Durere, adormi in zapada!

[Moon princess]

Soo, imi pare foarte rau ca am intarziat atat de mult, si mai ales pentru ca v-am adus un cap atat de scurt. Gomene! T_T Am avut asa multa treaba cu scoala asta... sper ca ma puteti ierta... Multumesc scumpele mele!!! :* Bine, deci in primul rand sa nu credeti ca acesta e finalul doar pentru ca se acest capitol are titlul "Sfarsit" , nici pe departe mai am cateva capitole pana la marele final. :P Soo, enjoi dragele mele! ^^
Acest capitol este povestit din PERSPECTIVA LUI ITACHI.



Capitolul 10- Sfarsit




De ce ? Pentru ce am luat decizia aceea pripita? Stiam ca aici se va ajunge!
Ea nu ma vede ca pe un iubit, ci ca pe un prieten. Oare unde mi-a fost capul acum cateva luni in urma? Sunt asa un nesabuit! De acum, nu mai pot face nimic pentru ea, nici macar din ceruri. Trebuie sa infrunt crunta soarta, si sa sper ca "Maretul" ii v-a purta de grija preaiubitei mele. Simt cum sufletul mi se sfasie, si as vrea sa cred ca nu e adevarat, insa nu pot. As vrea sa cred ca totul e un vis urat... dar eu... voi fi sters cu buretele din istorie.

Privesc reflexia din oglinda masinii cum micuta mea floare se prabuseste pe treptele reci, nemiloase. Imi vine sa urlu de durere cand o vad in starea asta. Nu-mi pot stapani lacrimile pline de regrete ce curg ca un izvor fara de sfarsit.
- Imi pare atat de rau ca te-am mintit... imi pare atat de rau... sper ca intr-o zi o sa ma poti ierta...
E prea cruda viata asta! Mult prea cruda Doamne! De ce? De ce nu faci nimic cu privire la asta? Chiar iti place sa-i vezi pe ceilalti suferind? Eu stiu ca nu, insa mai stiu si altceva: ca poti schimba totul. Asa ca te rog, ai grija de frumosul inger cu chip de om! Iti multumesc...

Imi deschid ochii incetosati de la atatea lacrimi care nu vor sa inceteze din a tot curge pe obrajii mei incremeniti. Privesc inainte si ma intreb: unde duce drumul acesta? Care mi-e destinatia? Nu am auzit niciodata de locul acela al celor stersi din istorie... oare cum o fi? Sau mai bine zis, exista oare un astfel de loc? Moartea mea, incetarea existentei mele ma inspaimanta, sufletul meu vrea sa traiasca, nu doreste sa dispara! E atat de greu sa concep ca eu... nu voi mai exista.

Gandul ca frumoasa mea ma astepta sa ma intorg ma ingrozeste nespus de mult, se v-a simti ranita, mintita. Eu sper doar ca m-a va uita si isi v-a continua drumul prin viata intr-un mod fericit. Asa trebuie sa se intample de altfel. Daca existenta mea dispare, toti vor uita ca eu am existat odata.

Micuta mea printesa, ai grija de tine! Sper sa-ti intemeiezi o familie, sa ai un sot grijuliu, copii cuminti, si nu in ultimul rand prieteni adevarati. Sa faci tot ce ti-ai dorit vreodata, ca sa te simti implinita. Sa uiti ca eu am fost odata in viata ta, sa ma uiti...de fapt, te rog... sa nu ma uiti. Te iubesc atat de mult... Din acest motiv eu trebuie sa mor, pentru binele tau.

Imi ridic ochii spre cer si-mi astept sfarsitul. A venit vremea ca eu sa plec in neant. Am sa ma fac praf si pulbere cereasca si voi fi uitat. Asta doare cel mai mult. Macar de-as sti ca a tinut un pic , un pic la mine, m-as simti mult mai bine. Dar am mintit-o, iar pentru asta nu m-as putea ierta nicodata!

Ridic bratele spre cerul senin si inchid ochii asteptand acum sfarsitul cu lacrimi in ochi. Nu o voi mai revedea vreodata, si asta doare nespus de mult. Totusi, gandurile incep sa mi se naruie si nu stiu ce se petrece, adineauri eu ma gandeam la... parca intregul univers se sfarseste, e atat de groaznic! Aud voci intunecate care ma sperie, chipul nevazut al fantomelor mi se arata, totul se invarte in jurul meu, iar eu nu stiu ce e cu mine. Acesta e...desigur, sfarsitul meu!

Deja simt... ca m-am stins.



scuzati eventualele greseli, nu am reusit sa-l corectez m-am grabit sa va aduc continuarea... ca sa nu va dezamagesc... sper sa va placa si sa comentati... cu bunavointa voastra poate o sa ma perfectionez... ^^