi-am dat seama de asta am găsit puterea necesară să mă îndepărtez de acela, uitându-mă atentă la fiecare mic gest al său, poate se trăda arătându-şi adevăratele culori. Numai că nu a făcut-o. Nimic nu s-a schimbat nici măcar nu eram sigură că el a înregistrat mica mea mişcare. Nu voiam să întrec măsura aşa că i-am răspuns la întrebarea sa în timp ce m-am mai îndepărtat puţin de el.
- Mă numesc Daenerys şi nu mă încântă deloc metaforele tale, nu că ar fi ceva rău cu acestea, dar prefer să fiu strigată după numele meu, am spus pe un ton prietenos încercând să nu îl insult.
Deşi eram sigură că altcineva s-ar fi simţit insultat, Vladimir s-a comportat de parcă nici nu şi-a dat seama de subtilul meu atac. A continuat să aibe acel zâmbet pe chipul său ce începuse să mă deranjeze deoarece mă simţeam prost pentru că Vladimir se arătase atât de prietenos faţă de mine şi eu mă purtam atât de urât. Dacă ar fi început să ţipe la mine sau să se arate măcar puţin enervat atunci cu siguranţă nu m-aş fi simţit deloc vinovată dar el se încăpăţâna să îşi păstreze acel zâmbet iritant pe chip.
- Trecând peste frumosul tău comentariu, te simţi bine pentru a mă onora cu prezenţa ta la micul dejun într-o jumătate de oră? M-a întrebat.
Pentru o secundă am văzut în ochii săi abisali o sclipire ciudată însă nu mi-am putut da seama ce reprezenta acea sclipire deoarece a dispărut înainte ca eu să mă pot decide. Era ca şi cum pentru numai o clipă i-a căzut masca aceea de gentleman desăvârşit şi şi-a dezvăluit adevărata personalitate, însă nu puteam fi sigură de această impresie a mea. Era numai prima zi pe care o petreceam aici, lângă Vladimir şi deşi nu îmi permiteam să îmi las garda jos şi să cred în acei străini nu puteam să mă comport într-un mod suspicios şi neîncrezător când Vladimir u a făcut nimic care să mă facă să fiu precaută în preajma lui. Chiar modul galant în care m-a invitat a făcut să mi se înroşească obrajii. Fusese atât de primitor şi de călduros până în acel moment încât mă făcea să mă simt prost pentru neîncrederea mea. Nu am putut decât să dau încet din cap în semn că accept invitaţia lui. Atunci când a primit răspunsul meu s-a apropiat de mine şi punându-şi mâna pe bărbia mea pentru a-mi ridica chipul s-a uitat direcţi în ochii mei.
- Nu îţi mai lăsa privirea maiestuoasă niciodată în jos, fermecătoare Daenerys, a şoptit Vladimir înainte de a-şi închide ochii şi a distruge total acea distanţă dintre buzele noastre.
Sărutul lui nu a fost decât o uşoară atingere a buzelor noastre pentru câteva secunde, dar a fost de ajuns pentru mine pentru a rămâne şocată şi împietrită în acel loc până când el şi-a luat rămas bun şi a ieşit din încăpere. Fusese atât de delicat, de atent, mi-a adus aminte de atingerea uşoară a petalelor unei flori pe buzele mele. O atingere pe care ştiai cu siguranţă că ai simţit-o dar căreia din cauza delicateţei sale îi negi existenţa.
Mă păcălise, dar eu nu ştiam asta în acel moment. Îşi juca rolul atât de perfect încât orice spectator care privea din afară s-ar fi înspăimântat, compătimindu-mă din cauza lucrurilor prin care treceam. Astfel, inconştientă m-am gătit, voiam să fiu frumoasă pentru gazdă care se arătase atât de prietenoasă şi înţelegătoare faţă de mine, pentru a mă duce să iau micul dejun cu el. Alesesem o rochie de un vişiniu închis care îmi punea în valoare curbele apetisante ale trupului meu. Părul meu argintiu nu arată deloc bine în combinaţie cu acea culoare închisă aşa că mi-am închis ochii şi am inspirat adânc. Când mi i-am deschis din nou culoarea părului meu se transformase într-un roşiu foarte închis, aproape negru. Puteam să trec drept cineva care locuise cu Vladimir de ani de zile, nu drept doar o vizitatoare veche de o zi, mai ales că pielea mea era la fel de albă ca a lui.
Atunci când Vladimir m-a văzut un zâmbet foarte încântător care mi-a făcut inima să bată din ce în ce mai tare a apărut pe chipul său. Mi-am dat seama că era mai mult decât mulţumit de aspectul meu, ceea ce dintr-un motiv necunoscut mie mă bucură. S-a ridicat de la masă apropiindu-se de mine şi când a ajuns la un pas distanţă s-a oprit luându-mi mâna în a sa şi sărutând-o.
- Sunt încântat că mă onorezi cu prezenţa ta, domnişoară Daenerys, a şoptit uitându-se direct în ochii mei făcându-mă să roşesc.
- Mulţumesc pentru invitaţie. Eu sunt cea onorată, am răspuns eu uitându-mă în altă parte numai în acei ochi negrii nu.
Îi era atât de uşor să farmece orice fiinţă încât eu, o creatură ce nu cunoştea răutatea, înşelăciunea, nu aveam nici o şansă în faţa acelui lord al nopţii.
Şi-a pus mâna pe talia mea, venind să stea lângă mine şi m-a condus către un scaun din dreapta lui. Mi-a tras scaunul ajutându-mă să mă aşez după care şi el s-a aşezat. De abia atunci când contactul dintre mâinile lui şi trupul meu s-a încheiat pot să mă uit în jurul meu să văd cum arăta sala deoarece până atunci eram acaparată total de mâna lui pe talia mea, de cât de aproape era de mine şi de faptul că eu nu mă simţeam deloc dezgustată de prezenţa sa aşa cum se întâmpla cu fratele său, Alexander.
Sala era mare cu un tavan sub formă de boltă iar în mijlocul acestuia se afla un candelabru imens ce lumina destul de bine încăperea. În această se afla o masă de douăzeci şi ceva de persoane şi un şemineu în partea opusă a uşii. Un perete era acoperit total de perdele groase din stofă care bănuiesc că ascundeau după ele nişte ferestre impresionante. Ceilalţi pereţi erau decoraţi cu diverse tablouri ce întruchipau tot felul de privelişti uimitoare.
- Îţi place ce vezi, domniţă? A întrebat văzând că mă uit prin încăpere curioasă, ochii mei neratând nici un detaliu.
- Da, este decorată cu foarte mult gust, am răspuns uitându-mă la el şi oferindu-i un zâmbet călduros.
Îmi era atât de uşor să fiu calmă în jurul său, să îmi las garda jos atunci când eram în preajma lui că trebuia să îmi dau seama că ceva nu era în regulă.
Mâncarea a fost foarte bună, dar el nu a mâncat mai nimic, doar a gustat din ea şi nu am putut să îmi abţin curiozitatea asupra acestui fapt aşa că l-am întrebat care era motivul.
- Nu îţi place mâncarea, Vladimir? L-am întrebat.
- Nu este tocmai ceea ce are nevoie corpul meu, îmi răspunde el privindu-mă amuzant, cu o sclipire în ochii negrii care nu anunţa ceva bun dar pe care am ignorat-o.
- Dar ce îţi place? Continui eu ignorantă.
- Nişte lucruri mult mai puţin gustoase decât aceste feluri de mâncare.
Ochii îi sclipeau într-un mod ciudat de parcă nu m-ar fi văzut pe mine, de parcă ar fi văzut altceva pe care voia să îl mănânce. Ceea ce nu înţelegeam era faptul că eu eram ceea ce voia el să mănânce.
Restul zilei l-am petrecut în compania să, fiind fericită cu adevărat pentru prima dată de când am coborât pe Pământ.
Okay deci at cand am scris capitolul asta inca mergea zup-ul asa ca l-am scris cu diacritice. E atat de obositor de scris cu diacritice si o sa fie si mai obositor sa il rescriu fara, am cautat program care sa le scoata nu am gasit. M-am uitat inainte sa postez si am vazut ca nu apar acele semne aiurea asa ca pe asta il postez asa cum este dar viitoarele capitole o sa fie fara diacritice din moment ce asta e acum regula:P
Capitolul IV
Mai aveam două zile de stat în compania lui Vladimir şi deja începeam să urăsc timpul, să îmi urăsc soarta care mă aruncase în acel joc sucit dintre cei doi fraţi. Aş fi vrut să rămân cu Vladmir şi să îl cunosc mai bine decât o făcusem până atunci sau cel puţin aşa simţeam, că ceea ce ştiam despre el era doar ceva superficial, un fel de pulbere fină de zăpadă ce ascunde de fapt un secret teribil, dar eram mai mult decât conştientă că aşa ceva era imposibil. Eram la mâna celor doi şi nu aveam cum să scap din această încurcătură decât dacă alegeam pe unul dintre ei. Lucru pe care nu îl puteam face când îi cunoşteam atât de superficial şi pe care oricum nu l-aş fi luat nici măcar în considerare dacă cumva, altă opţiune s-ar fi zărit la orizont. Iar opţiunea de a alege pe unul dintre ei nu aş fi vrut să o am niciodată. Venisem pe Pământ ca o vizitatoare temporară, cuvântul cheie din toată idea mea fiind „temporar”, pentru a cunoaşte lucruri noi, nu pentru a mă stabili sau a crea o relaţie de orice fel cu cineva de pe această planetă. Nu avusesem nici măcar pentru o secundă intenţia de a rămâne pentru restul vieţii mele pe Pământ deoarece ştiam mult prea bine că nu exista acolo un loc pentru cineva ca mine.
Stăteam în pat gândindu-mă la ultimele câteva zile petrecute în compania lui Vladimir. Nu puteam să îmi scot din minte fiecare gest călduros pe care îl făcuse, fiecare clipă petrecută în prezenţa lui atât de calmantă şi de reconfortantă. Mă fascina modul în care se purta cu mine, cum niciodată nu se enerva şi nu ţipa, cum de fiecare dată când vorbea trebuia să pună mâna pe mine şi să se uite direct în ochii mei de parcă voia să îmi dovedească sinceritatea cuvintelor şi bunăvoinţa intenţiilor sale. Aveam impresia câteodată că încerca să mă hipnotizeze, mai ales atunci când mă uitam în ochii lui pentru mai mult timp şi observam cu fascinaţie cum i se dilatau pupilele, moment în care mă uitam în altă parte în timp ce în capul meu cineva ţipa să fug at mai repede şi mai departe de Vladimir. Numai că nu aveam de gând să mă dau bătută. Voiam să ştiu exact ce era acel sentiment care îmi făcea inima să îmi bată nebuneşte, iar stomacul să facă salturi de parcă nişte peşti se jucau în el. De un lucru eram absolut sigură şi anume: ceea ce simţeam nu era în nici un caz frică, teamă sau teroare.
Lumina lunii pătrundea timidă pe fereastra dormitorului meu provocându-mi o stare de melancolie, făcându-mi să îmi fie dor de casa mea, de cei pe care i-am lăsat în urmă. M-am ridicat din pat şi am ieşit pe balconul micuţ ce dădea spre o frumoasă privelişte plină de flori sălbatice. M-a cuprins instantaneu dorul nespus de cei pe care i-am lăsat în urmă, acolo, sus printre stele. Voiam cu ardoare să mă întorc acasă, dar trebuia mai întâi să ies din încurcătura în care păşisem cu atâta neglijenţă şi indiferentă. Uitându-mă la lună ce strălucea nestingherită pe cer m-am hotărât să îl rog mâine pe Vladimir să mă ajute să ajung înapoi printre stele. Se purtase atât de frumos cu mine încât eram mai mult decât sigură că avea să mă ajute dacă dau voce la o asemenea rugăminte. Nici nu îmi trecea prin cap în acel moment că Vladimir ar putea să îmi refuze cererea. Mă hotărâsem să vorbesc cu el mâine la prima oră a dimineţii deoarece simţeam o durere adâncă mâncându-mi inima numai la gândul că eram atât de departe de familia mea, de semenii mei. Nu ştiam de ce simţeam acel dor atât de acut în nopţile cu lună plină, dar era ceva ce se întâmpla fie că îmi plăcea, fie că nu. Am încercat să mă culc la loc încercând să trag speranţă şi linişte din hotărârea pe care o luasem, dar somnul a refuzat să vină. Din cauza aceasta, frustrată, m-am dat jos din pat şi mi-am luat halatul gros căptuşit cu blană deoarece afară era destul de frig, iar eu nu voiam să mă îmbrac deoarece aveam de gând să mă plimb doar câteva minute, nu foarte mult deci nu aveam nevoie de hainele acelea care mă incomodau în marea majoritate a timpului. Mă gândeam că poate dacă voi simţii razele lunii mângâindu-mi, alintându-mi pielea îmi va oferi pacea de care aveam nevoie pentru a reuşi să adorm. Această necesitate a corpului în care mă aflam era nouă pentru mine şi puţin enervantă deoarece pierdeam şase, şapte ore din zi făcând absolut nimic. Rămăsese uimită să descopăr aceste defecte ale trupului în care mă aflam, dar în acelaşi timp era şi fascinant să trăiesc aşa ceva deoarece fiecare aducea o nouă experienţă, o nouă senzaţie care îmi era necunoscută şi străină până atunci. Înţelegeam nevoia trupului meu de a dormi şi nu voiam să văd cum aveam să funcţionez dacă nu îi făceam pe plac.
Am ieşit afară şi imediat ce părăsesc încăperea un fior mă străbate şi îmi înfăşor halatul în jurul meu mai bine, încercând să nu las căldura să dispară. Pentru o secundă m-am gândit că poate ideea mea nu era atât de inteligentă şi înţeleaptă, dar apoi am ieşit din umbra clădirii şi razele lunii care îmi atingeau pielea alinându-mă. M-am dus în mijlocul grădinii pentru a sta chiar sub astrul argintiu al nopţii şi mi-am închis ochii încercând să îmi imaginez că eram din nou printre membrii familiei mele, că le simţeam esenţa înconjurându-mă şi alungându-mi tristeţea şi singurătatea doar cu simpla lor prezenţă.
Liniştea a fost tulburată de nişte persoane discutând destul de tare în pădurea din apropiere. La început nu mi-am dat seama de unde mai exact veneau acele cuvinte şoptite pe care nu reuşeam să le disting, dar concentrându-mă mi-am dat seama că nu erau prea adânc în pădure. Curiozitatea mea m-a împins să mă îndrept spre locul de unde se auzeau vocile pentru a afla cine, în afara mea, mai se afla afară într-o asemenea noapte. Poate chiar aveam să am parte de puţină companie şi numai la acest gând inima mea s-a mărit îndemnându-mă să mă duc să investighez. Voiam să aflu cine se afla la o asemenea oră, într-un asemenea loc nemaipomenit şi apoi mi-am amintit cu încântare cum într-o seară, când eram o stea, am văzut un cuplu discutând sau mai bine zis certându-se doar că mai apoi să se împace şi să se sărute. Scenă a fost atât de înduioşătoare încât îmi amintesc că, atunci, în acea clipă a luat naştere dorinţa mea de a vizita Pământul. Voiam să fiu pe Pământ pentru a auzi ceea ce îşi spuneau nu doar să încerc să ghicesc după expresiile lor ce se întâmpla. Încântată de această posibilitate unică, m-am furişat cât mai aproape de acel loc pentru a afla ce se petrece. Când am ajuns aproape, am fost dezamăgită să văd că nu era deloc vorba de un cuplu de îndrăgostiţi ci de doi bărbaţi care ţipau nervoşi unul la celălalt sau cel puţin unul era nervos în timp ce al doilea părea nonşalant. Am vrut să mă întorc înapoi în casă înainte să mă descopere când am înţepenit în locul în care mă aflam deoarece cel care se afla cu faţa la mine pentru o secundă s-a uitat direct în ochii mei şi mi-a transmis cumva să stau acolo unde eram. Acea privire atât de intensă nu lăsa loc de nesupunere, oricât de mult am încercat să îmi oblig trupul să mă asculte acesta mă trăda ascultând de comandă mută a acelui necunoscut. Aşa că împotriva dorinţelor mele am rămas pitită acolo ascultând neliniştită discuţia lui Vladimir, îl recunoscusem după vocea sa groasă şi celălalt bărbat care îmi era total necunoscut. Ştiam că nu era bine ce făceam, să trag cu urechea la ceea ce vorbesc, dar într-un fel am primit acordul să fiu acolo din moment ce necunoscutul mă obligase să stau locului.
- Nu ai ce căuta aici! Tatăl nostru te-a alungat, te-a renegat. De ce te-ai întors? A şoptit Vladmir către celălalt bărbat care stătea nonşalant.
Şoptit nu era tocmai cuvântul potrivit din moment ce încercase să vorbească în şoaptă dar tonul său răstit nu putea fi ţinut sub control în acel moment din cauza nervilor. Deşi nu puteam să îl văd deoarece era cu spatele la mine îmi puteam imagina cum acea venă de lângă tâmpla sa pulsa furioasă gata să se spargă în orice clipă. Eram conştientă de acest tic al lui deoarece îl observasem atunci când vreun servitor greşea cu ceva iar el se enerva atât de tare încât acea venă începea să protesteze. Însă ceea ce nu reuşeam să îmi fac mintea să accepte era faptul că cel care vorbea şi cel cu care petrecusem ultimele câteva zile erau una şi aceeaşi persoană.
La prima vedere aş fi crezut că ei doi au o discuţie amicală, dar nu puteam ignora manile strânse, încordate ale lui Vladimir care era pregătit să sară la atac la primul semn care nu îi convenea sau modul în care stătea drept şi ţeapăn parcă încercând cumva să îl intimideze pe celălalt bărbat care era mult mai înalt şi mai bine făcut decât el.
- O, hai, doar nu crezi că îmi pasă de ceea ce spui tu sau bătrânul, nu? A răspuns cel pe care nu îl cunoşteam într-un mod degajat, aproape nepăsător.
Privirea mea s-a lipit de acel necunoscut încercând să vadă prin acel întuneric oferit de copacii deşi care îi protejau pe cei doi de lumină rece a lunii. Nu puteam să văd decât cum ochii săi de un albastru cum nu mai văzusem până atunci, sclipesc cu o încântare ce nu o puteam înţelege. De ce era mai exact încântat nu reuşeam să concep. Îi puteam vedea ochii deoarece lumina lunii reuşea să se strecoare printre frunzele copacilor şi îi lumină exact acea parte încântătoare a feţei. După cum stătea, sprijinit cu spatele de trunchiul unui copac şi cu mâinile în buzunare nu arată deloc îngrijorat, ba chiar aş fi putut crede că era amuzat de toată acea situaţie, făcându-i plăcere să îl enerveze pe Vladimir.
- Ce vrei? Mârâi Vladimir.
- Of, a oftat necunoscutul într-un mod absolut teatral, întotdeauna ai fost atât de grăbit, Vladimir. Ştii, niciodată nu o să îţi iasă nimic cum trebuie dacă te grăbeşti. Dacă stau să mă gândesc mai bine, aş crede că vrei să scapi de mine cât mai repede pentru a nu afla ceva... hm... ştii că nu este frumos să ţii secrete faţă de mine? Când a rostit asta ochii lui pentru o mili secundă s-au dezlipit de Vladimir pentru a se uita direct la mine şi pentru o clipă am avut impresia că mi-a făcut cu ochiul făcându-mă să îmi ţin respiraţia în timp ce ochii mei s-au mărit exponenţial, trădându-mi uimirea.
M-am simţit atrasă de acea privire a sa atât de hipnotizantă, parcă îmi vorbeau, şoptindu-mi să rămân acolo că se va ocupa el de mine după ce termină cu Vladimir. Nu voiam să rămân, dar nu puteam să mă mişc. Cumva mă controla, iar eu eram neputincioasă, fiind total la mila lui. În acea secundă regretam amarnic dorinţa mea de a ieşi la o plimbare sub clar de lună. Curiozitatea mea poate într-un sfârşit să fie moartea mea. Fapt care nu m-ar fi mirat absolut deloc.
- Nu am nici un secret, doar că nu te suport şi nu vreau să te mai văd. Niciodată nu te-am suportat, a rostit în acelaşi mod ameninţător Lordul.
Chiar nu înţelegeam de ce Vladimir se purta atât de urât cu acel necunoscut care îi răspundea dacă nu frumos era cel puţin politicos. Ceea ce mă speria cel mai rău era comportamentul lui Vladimir care cu siguranţa începea să îşi arate adevăratele culori mai ales că nu era conştient de prezenţa mea. Într-un fel îşi arată adevărata personalitate şi mă simţeam puţin trădată şi fraierită. Cum am putut să fiu atât de proastă încât să cred că el chiar era atât de drăguţ şi că aceea era personalitatea sa, dar mă păcălise deoarece eu voiam să cred cu încăpăţânare în bunătatea jucată de el. Eram cu adevărat o proastă inocentă, aşa cum mă numise tatăl meu, iar eu cu încăpăţânarea i-am spus că se înşela şi că nu era adevărat. A trebuit să vin pe Pământ să mă conving singură de adevărul crud al cuvintelor tatălui meu.
- Vlad, ştii că nu mă poţi minţi deoarece îmi fac temele întotdeauna înainte să te vizitez. Aşa că ştiu deja că tu cu minunatul nostru frate, Alex, aţi pus ghearele pe o minunată comoară sub forma unei stele coborâte din cer, afirmă necunoscutul căscând de parcă acea discuţie îl plictisea îngrozitor.
- Nu este adevărat! A negat Vladimir nelăsându-l pe necunoscut să termine ceea ce avea de zis. Nu există aşa ceva ca o stea care să coboare pe Pământ. Ai aceleaşi idei trăznite ca şi mama noastră...
Doar o milisecundă mi-a trebuit să clipesc în acel moment că în acea milisecundă acel bărbat străin a apărut în faţa lui Vladimir strângându-l de gât cu putere şi ridicându-l în sus. Lordul se uita furios la cel care îl imobiliza, însă nu putea să îi de-a mâinile la o parte oricât de tare ar fi încercat. Nu îmi venea să cred că putea să existe cineva sau ceva care era mai puternic decât lordul. Mă îngrozeam numai la gândul că avea şi alte abilităţi pe care le ţinea ascunse. Un lucru îl ştiam cu siguranţă în acea clipă şi acela era că nu doream pentru nimic în lume să aflu ce alte abilităţi mai poseda acel străin care părea interesat de mine. Încercam să îmi oblig muşchii să se mişte, dar nu voiau, nu mă ascultau. Era de-a dreptul frustrant şi înspăimântător. Lacrimi de frică, de frustrare, de furie au început să curgă în voie pe chipul meu în timp ce eu încercam să nu fac nici cel mai mic zgomot şi să evadez. Nu ştiu dacă am reuşit, dar Vladimir nu a dat nici un semn că m-ar fi auzit în timp ce necunoscutul s-a uitat din nou la mine pentru un moment. Nu înţelegeam de ce ochii săi se tot îndreptau în direcţia mea când el era clar ocupat cu alte lucruri. Mă fascina persoana lui şi voiam să îl cunosc mai bine chiar dacă în acelaşi timp mă speria îngrozitor. Numai că diferenţa dintre acel străin şi cei doi lorzi era dureros de evidentă. Cei doi încercau să mă păcălească să cred că erau altceva decât erau în realitate, voiau să mă convingă să aleg pe unul dintre ei în timp ce acel străin nu părea deloc impresionat sau îngrijorat de faptul că eu îi vedeam adevărata faţă. Se comportă aşa cum dorea fără să îi pese de părerea mea.
- Tu nu ai nici un drept să vorbeşti despre ea. Nici tu, nici Alex şi în mod sigur şi irevocabil nici tatăl vostru. Din cauza voastră a murit şi nu vă voi uita niciodată. Nu îmi spune tu mie ce să cred, m-am făcut înţeles? A şoptit printre dinţii încleştaţi care parcă se lungiseră cu câţiva centimetrii buni.
Vladimir a încercat să îl oblige să îi dea drumul însă încercările sale au fost inutile. Nu putea să se compare cu adversarul său care era clar mult mai puternic decât el.
- Am înţeles, a spus supus după câteva minute lordul, lăsându-şi capul în jos în semn că se predă.
- Mă bucur că ne înţelegem atât de bine noi doi, a răspuns străinul lăsându-l jos şi aranjându-i haina de parcă erau amici. Eşti liber să te întorci la frumosul tău castel, lordul meu, a rostit acele cuvinte cu atâta dispreţ încât te făcea să crezi că le-a scuipat cât mai repede să nu cumva să îl otrăvească. Te aşteaptă cu siguranţă o zi încărcată mâine şi mi-e teamă că te-am reţinut destul, a continuat pe un ton sarcastic în timp ce s-a întors cu spatele, îndepărtându-se încet.
Dar eu ştiam că nu va pleca deoarece eu încă eram împietrită în acel loc.
- Bucură-te de micile tale victorii cât mai poţi, Archer! La câţi inamici ai nu o să mai poţi trăi mult! A ţipat Vladimir după străinul căruia i-a spus Archer, însă acela nici măcar nu l-a băgat în seamă.
Lordul nu mai exista pentru Archer şi o arăta atât de bine încât Vlad a ţipat frustrat şi a plecat spre castel.
Mă aflam destul de adânc în păduricea de lângă castel, însă nu mă aşteptam ca Archer să apară în spatele meu atât de aproape de locul în care se aflase Vladimir. Când i-am auzit vocea groasă plină de promisiuni, de lucruri ascunse şi interzise şoptindu-mi la ureche am sărit în sus întorcându-mă instantaneu cu faţa la el. În starea mea alertă m-am lovit cu spatele de un tufiş mai înalt pe care nu îl văzusem ceea ce a mai scos un ţipăt din mine. Nici nu am avut timp să conştientizez faptul că mă puteam mişca din nou atât de speriată eram de apariţia lui total neaşteptată.
- Mică stea, ce cauţi tu afară la ora aceasta? A şoptit pe un ton seducător uitându-se la mine cu acei ochi albaştrii atât de captivanţi.
Nu ştiam ce să îi răspund. Nici nu îmi mai aminteam de ce ieşisem afară la acea oră din cauză că mă pierdusem în ochii lui care nu erau tocmai albaştri. Ceea ce nu observasem până atunci din cauza distanţei considerabile, mă captivase în acea clipă. Ochii săi erau mai unici şi intriganţi decât crezusem atunci când îi văzusem prima oară. Nu erau în totalitate albaştrii, iar culoarea nu era tocmai uniformă părea să se mişte ca apa învolburată a unui râu schimbându-şi culoarea în funcţie de sentimentele care îl dominau. Păreau a fi vii, a avea o viaţă şi o voinţă a lor proprie şi asta îi făcea periculoşi deoarece deţineau puterea de a manipula, a captivă, a te face să uiţi de tine şi să îţi doreşti doar să te adânceşti în acea mare atrăgătoare. Avea nişte ochi ciudaţi cum nu mai văzusem până atunci, cel puţin la creaturile de pe această planetă. Dacă m-ar fi lăsat aş fi rămas aşa, pierdută în acel ocean pentru restul eternităţii şi nu mi-ar fi păsat deloc.
S-a apropiat de mine şi a luat în mâna sa dreaptă o şuviţă din părul meu care în acel moment era de un argintiu strălucitor. Degetele sale au frecat între ele firele mele parcă încercând să îşi dea seama dacă era adevărat şi dacă într-adevăr era atât de mătăsos pe cât părea, apoi susţinându-i privirea a dus acea şuviţa la buzele sale pline, cărnoase şi a sărutat-o. Îi urmăream cu curiozitate fiecare mişcare pe care o făcea, fascinată de specimenul interesant din faţa mea. Undeva, pe drum îmi pierdusem bunul simţ de a mă teme de această nouă creatură înfricoşătoare care în acel moment nu părea deloc ameninţătoare.
- Ce... ce... faci? Am reuşit să spun uitându-mă la el în timp ce încercam să îmi fac inima să revină la normal.
Trădătoarea, începuse să bată rapid de parcă anticipa ceva, dar ce mai exact nu ştiam. Lumea aceasta era încă nouă pentru mine şi nu experimentasem tot ceea ce avea să îmi ofere pentru a recunoaşte ce se întâmpla cu trupul meu.
- Încerc să te scot din starea de animal speriat aflat în preajma prădătorului în care ai intrat. Nu îmi aduc ainte să te fi vânat... a rostit asta zâmbind într-un mod jucăuş, de-a dreptul păcătos... sau să te fi speriat în mod special. Şi cu siguranţă mi-aş fi amintit dacă am făcut asta unei creaturi atât de încântătoare ca şi tine.
Inima începuse să îmi bată şi mai nebuneşte, dacă aşa ceva era posibil, de altfel, nici nu reuşisem să o fac să revină la ritmul ei normal, dar ce mă uimea era că ceea ce experimentam în acel moment nu era teamă aşa cum mă obişnuisem. Ştiam cât era de periculos, însă nu mă simţeam ameninţată de persoana să. Poate asta din cauză că ştiam că dacă voia să îmi facă ceva atunci nu ar fi aşteptat şi în mod sigur nu mi-ar fi vorbit atât de frumos. Nu părea deloc genul căruia îi plăcea să joace jocuri sau să se prefacă a fi ceva ce nu iese. Cumva ştiam că ceea ce îmi arăta era ceea ce voi obţine, nimic mai mult nimic mai puţin. Fapt care mă alina, ştiind că nu trebuie să fiu tot timpul atentă la orice mic gest pentru a vedea dacă îmi spune adevărul sau se preface. Văzând că nu spun nimic, a început să vorbească.
- Explică-mi şi mie, scumpete, cum de ai ajuns între doi nenorociţi aşa ca fraţii mei.
Modul în care a rostit acel nume de alint m-a făcut să ridic sprânceana într-un gest sceptic, dar am trecut peste preferând să nu comentez asupra accentului evident pe care l-a pus pe acel cuvânt.
- Nu a fost alegerea mea, am şoptit lăsându-mi capul în jos, fer indu-mi privirea de a sa.
Mă simţeam prost admiţând că decizia a fost una atât de proastă, că trebuia să fiu o fată ascultătoare şi să uit de planurile mele nebuneşti.
A pus mâna sa mare şi puternică pe bărbia mea, ridicându-mi chipul pentru a se uita în ochi mei arginti. Atingerea sa era atât de delicată că îmi venise greu să cred că era adevărat. Cum de o asemenea creatură atât de puternică putea să fie atât de atentă şi de gentilă nu reuşeam să concep. Ceea ce mă deruta şi mai rău era compasiunea şi părerea de rău pe care o vedeam atât de clar evidenţiată în marea aceea albastră.
- Ba da, a fost alegerea ta. Ce credeai că o să se întâmple? O să dai peste creaturi care să te ajute, să te lase în pace? Ce inocenţă stupidă trăieşte în trupul tău care invită la păcate, creatură încântătoare. Te-ai aruncat cu capul înainte pe un drum despre care nu ştiai nimic, despre care nici nu îţi poţi închipui cum se termină şi nu ai avut nici măcar bunul simţ de a te asigura că ai protecţie aici. Îmi pare rău pentru tine.
Şi ştiam, simţeam că îmi spune adevărul şi că lui chiar îi părea rău.
- Nu înţeleg ce spui... l-am întrerupt, dar el nu mi-a acordat atenţie ci a continuat să vorbească.
- Chiar îmi pare rău, dar nu te pot ajuta cu nimic. Am deja destui duşmani pentru a-i face şi pe fraţii mei să se ridice împotriva mea, deşi poate interferenţa lor ţine doar de timp. Ai ales deja pe cineva? M-a întrebat curios.
- Să aleg? Am repetat confuză.
Archer s-a uitat la mine uimit pentru câteva secunde după care a început să râdă, lăsându-mă pe mine să mă uit la el confuză.
- Nu ţi-a explicat nimeni nimic? M-a întrebat după ce a reuşit să se potolească.
Am dat din cap în semn că nu, deşi chiar nu înţelegeam despre ce vorbea. Ce să îmi explice şi cine să o facă?
- Tu trebuie să alegi pe unul dintre cei doi lorzi cu care ai vrea să îţi petreci restul eternităţii, asta trebuie să alegi. Sunt sigur că ţi-au spus, dar probabil nu le-ai dat crezare. Nu vei face decât să îi înfurii dacă continui să o lălăi atâta şi crede-mă nu vrei să îi vezi furioşi, mi-a explicat.
- Dar nu vreau să aleg, nu vreau să îmi petrec restul eternităţii aici. Ştiu ce s-a întâmplat cu ultima stea care a coborât pe Pământ şi s-a îndrăgostit de un vampir. A fost un absolut dezastru. Nu vreau să ajung ca ea, nu voiam să ajung ca ea, voiam doar să înţeleg mai bine pământenii, am izbucnit începând să plâng.
Nu mi-am dat seama că în timp ce aveam micul meu discurs m-am apropiat de acel străin, pe care dacă era să fiu dreaptă îl cunoşteam mai bine decât îi cunoşteam pe cei doi lorzi, ceea ce era puţin aiurea, şi l-am apucat de haină, trăgând de aceasta de parcă era o veste de salvare. Aveam nevoie de ajutor, însă nu ştiam la cine să apelez. Eram complet singură într-o lume străină şi încet începeam să înţeleg că nimeni nu mă va ajuta să scap din încurcătura în care intrasem.
- Ştiam că nu trebuie să vorbesc cu tine, că va fi o greşeală, dar acum că am făcut-o nu pot să te las în ghearele acelor idioţi, deşi sincer să fiu nu am nevoie de încă doi inamici. Am destui şi fără ajutorul tău, a zis îmbrăţişându-mă şi lăsându-mă să plâng pe umărul său de parcă ar fi ştiut că în acel moment tocmai de asta aveam nevoie.
Nu eram conştientă de asta la acel punct în timp, dar mai târziu aveam să îmi dau seama că de fapt el se hotărâse să mă ajute sau mai bine zis să mă fure de la fraţii săi de când a dat ochii cu mine, numai că nu voia să ştiu şi eu asta. Dorea să mă facă să cred că el face un sacrificiu ajutându-mă ca mai târziu eu îndatorată să îi ofer ceea ce îşi dorea, deşi ce ar fi putut să îşi dorească era peste imaginaţia mea.
- De ce te-aş crede? Vladimir s-a purtat atât de frumos şi atent cu mine şi eu l-am crezut, dar îmi dau seama că de fapt totul era un joc pentru a mă face pe mine să îl aleg şi tu eşti la fel.
L-am simţit schimbându-se chiar sub mâinile mele. A devenit dintr-o dată rigid şi mi-am dat seama că ceva l-a înfuriat rău de tot. M-a îndepărtat de el cu grijă şi s-a întors cu spatele la mine încercând să se controleze, să se calmeze. Puteam să îl văd tremurând uşor ceea ce m-a făcut să mă dau câţiva paşi în spate, îndepărtându-mă şi mai mult de el şi fiind gata ca la orice mişcare greşit să izbucnesc în fugă, deşi ştiam că nu aveam mari şanse să scap.
- Nu mă compara pe mine cu fraţii mei! Ceea ce vezi asta sunt, nici mai mult nici mai puţin. Nu ţi-am dat de înţeles că sunt sfânt, dar nu sunt nici un diavol, sunt doar eu şi atât. Pentru mine şi pentru visurile mele sunt în stare să fac orice şi nu mă dau în lături de la nimic. Vrei să îţi spun de ce o să încerc să te ajut? Pentru că mama mea a fost steaua de care tu şti, dar tu nu ai cum să înţelegi cum a fost viaţa cu ea. Să o vezi cum încet se stinge şi să nu poţi face nimic. Nu vreau să treci prin aceleaşi lucruri ca şi ea. Este singurul lucru pe care îl pot face în memoria ei. Ai face bine să te întorci la castel, a spus el înainte să dispară lăsându-mă singură.
- Stai! Stai! Nici măcar nu ştiu cum te cheamă! Am ţipat după el după ce am trecut de şocul iniţial, dar era deja prea târziu.
Nu era tocmai corectă afirmaţia mea, dar fusese singurul lucru la care m-am putut gândi în acel moment. Ştiam cum îl cheamă, îl auzisem pe Vladimir spunându-i Archer dar nu ştiam dacă el acceptă să fie strigat aşa.
Ştiam că nu o să se mai întoarcă aşa că m-am întors înapoi în castel, în camera mea care dintr-o dată devenise o închisoare şi am încercat să adorm, dar fără nici un succes. Ochii săi albaştri m-au urmărit toată noaptea şi imediat ce îmi închideam ochii el apărea în faţa mea, iar în cap îmi răsună vocea sa plină de furie acuzându-mă.
Trecuse o lună de când l-am întâlnit pe acel necunoscut care îmi promisese că va încerca să mă ajute, însă nu mai auzisem nimic de la el de atunci. La început nu am dat atenţie acestei lipse de comunicare dintre noi, dar când a trecut o săptămână fără să primesc nici un semn de la el îndoială a început să îşi facă simţită prezenţa îngrozitoare. Încet, începeam să mă îndoiesc de promisiunea lui, de faptul că avea să mă ajute să ajung acasă. Nu puteam să îl învinuiesc dacă se răzgândise. Eram o necunoscută care nu putea să îl ajute cu nimic, care nu putea să îi ofere nimic în schimbul ajutorului şi sacrificiului său. Iar pe deasupra, avea să îşi facă doi inamici destul de puternici şi periculoşi ceea ce avea să îl pună în pericol în timp ce eu mă aflam în siguranţă printre familia mea, sus pe cer. Era un sacrificiu prea mare. Mi-a trebuit ceva timp să ajung la aceste idei deoarece la început eram furioasă atât pe el cât şi pe mine pentru că m-a minţit şi eu iar am căzut în minciuna altuia, dar mi-a trecut când am înţeles cât de mult risca acel necunoscut.
Conştientizând faptul că nimeni în afara mea nu avea să mă salveze am început să îmi creez propriul plan de a scăpa.
Luna era pe mijlocul cerului alintând totul în jur cu razele ei reci şi ireale. Stăteam la umbra copacului ferită de acea lumină care m-ar fi dat de gol în prima secundă în care razele argintii mi-ar fi atins pielea, însă nu puteam să stau la nesfârşit ascunsă sub umbra falnicului brad deoarece lupii erau pe urmele mele. Aveau să mă găsească şi aveau să o facă în curând, aşadar, trebuia să iau o hotărâre: să păşesc pe acea câmpie şi să încerc să o traversez sperând că voi ajunge pe partea cealaltă în siguranţa altor copaci unde nu existau lupi sau să mă predau cerând îndurare. Ambele soluţii erau periculoase şi nici una nu mă încântă.
Planul meu nu se desfăşurase întocmai cum aş fi sperat. Mă aşteptasem să nu pot scăpa de acei vârcolaci şi să trebuiască să mă arunc în braţele celuilalt lord, dar ceea ce nu prevăzusem fusese posibilitatea ca eu să mă pierd şi să nu îmi mai amintesc în ce direcţie trebuia să fugă pentru a ajunge sub protecţia lui. Din păcate atunci când auzisem acele creaturi urlând în timp ce se apropiau din ce în ce mai mult de mine, nu mă mai gândisem la direcţia în care fugeam ci doar începusem să alerg terifiată, încercând să îi pierd. Aşa am ajuns în acel loc care îmi aducea aminte de teritoriul celuilalt lord. Acea pajişte din faţa mea îmi dădea o senzaţie ciudată şi ştiam că atunci când va păşi pe ea, îndepărtându-se de protecţia copacilor, avea să dea peste un alt monstru, peste o altă creatură ciudată care va apărea din senin pentru a-şi proteja teritoriul. Nu ştia ce să facă. Să rişte sperând că poate acela nu va apărea sau să rămână acolo şi să fie la mila lordului vârcolac.
- Nu există îndurare acolo unde te va duce el, am auzit o voce şoptind în întuneric parcă venind de peste tot şi în acelaşi timp de nicăieri.
Şi ştiam că avea dreptate. Acel cuvânt, „îndurare”, nu există pentru unicul stăpân al domeniului. Nu puteam să cer nimic. Nu aveam dreptul. Avea să fie atât de furios încât dacă mă prindea nu s-ar fi putut abţine din a nu mă omorî din bătaie. Abuzul lui fusese motivul principal pentru care am decis să încerc să îmi recapăt libertatea. A fost un moment de groază care m-a făcut să fug, să îmi înrăutăţesc şi mai mult situaţia. Eram sigură că dacă m-aş mai fi gândit la acel plan al meu şi l-aş mai fi revizuit, nu m-aş fi aflat în acea situaţie, dar era prea târziu pentru regrete în acea secundă. Deasemenea începusem să am îndoieli mari asupra acelei decizii de a fugi. Începusem să cred că poate dacă aş fi rămas aş fi supravieţuit nopţii şi m-aş fi trezit a doua zi cu dureri groaznice, dar măcar m-aş fi trezit. Aşa, în situaţia în care mă găseam, nu aveam deloc garanţia că aş fi apucat să văd soarele de dimineaţă. Nu puteam înţelege ce m-a făcut să cred că îmi puteam recăpăta libertatea, în fond, aceea, din păcate, era ţinută de doi stăpâni, doi lorzi ai întunericului, nu numai de unul aşa cum ar fi fost normal. Şi unul era mai groaznic decât celălalt, parcă încercând să se întreacă să vadă cine reuşea să mă traumatizeze mai tare.
Lupii se apropiaseră din ce în ce mai mult, iar eu trebuia să mă decid cât mai repede. Nici nu mi-am dat seama cât de scurt era timpul. În câteva secunde, acesta expirase. Alegerea trebuia luată. Inima îmi bătea nebuneşte din cauza fricii şi a adrenalinei dar tot ceea ce auzeam erau urletele îngrozitoare şi din ce în ce mai apropiate ale haitei. Respiraţia îmi era sacadată, iar mâinile, ca şi restul trupului, îmi tremurau îngrozitor oricât încercam disperată să mă opresc. Mă uitam în întunericul abisal al pădurii, nici eu nu înţelegeam de ce, deoarece nu făceam decât să mă îngrozesc şi mai tare decât eram, din cauză că începusem să văd ochii lupilor care mă urmăreau. Cu greu am reuşit să îmi dezlipesc privirea de acea scenă de groază pentru a mă uita la luminişul scăldat în razele eterne şi îngheţate ale lunii, dar cumva privirea mea se îndrepta din nou spre acele perechi de ochi doar ca să mă forţez din nou să mă uit la luminiş.
Decizia trebuia finalizată, numai că nu găseam curajul pentru a alege. Era ca şi cum ai obliga pe cineva să aleagă între a se îneca în lac sau în ocean. Nici una nu era bună pentru că sfârşitul era în final acelaşi: moartea sau transformarea, în ambele cazuri.
Am tras aer în piept pentru a mă linişti. Totul până în acea clipă când am inhalat aerul plin de esenţa întunericului, stelelor şi a pădurii s-a petrecut într-un ritm alert şi constant fără nici o clipă de respiro şi aş fi băgat mâna în foc, fiind convinsă că nu trecuseră decât şaptezeci şi ceva de minute de când mi-am luat tălpăşiţa din castel, dar o parte a minţii miele ştia adevărul, ştia că trecuseră mai mult de două ore de atunci. Pentru prima oară în acea seară totul a început să încetinească, mişcându-se înfiorător de lent. Mi-am închis ochii pentru a încerca să mă gândesc logic. Nu am reuşit. Ceva din apropierea mea mi-a distras atenţia şi într-o zecime de secundă calmul acela a dispărut în timp ce viaţă şi ritmul alert s-au năpustit asupra mea şi au adus şi un prieten. Privirea mi-a căzut pe umbră unui lup imens ce se afla la numai câţiva metrii de mine. Blana lui albă sclipind pentru o secundă în lumina lunii care se strecură din loc în loc printre crengile pline de frunze ale copacilor. M-am panicat în acea clipă şi fără să mă gândesc, din pur instinct, an luat-o la goană. Am reuşit să păşesc în acel luminiş chiar atunci când în spatele meu fălcile lupului s-au închis muşcând doar aerul. Am împietrit acolo unde am aterizat în acea pajişte, sub acele raze îngheţate în eternitate dorind numai să scap de lupii ce mă urmăreau şi simţind o mică bucurie înţelegând că am scăpat de ei. Dacă aş fi reuşit să îmi fac picioarele să se mişte aş fi putut să fug din acel loc spre siguranţă celorlalţi copaci de partea cealaltă, unde aş fi fost la adăpost pentru un timp de lordul pe al cărui teritoriu mă găseam. Nu făcusem decât să fug în cuşca altui monstru spre ghinionul meu.
Unde se ascunseseră toţi aceşti monştri atunci când mă aflam sus pe cer şi urmăream viaţa de pe Pământ, nu îmi puteam explica. Nu îi văzusem decât foarte rar şi rămăsesem cu impresia că erau foarte rari, dar aflasem destul de repede cât de tare mă înşelasem.
Era nevoie de ceva foarte nesemnificativ pentru a-l atrage pe acel lord am observat nemulţumită de acest aspect, un singur pas, un simplu singur contact al razelor lunare cu pielea mea că a apărut în faţa mea materializându-se din nimic. Am rămas uimită văzându-l pe Vladimir apărând în locul altui monstru necunoscut. Mă uitam la acela neînţelegând ce căuta acolo deoarece eram mai mult decât sigură că nu mă aflam pe teritoriul său, dar nu conta. Era mai bine că era el decât o altă creatură necunoscută.
M-a apucat de încheietura mâinii drepte aducându-mi trupul în mijlocul acelei pajişti cât mai departe de acoliţii periculoşi ai lui Alexander care se opriseră mârâind ameninţător exact acolo unde cu numai câteva secunde stătusem. Îi puteam auzi de la acea distanţă considerabilă cum mârâiau şi muşcau aerul furioşi că pradă a reuşit să scape. Mi-a dat drumul, dar s-a uitat la mine cu o aşa expresie încât orice gând coerent din mintea mea a zburat undeva departe de unde nu puteam să îl recuperez. Am înţeles, totuşi, că el nu va ezita să mă omoare dacă încercăm să fug aşa că am înţepenit acolo unde m-a pus neîndrăznind să mă îndepărtez de prezenţa lui care mă sufocă. Nu mi-am dat seama atunci că amândoi ne uităm unul în ochii celuilalt şi că de fapt de aceea mă simţeam sufocată de prezenţa sa.
- Ce mică este lumea, ne reîntâlnim din nou, prinţesă celestă, a rostit pe un ton bărbătesc şi puţin c-am jos pentru cum vorbea el în mod normal.
Ceva era ciudat. Ce va nu se potrivea, numai că nu puteam să îmi dau seama atunci ce mă deranja. Nu putea să fie modul în care a rostit cuvintele deoarece a făcut-o în acelaşi mod seducător şi periculos, iar cuvintele pe care le-a folosit erau aceleaşi pe care mi le spunea de câte ori venea să mă ia de la Alexander. În ciuda faptului că nu puteam să îmi dau seama exact ce mă deranja la el, eram certă că ceva din atitudinea lui m-a făcut să devin atentă la gesturile sale. Ceva nu era în regulă, nu se potrivea cu lordul pe care îl întâlnisem şi începusem să îl cunosc. L-am cântărit bine de sus până jos, însă nu am găsit nimic care să îmi susţină suspiciunile. Ochii săi albaştrii păreau să fie o nuanţă mai deschişi decât îmi aminteam dar asta putea să fie din cauza lunii care îi lumină chipul. Am alungat în final acea senzaţie dând vina pe dorinţa mea de a face din acea întâmplare un simplu vis, de a nega realitatea în speranţa că poate mi s-ar adeveri dorinţa şi m-aş trezi în închisoarea mea. Numai că ştiam că nu era posibil şi adevărat aşa ceva. Mi-am lăsat privirea în jos deoarece nu voiam să mă scufund în acea starea de neacceptare, fugind ca o lasă de realitate în loc să o înfrunt.
- Tu! Ce cauţi tu aici? Nu ar trebui să fi aici, este teritoriul Lui! A ţipat Alexander uitându-se furios la fratele său.
- Spre deosebire de tine, nu mi-e frică de Archer. Plus el nu este interesat de asemenea lucruri nesemnificative, a răspuns Vladimir uitându-se plictisit la Alexander.
Afirmaţia aceea nu a făcut decât să îl înfurie şi mai rău pe lord, care începuse să îşi piardă controlul asupra trupului său şi să se transforme încet în forma sa de lup. Mă uitam de la unul la celălalt încercând să îmi dau seama de ce Vladimir îl provocă pe fratele său. Încă o dată vedeam atât de clar diferenţele dintre ei doi. Vampirul era calm, zâmbind într-un mod batjocoritor având o atitudine superioară în timp ce vârcolacul de abia putea să îşi menţină forma umană dar se vedea că pierdea rapid terenul în favoarea părţii sale sălbatice şi animalice. Mă dădusem un pas în spate când îl văzusem pe Alexander pierzându-şi lent controlul, amintindu-mi de toate acele momente când arăta aşa în timp ce eu stăteam pe jos plină de vânătăi şi răni. M-aş fi depărtat şi mai mult dar Vladimir m-a prins de încheietură ţinându-mă strâns, împiedicându-mă astfel să mă îndepărtez prea mult. A simţit încercările mele inutile de a scăpa şi pentru o secundă s-a uitat la mine, făcându-mă să împietresc. Mi se mai întâmplase asta o dată, însă nu puteam să îmi amintesc când.
- I-aţi mâinile împuţite de pe ea şi dă-mi-o înapoi! Este a Mea! A mârâit făcând un pas în direcţia noastră, dar apoi de parcă ceva l-ar fi şocat şi-a retras piciorul înjurând printre dinţi.
- Corectează-te frăţioare. Era a Ta. Acum este a Mea. Sub protecţia lunii şi automat şi a mea, faţă îmi aparţine. Şi în plus, a zis apropiindu-şi chipul de pielea gâtului meu şi inhalând adânc mirosul meu, nu îţi aparţine, nu ai făcut-o a ta.
Ochii lui Alexander aurii se măriră atunci când îl auzi vorbind şi se calmă brusc. Nu înţelegeam de ce s-a schimbat atât de radical pentru că ceea ce spusese Vladimir ar fi trebuit să îl enerveze şi mai rău, nu să îl calmeze instantaneu. Deodată acea senzaţie de mai devreme cum că ceva era în neregulă cu lordul vampir a revenit de două ori mai puternică, dar la fel ca atunci nu îmi puteam pune degetul pe motivul acelui sentiment.
Cândva în timp ce eu eram cufundată în gândurile mele, lordul se dăduse în spatele meu şi îşi băgase mâna în părul care revenise la culoarea lui naturală de un albastru închis pentru a-mi înclina capul în dreapta ca el să îşi treacă nasul de-a lungul gâtului meu. Când a făcut asta, am simţit un fior străbătându-mi şira spinării. Şi nu era unul bun. Mi-a îngheţat sângele în vene acel act şi nici nu ştiam cum de rămăsesem în picioare când tot ceea ce îmi doream era să mă prăbuşesc pe jos şi să nu mă mai ridic.
- Tu! Tu nu eşti... dar Alexander nu apucă să termine ce avea de zis deoarece vampirul îl întrerupse.
- Eu ce, scumpe frăţioare? Eu nu sunt eu? Nu sunt fratele tău? Asta voiai să spui? Te-ai lovit la cap sau ai mâncat vreun animal putrezit care ţi-a afectat creierul? A întrebat Vladimir pe un ton indiferent continuând să îşi frece obrazul de gâtul meu într-un gest delicat.
În momentul în care Alexander a rostit acele cuvinte, ochii mei s-au mărit cât cepele, uitându-mă când la el, când la cel care mă ţinea în braţe, deşi era destul de greu să îmi întorc capul pentru a mă uita la Vladimir care de fiecare dată îmi întorcea capul pentru a-şi continua mângâierea. Nu puteam vedea nici o diferenţă. Avea acelaşi păr negru strălucitor, care părea atât de mătăsos şi aceleaşi trăsături atrăgătoare şi bine proporţionate. Nimic nu era diferit la el aşa că de ce Alexander credea altceva era peste puterile mele.
Salut...
DEci iti pot spune ca ficul tau e unul dintre cele mai frumoase pe care le-am citi .
Felul in care descrii,in care scrii ...nu stiu....e incredibil.Poveste m-a captivat total pot sa-ti spun ,iar titlul e pe masura.Imi place ideea ta pentru ca e diferita desi e cu vampiri si varcolaci,adica vreau sa spun ca desi sunt inamici ca intodeauna ambii sunt la fel de inselatori si nu mai exista cel ,,rau'' si cel ,,bun''.
Ador felul in care decurg lucrurile si cred ca acel Archer o sa schimbe poveste in mai multe feluri.
Oricum ca sa nu m mai lungesc pentru ca sincer as putea sa scriu despre ficul asta toata ziua,dar ca sa nu te mai plictisesc iti mai spun doar BAFTA in continuare.
Astept nextu care sper sa vina curand plz:d
Multumesc Lara pentru comentariul tau>:D< nu stii cat de mult ma bucura faptul ca exista cineva care citeste aceasta poveste a mea:)
- Archer! Dă-i drumul, nu ai nici un drept asupra ei!
Nu am putut să îmi dau seama ce s-a întâmplat după ce l-am auzit pe Alexander ţipând, deoarece totul s-a întâmplat foarte repede. M-am trezit pe jos la câţiva metrii depărtare de cei doi lorzi care începuseră să se lupte. M-am lovit de ceva atunci când am fost aruncată deoarece nu puteam să văd clar ce se întâmpla şi mintea mea era înceţoşată, nelăsându-mă să formez nici măcar o idee coerentă. Mi-am închis ochii pentru a nu îmi mai agresa mintea cu încercarea de a distinge ce se întâmpla. În câteva minute încep să mă simt mai bine şi îmi deschid curioasă ochii să văd ce se petrecea. Nu puteam decât să aud zgomotul luptei şi eram tare curioasă să aflu cine avea să câştige. Viaţa mea depindea de câştigător la urma urmei.
Alexander se transformase într-un lup imens cu blana neagră ca noaptea şi cu nişte colţi pe care nu îi puteai rata atât erau de mari. Acesta se învârtea mârâind în jurul vampirului care stătea nemişcat cu ochii închişi. Mă îngrijora acea poziţie a sa. Nu puteam să nu mă întreb îngrijorată cum de reuşea să se lupte în acel mod. Nu vedea nimic, dacă Alexander l-ar fi atacat nu ar fi putut să se apere. Nici nu a dispărut bine acel gând din mintea mea că l-am văzut pe Alexander sărind spre Archer gata să îl muşte şi am vrut să îmi închid ochii, să nu văd masacrul care cu siguranţă avea să ia loc, dar nu am reuşit. Nu au vrut să asculte şi tot ceea ce puteam face era să îl văd pe Archer întorcându-se într-o secundă, prinzându-l de gâtul acoperit de păr pe vârcolac şi aruncându-l al câţiva metrii depărtare, împiedicându-l astfel să îl muşte. După care a apărut lângă trupul lui înainte să se ridice şi l-a lovit cu piciorul în abdomen atât de tare încât l-am văzut ridicându-se câţiva centimetrii de pe pământ. Am auzit un scâncet care a răsunat în întregul luminiş, însă vârcolacul s-a depărtat înainte ca Archer să apuce să îl lovească din nou, în ciuda rănilor care cu siguranţă îl incomodau. Şi c-am atât am fost în stare să observ deoarece au început amândoi să se mişte atât de rapid încât tot ceea ce reuşeam să văd erau nişte chestii neclare formate din păr negru şi haine de un albastru închis şi piele albă. Chiar nu puteam să îmi dau seama cine câştigă sau în ce stare se aflau cei doi. Auzeam din când în când nişte scâncete dar nu voiam să îmi las inima să spere că Archer era cel care câştigă. După vreo douăzeci de minute îngrozitoare care au fost cele mai lungi din viaţa mea, scena s-a oprit. Vampirul îl ţinea ridicat de gât pe Alexander care se transformase cândva, fără ştirea mea înapoi în om şi care părea că şi-a pierdut cunoştinţa. Aşteptasem cu sufletul la gură să văd ce avea să se petreacă mai departe. Pe de o parte voiam ca el să îl omoare pe lup pentru a-mi satisface dorinţa de răzbunare pentru toate acele bătăi, însă o altă parte din mine nu dorea să îl vadă mort pe acesta deoarece era şi el o fiinţă şi făcea ceea ce a fost învăţat.
Archer s-a uitat la mine, direct în ochii mei şi am rămas îngrozită văzând dorinţa de sânge din ochii săi care deveniseră din nou acel albastru intens. Văzând stare mea patetică, a rânjit într-un mod sadic şi îngrozitor şi şi-a întors atenţia spre victima sa, ignorând ruga mea mută de a-l lăsa în viaţă. Într-o secundă i-a sucit gâtul şi l-a lăsat să cadă pe pământ cu o indiferenţă care mă speriase mai mult decât acel zâmbet sadic şi apoi apare lângă mine, luându-mă în braţe şi începând să alerge spre un loc necunoscut. Nici o secundă nu mi-a trecut prin cap să protestez după ce l-am văzut omorând pe cineva cu o aşa nonşalantă, cu o aşa indiferenţă faţă de viaţa cuiva.
Eram prea şocată pentru a-i cere socoteală. Mintea mea înceată a înţeles într-un final de ce avusesem acel sentiment cum că ceva nu era în regulă cu Vladimir. Cumva Archer îşi schimbase înfăţişarea, transformându-se în fratele sau doar ca să mă salveze pe mine, dar Alexander a reuşit să vadă peste trucurile sale şi de aceea îl omorâse. Îşi omorâse fratele, sânge din sângele său, pentru a mă salva pe mine, deşi eu deja renunţasem la speranţa că el avea să mă ajute.
Am rămas în acea stare până când el s-a decis să se oprească într-un alt luminiş ce avea în mijloc un crater masiv, mult mai mare decât craterul pe care îl făcusem eu când am aterizat pe Pământ şi s-a îndepărtat de mine pentru a se duce până la marginea acelui crater. Am stat în linişte în acea poziţie câteva minute până când s-a întors brusc, decizându-se să se apropie de mine. Am vrut să mă dau câţiva paşi înapoi, dar el a fost mai rapid decât mine şi şi-a pus mâna pe talia mea, lipindu-mă de trupul său solid. Mă simţeam ca fiind în pericol şi asta mai mult din cauza privirii sale. Luminiţa din ochii lui s-a schimbat în o dorinţă cutremurătoare care mă făcea să am impresia că eram goală în faţa sa. Mi-am pus instinctiv mâinile pe pieptul său însă nu reuşeam să îmi dau seama ce voiam să fac: să îl împing sau să îl trag. El şi-a pus mâinile în jurul talie mele, ţinându-mă strâns să cumva nu mă simţeam ameninţată de cât de aproape eram unul de altul. Chiar mă simţeam confortabil cu braţele sale înconjurându-mă şi aş fi stat acolo pentru totdeauna.
- Deci acum că am rămas singuri, vrei să vii înapoi cu mine? M-a întrebat uitându-se direct în ochii mei căutând ceva, dar ce mai exact nu ştiam.
Totul era atât de ciudat. Locul în care ne aflam nu era un loc în care m-ar fi adus, eram sigură de asta dintr-un motiv necunoscut, dintr-un sentiment înnăscut care alţii l-ar fi numit intuiţie care îmi şoptea că ceva se întâmpla în acea clipă, ceva mult mai mare decât puteam înţelegea în acea clipă. Tonul pe care rostise acea întrebare de parcă ambele noastre vieţi depindeau de răspunsul meu, modul în care se uita în ochii mei căutând un răspuns, modul în care mâinile sale deşi erau în jurul taliei mele îmi ofereau posibilitatea de a mă îndepărta în orice clipă îmi sugera importanţa acelei clipe. Nu înţelegeam ce voia de la mine. Să îi mărturisesc că vreau să stau pe Pământ? Nu puteam să fac asta deoarece nimic nu mă ţinea legată de acest loc care m-a terorizat într-un mod atât de teribil. Aşa că m-am îndepărtat de el, ieşind din braţele sale, rupând contactul atât tactil cât şi vizual cu el şi m-am întors cu spatele dând peste o privelişte care mi-a oprit respiraţia.
- Eşti gata să vii acasă? I-am auzit vocea răsunătoare care nu se putea compara cu nimic din întreaga existenţă înconjurându-mă şi înfăşurându-se în jurul trupului meu, mângâindu-mi şi vindecându-mi sufletul.
Luceafărul în toată gloria lui celestă, rece şi impunătoare, tatăl tuturor stelelor se afla în faţa mea cu mâna întinsă înspre mine aşteptând răbdător să îmi pun mâna muritoare în a sa, acceptând invitaţia de a mă întoarce la mine acasă. Îi simţeam privirea lui Archer urmărindu-mi fiecare mişcare şi ştiam că dacă aveam să mă întorc spre el, Luceafărul avea să dispară lăsându-mă cu Archer pe Pământ şi mai ştiam că asta era ceea ce dorea vampirul, însă nu ştiam de ce. Dacă mă salvase doar ca să mă facă a lui, de ce mai mă adusese aici? Am dat din cap alungând toate acele remuşcări şi îndoieli şi am întins mâna mea albă, punându-mi-o în cea infinită a Luceafărului şi într-o secundă lumea s-a schimbat şi m-am trezit din nou printre stele uitându-mă de sus la salvatorul meu care încă privea locul în care mă aflasem cu câteva secunde înainte de parcă şi-a pierdut sensul în viaţă. O dorinţă arzătoare m-a cuprins, dorinţă ca el să îşi ridice privirea spre cerul înstelat unde mă aflam şi să se uite după mine, căutându-mă, însă nu a făcut-o ci a dispărut în noapte cu acea viteză a lui supernaturală, mai mult ca sigur uitând total de pateticul astru pe care îl salvase. Însă eu nu aveam să uit curând bunătatea sa şi asta era un lucru cert care avea să mă bântuie mulţi ani de atunci.
Si eu iti citesc povestea de mult. Am vrut sa-ti las un comentariu, insa lenea asta care m-a cuprins m-a impiedicat tot acest timp. Oricum, am venit si eu acum sa-mi dau cu parerea, caci "mai bine mai tarziu decat niciodata!" nu? Eh. Pai ce pot sa spun? Ma incanta mult ideea si dintre frati imi place de Archer. E un tip asa de frumos, indraznet, curajos si ii place sangele(ca doar e vampir, na.) Ce-ti mai poti dori de la un tip? Parea asa de bland cu mica stea... incat m-am emotionat. Sincera sa fiu povestioara ta ma face din ce in ce mai curioasa si abea astept continuarea. De ce a decis tanara sa se intoarca?(bine, motivul e evident). Nu voiam sa-l lase singur pe vampiras acolo T.T Ma asteptam sa fie impreuna si... la mai multe, dar mi-ai naruit visele(sau nu?). Oricum ce as dori sa-ti spun e S-a adaugat o regula cum ca, ne interzice folosirea diactricelor. In fine, ce as mai vrea sa-ti spun:-?. Mmm, ai o descriere impecabila si tin sa-ti marturisesc, ca atunci, cand iti citeam capitolele eram asa absorbita de poveste incat nu mi-am dat seama ca sunt chemata la masa:)). Imi place foarte mult si astept sa postezi din nou <3. Spor la scris. Kissez