Regină printre blonde

[Cherie]

Bonjour, mes chères!
Pentru că sunt răcită de mor şi mă ustură gâtul ca naiba ( am şi răguşit ) - de parcă am băut kile de lavă încinsă şi nu Pepsi Twist rece ca gheaţa, de la magazinu' din colţ, în fiecare zi şi încă mai beau fiindcă altfel mor - şi fiindcă mi-e lene nu o să mă pierd în scuze kilometrice şi n-o să vă înşir aici o poveste despre cum am amânat eu sfârşitul lumii şi deaia nu am putut scrie când e clar că vă puteţi da seama şi singuri de ce nu am mai scris. Pur şi simplu n-am avut timp şi chef şi inspiraţie şi dispoziţia necesară.
Dar să vă las acum să vă delectaţi cu ceea ce-i mai pregăteşte crudul Univers blondei noastre favorite. Şi vă asigur că, la cum îl cunosc pe stimabilu', nimic din ce i se va întâmpla ei de acum încolo nu va fi prea plăcut. Bun, hai că vă las. Lectură plăcută!



[center]Capitolul cinci [/center]

Stau cu fruntea lipită de pieptul bine făcut al verişorului meu, cu ochii strâns închişi, cu unghiile înfipte în cămaşa sa neagră şi lacrimi mari şiroindu-mi tăcut pe obraji.
Practic, în felul ăsta reuşesc să mă descărc şi să mă eliberez de toate problemele mele. De Rowe mi-e teamă şi totodată ruşine, nu vreau ca părerea lui despre mine, şi aşa proastă, să se înrăutăţească, dar în faţa lui Xavier, care mă adoră pur şi simplu ( iar sentimentul e reciproc ), nu am nicio problemă în a începe să plâng. Ştiu oricum că orice ar fi, el nu o să-mi reproşeze nimic fiindcă ştie întotdeauna cum să se poarte cu mine şi mă tratează mereu cu delicateţe.
Nu ca bruta aia de Rowe care practic făcuse spume când i-am povestit ce mi s-a întâmplat şi ce m-a determinat să fug de-acasă. Şi totuşi, ce a urmat apoi a fost... Uh, la naiba! Trebuie să mi-l scot din cap. E prea mult pentru cât pot duce eu, o copilă nenorocită de soartă.
E vina mea, ce-i drept. Pentru că cred în basme. Pentru că întreaga mea viaţă fusese un basm, exceptând moartea mamei. Dar în rest trăisem ca o prinţesă de mică. Şi aşa am crescut cu convingerea că pentru fiecare fată există un prinţ. Tot ce trebuie ea să facă este să-l găsească. Apoi urmează faza cu au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.
Încă de mică mi-am visat prinţul, care, surprinzător, lua întotdeauna înfățișarea și personalitatea verișorului meu ce-mi era ca un model și totodată primă dragoste. Căci îmi amintesc perfect că prima confesiune din viața mea a fost făcută lui.
El avea vreo cinşpe ani şi eu vreo şase-şapte când i-am mărturisit dragostea mea eternă şi nemărginită, cocoţată într-un copac şi el nici nu mă băgase în seamă implorându-mă să cobor jos ca nu cumva să păţesc ceva. Niciodată nu-l văzusem aşa de panicat.
-Dar mi-e frică, am zis eu şi am început să plâng dintr-o dată. Te rog, Xavier, ajută-mă! Nu-i spune lu’ papa, te rog!
A reuşit să mă dea jos în cele din urmă, iar când am ajuns cu picioarele pe pământ am vrut să-i spun iarăşi ce simţeam pentru el, dar fix atunci apăruse Rowe şi mi-am închis gura. Seara, Xavier a venit în camera mea şi a stat cu mine până am adormit. La un moment dat mi-a spus, zâmbind, luându-mi mâna într-a lui şi sărutând-o că mă iubeşte aşa cum nu va mai iubi pe nimeni. Ştiind foarte bine că era o afecţiune frăţească ceea ce ne lega pe noi, m-am mulţumit şi cu atât.
-Gata, Charlotte, sunt aici, şopti strângându-mă în braţe.
Numele ăsta parcă nu mai sună atât de rău din gura lui. Într-un fel, mă linişteşte.
Îmi ridic uşor capul şi mă uit la chipul său senin şi surâsul dulce.
-R-rowe e... aici?
Dă din cap în semn de nu şi mă dezlipesc uşor, dar mă trage înapoi spre el.
-Mai stai. Nu te-am mai văzut de mult, mi-a fost dor de tine.
-Şi Rowe... ? O să servească micul dejun, mă aşteaptă, zic stânjenită, încercând să mă eliberez din strânsoarea sa sufocantă
-El a avut deja parte de tine, mai lasă-mă puţin să te strâng în braţe înainte să te împart şi cu ceilalţi, îmi spune hotărât, zâmbind uşor arogant şi ştergându-mi lacrimile.
Cum, cum să nu-l iubeşti pe tipul ăsta ?! Cu vocea sa gravă şi dulce şi accentul puternic franţuzesc, cu parfumul său hipnotizant şi zâmbetul irezistibil, cu vorbele lui pline de zel. Sunt mai mult ca sigură că toate pariziencele sunt la picioarele lui. Zău aşa, pe mine mă înnebuneşte chiar şi acum, într-un moment unic între doi verişori care se iubesc mult! Nu vreau să mă gândesc ce le face fetelor şi cum reacţionează ele.
-Ah, am picat într-un moment prost, aud o voce mieroasă în spatele meu şi mă depărtez instantaneu de blondin. Continuaţi, nu mă băgaţi în seamă! zice Jo căscând uşor.
Astăzi poartă o ţinută smart casual, alcătuită dintr-o rochie fără mâneci şi cu o eşarfă colorată, iar ca încălţăminte o pereche de sandale de un roz pal. Părul îl are strâns lejer într-o coadă într-o parte şi e machiată natural. Superbă ca deobicei fata asta. Mă întreb pentru ce s-a îmbrăcat totuşi aşa... Nu-mi spune că tipa are un job stabil!
-Eu... Ăh, adică noi... Eh, nu făceam nimic, ştii... adică...
Nu ştiu de ce naiba mă tot bâlbâi în faţa ei încercând să-i dau o explicaţie când ea se presupune a fi, într-un fel, rivala mea. De fapt, eu nu dau explicaţii nimănui niciodată, ei de ce mă tot chinui să-i dau ?
-Bună, Josephine, o salută verişorul meu non-şalant.
-Roland ştie că eşti aici ? îi surâde ea batjocoritor.
-Absolut. Chiar el mi-a permis să-mi vizitez scumpa verişoară pe care oricum aş fi vizitat-o şi fără acordul lui, zice râzând, săruntându-mi obrazul cu brutalitate.
-Dacă spui tu, îi aruncă ea apropiindu-se de mine. Haide, Charlotte, scumpo, vino la masă, îmi zice şi mă ia de mână. Închide-ţi capodul, apropo... Nu prea ai tu ce să arăţi, dar totuşi se vede!
Uitasem că nici nu m-am schimbat! Instinctiv îmi cobor privirea în piept şi observ că maieul de la pijama este puţin cam prea decoltat şi... Cum adică nu prea am ce să arăt? Huh? Care-i problema ei că sânii mei nu sunt atât de imenşi şi obraznici ca ai ei? Măcar ai mei sunt naturali!
Ahaaa. Pe bune că nu înţeleg ce însemnătate are ea pentru mine, dacă mi-e rivală sau prietenă. Poate câte puţin din fiecare ? Dar, cum mi-ar zice verişoara şi cea mai bună prietenă a mea, Keira, dacă ar fi de faţă, trebuie să fiu precaută cu o astfel de persoană.
Îmi închid repede capodul şi mă desprind din strânsoarea ei, întorcându-mă la Xavier care rămăsese în urmă, verificându-şi probabil mesajele de pe telefon, având în vedere că îşi tot butona iPhone-ul fără se uite măcar pe unde merge.
-Nu-mi pot lăsa musafirii de izbelişte, îi zic eu. Nu ştiu dacă ai auzit de bunele maniere, dar cică aşa e politicos. Hai, Xavier, rămâi la micul dejun – am atâtea să-ţi povesteeeesc!
Blondinul îi aruncă un zâmbet caustic lui Jo care-şi flutură părul în faţa noastră şi o ia înainte. Eu şi Xavier ne uităm unul la altul şi începe să râdem, apoi o luăm uşor pe culoar spre bucătărie şi îl rog să-mi povestească ce-a mai făcut.
-Nu prea multe, zice el. Am terminat liceul, am intrat la facultate, mi-am cumpărat un apartament mult prea mare pe care-l împart cu prietenul meu în timpul anului universitar, lucrez ca operator imagine la un canal de televiziune de aproape doi ani şi cam atât.
Nu zice nimic de nicio fată. Ori nu e interesat şi se axează mai mult pe muncă şi facultate ori e... Nu, cum să facă aşa ceva ? Verişorul meu era un Don Juan desăvârşit de prin gimnaziu, nu aş avea de ce să-mi fac griji.
-Franţuzoaicele sunt în general nişte târfuliţe, Charlotte, zice nonşalant, deaia n-am menţionat nimic despre o iubită sau o relaţie. Sunt bune la absolut orice, au stil şi graţie, dar nu şi la a fi într-o relaţie de lungă durată. Se plictisesc repede. Mă refer mai mult la generaţia asta – femei precum mătuşa Charlotte, mama ta, nu mai găseşti pe nicăieri, era unică !
Nu ştiu prea multe despre cum era mama pentru alţii, mulţi vorbeau despre ea ca fiind o femeie care iubea arta în toate formele ei, romantică, visătoare, iubitoare şi blândă. Însă pentru mine era femeia care eu nu aş putea fi niciodată. Era o familistă convinsă, eu şi tata fiind cele mai importante persoane pentru ea, puternică, intuitivă, de o inteligenţă debordantă şi loială. În timp ce eu sunt o aiurită răsfăţată, uşor de fraierit, nehotărâtă, iresponsabilă şi imatură, cu capul în nori şi snoabă.
-Eu aş fi preferat o iubită de altă naţionalitate, zice Xavier şi mă ia uşor de bărbie zâmbindu-mi seducător. Poate o americancă, spune şi cu fiecare cuvânt se apleacă tot mai mult peste buzele mele. De preferat una pe jumătate franţuzoaică.
Am închis ochii, înghiţind în sec, şi am aşteptat să se întâmple. Ce anume nici eu nu ştiu. Dar cert e că aşteptasem toată viaţa pentru o apropiere de genul între mine şi verişorul meu care-l întruchipase pe prinţul meu atâţia ani.
Doamne, chiar sunt bolnavă... Ori am aşa, o plăcere sadică, de a mă îndrăgosti fix de cei mai nepotriviţi tipi. Chace-şarlatanul-superb, Rowe-tiranicul-prieten-adorabil şi Xavier-prinţul-interzis. Unul m-a considerat singura lui modalitate de a ieşi din rahat, altul mă crede prea tâmpită să mă descurc pe picioarele mele şi are propriile metode diabolice de a mă învăţa ce e şcoala vieţii şi ultimul, dar nu cel din urmă, e verişorul meu, pe care superbul meu prieten din copilărie, care se presupunea a fi cel mai bun prieten al său, părea să nu-l mai înghită ( ceea ce mă făcea să mă întreb ce naiba se întâmplase în lipsa mea şi de ce Xavier nu menţionase nimic de asta în vizitele sale la New York ), şi îmi este practic imposibil să am o relaţie cu el ( asta doar în cazul în care şi el ar vrea ) pentru că suntem rude chiar de gradul întâi şi... ce mai! Incestul e interzis prin lege şi de către religie – cu toate că nu sunt eu cine ştie ce religioasă şi din punct de vedere legal aş fi reuşit eu – cu ajutorul lui tăticu’ – să o rezolv cumva. Dar să coborâm acum cu picioarele pe Pământ.
-Visezi prea mult, verişoară, spune dintr-o dată şi când deschid ochii realizez că el se depărtase de mine şi intrase deja în bucătărie, salutându-i pe toţi.
Prima oară Rowe mi-a spus că visez prea mult cu ochii deschişi, acum Xavier. Ştiu asta, sunt atât de conştientă, dar mă doare s-o aud din gura lor, cele două persoane care mă adoră de mică şi-mi iubeau înainte fiecare defect fiindcă li se părea adorabilă prostia mea, mofturile mele şi snobismul meu.
-Neaţa, scumpo, mă îmbrăţişează Camille după ce-l ciupeşte puţin de obraz pe Xavier şi îi ciufuleşte zulufii aurii.
Îi zâmbesc şi mă aşez abătută pe primul scaun pe care-l văd. Masa e plină cu bucate, nimic mai mult decât ce mă aşteptam de la Camille, iar în jurul meu e o linişte de nedescris. Îl caut cu privirea pe Rowe şi-l zăresc chiar în dreapta mea, în capul mesei, sorbind din ceaşca sa cu cafea şi citind ziarul – Le Monde. În stânga e Xavier care vorbeşte la telefon într-o franceză fluentă şi super rapidă, din care eu nu înţeleg decât “Ce mama naibii aveţi în capul ăla pe lângă golurile de mărimi universale ?” şi mă bufneşte râsul imediat. Iar în faţă e Jo, care se uită peste un dosar foarte concentrată – atât de concentrată că nici nu-şi mută privirea din hărţoagele acelea când ia o muşcătură din felia de păine prăjită unsă cu unt. Cât despre Camille, ea pur şi simplu nu stă locului, pregătind mâncare probabil pentru tot anul şi, în caz că-i mai rămâne timp, pentru restul cartierului. Mai lipseşte tatăl lui Rowe, Charles, care se presupune a fi plecat din oraş zilele astea la nu-ştiu-ce-seminar-despre-nu-ştiu-ce-chestie-legată-de-avocaţi.
Brusc realizez că nu-mi găsesc locul aici, că oamenii ăştia muncesc pe bune, fiecare în felul lui şi că sunt obişnuiţi să-şi câştige banii singuri. Că ei îşi făcuseră un viitor şi că nu avut totul la picioare, ca în cazul meu. Mă simt atât de aiurea şi într-un anume fel... nerecunoscătoare.
Şi totuşi, Rowe ce face ? Pentru că e îmbrăcat de casă, cu un tricou albastru şi pantaloni scurţi negri, cu părul său ciufulit şi adorabil şi nu pare să se grăbească nicăieri. Dar nu apuc să-l întreb că Xavier parcă mi-a citit gândurile şi-l întreabă pe un ton răutăcios, tocmai când muşcam dintr-un croissant au chocolat:
-Cum mai e treaba pe la restaurant, Roland ? Bănuiesc că îţi ocupă foarte mult timp. Cum de mai faci faţă şi studiilor ?
Mă înec cu delicioasa îmbucătură din croissantul lipicios pregătit cu atâta dragoste de mama lui Rowe, nevenidu-mi să cred ce aud. Rowe, Roland Maynotte, prietenul meu din copilărie întreţine un restaurant. Adică e proprietarul unui restaurant, nu ? La numai douăzeci de ani ? OK, eu sunt doar moştenitoarea unui imperiu. Dar el! El e proprietarul unui restaurant ?
Rowe mă priveşte amuzat şi îmi întinde un pahar cu apă, apoi îi spune pe acelaşi ton adorabil cu care mi s-a adresat când l-am întâlnit în tren:
-Într-adevăr, e mai complicat şi nu e chiar ce-mi place, dar e un caz special.
-Oh da, îmi amintesc acum. S-a tot vorbit în ziare despre asta. Parcă era restaurantul familiei Josephinei. Din câte-mi amintesc eu, cam aşa e. Şi ţi-au spus că dacă te căsătoreşti cu ea, e numai al tău, nu ? Interesantă afacere, chiar ştii să te târguieşti, rânjeşte blondul provocator.
Stai aşa. Nu pricep – restaurantul familiei Josephinei ? Adică Jo ? Căsătorie ? Târg ? Hm, creierul meu nu procesează informaţiile. S-o luăm uşor:
Familia lui Jo deţine un restaurant.
Jo e iubita lui Rowe.
Dacă Rowe se căsătoreşte cu ea, el primeşte restaurantul.
Ceea ce înseamnă că el s-a logodit cu ea... Din interes ? Doar ca să primească restaurantul ? Nu creeed. Rowe al meu nu ar fi în stare de asta. OK, logodna asta a lor la o vârstă atât de fragedă mi se pare absurdă şi cu toate că nu i-am spus, sunt întrutotul împotriva ei. Dar faptul că Rowe s-a căsătorit din interes e chiar mai absurd decât asta şi nu am de gând să cred nimic.
Deşi ar fi plauzibil, gândindu-mă la tot ce a spus şi a făcut de când am sosit...
Rowe, cu un zâmbet atât de mieros că mi se face greaţă, îi dă replica:
-Nu înţeleg ce urmăreşti, Xavier. Dacă încerci să mă pui într-o lumină proastă în faţa lui Lottie, te asigur că e în zadar. Nu, Josephine, m’amour ?
Jo, după atâta timp în care s-a vorbit despre ea, ridică în sfârşit privirile din dosarul său şi spune cu o seriozitate atipică ei:
-Xavier, cunoşti foarte bine motivul pentru care eu şi Roland ne-am logodit. De ce insişti să dezbaţi un subiect din trecut ?
Blondul rânjeşte diabolic şi mă ia de umeri, lipindu-mă de el:
-Pentru că sunt mai mult ca sigur că verişoara mea aici de faţă e tare curioasă să afle motivul pentru care prietenul ei din copilărie s-a logodit fără măcar să-i spună ceva! Nu vreau să ştiu ce o fi simţit sărăcuţa de ea când a văzut inelul acela superb pe delicata mână a preafrumoasei tale logodnice, dragă Roland!
-Lottie poate să vorbească şi pentru ea. Am dreptate, ma chére ?
Deabia când Rowe mă întreabă cu vocea sa moale şi profundă cu care-mi vorbise şi în tren şi mă fixează cu o privire seducătoare realizez că de fapt se vorbeşte cu şi despre mine şi se mai şi aşteaptă să răspund.
-Eu... Ce-i drept, da, am fost curioasă să aflu, ştii prea bine, Rowe – ţi-am zis şi aseară! Dar nu cred că-mi mai pasă, atâta timp cât tu eşti fericit. Cred că asta e tot ce contează, nu ? Adică am dispărut aşa din viaţa ta în ultimii ani, nu am niciun drept să-ţi cer socoteală, nu ? Deşi nu e vina mea că tu nici n-ai încercat să mă cauţi, în timp ce Xavier m-a vizitat de fiecare dată când a avut posibilitatea...
Şi mai bine tăceam din gura. Serios, chiar m-a mâncat undeva. Nici măcar nu ştiu ce va urma, dar după privirea plină de ură pe Rowe i-o aruncă vărului meu presimt că va fi ceva nu prea plăcut. Aproape înfricoşător. Să mă bag sub masă ?
Rowe izbuneşte totuşi într-un râs isteric şi, printre râsetele sale, îl întreabă pe Xavier:
-Ce vrea să spună blonda asta adorabilă ? Din câte am auzit eu, şi aud destul de bine, crede-mă! mi-a reproşat că nu am vizitat-o. Iar tu da. Ultima propoziţie o încheie pe un ton cât se poate de serios, cu o privire care se potriveşte perfect expresiei “dacă privirile ar putea ucide”. Apoi ia o gură de cafea şi continuă la fel de solemn:
-Ai îndrăznit să o vizitezi fără să-mi spui măcar ? Parcă eram cei mai buni prieteni, inseparabili. Cum ai putut să pleci în New York, s-o vizitezi pe SOŢIA MEA şi să nu mă iei şi pe MINE ?
-Soţia ta ? Nu mă face să râd, ştii foarte bine că era un joc tâmpit de-al vostru care nici măcar nu a ţinut, zice Xavier râzând în hohote, apoi redevine dintr-o dată la fel de serios ca Rowe:
-Adu-ţi aminte, scârbă egoistă, că nu mai voiai să auzi de ea, s-o vezi, nici măcar să-i mai auzi numele! Că devenisei o bestie incontrolabilă şi o considerai o trădătoare mizerabilă fiindcă te lăsase aici singur, că nimeni nu se mai putea înţelege cu tine şi jurai că dacă încearcă să te caute o dai dracu’! Aminteşte-ţi toate astea şi spune-mi dacă nu cumva ţi-am făcut un serviciu că nu te-am dus la ea, să vadă ce animal e ăla pe care ea îl credea mai important decât propria-i familie!
Xavier îşi fixează privirea asupra mea realizând dintr-o dată că eram şi eu de faţă.
-Oh, Lottie, îmi surâde amar încercând să se scuze.
Şi nu înţeleg de ce, nu e vina lui. A spus doar adevărul, corect ? A făcut ceea ce trebuia şi anume să-mi spună ce se întâmplase în lipsa mea fiindcă el chiar ţine la mine şi nu face altceva decât să mă protejeze.
O simt în spatele meu pe Camille cum mă priveşte îngrijorată, stânjenită oarecum de situaţie. În fond e vorba de fiul ei. Cât despre Jo, ea pare la fel de îngrijorată şi într-o oarecare măsură fără replică. Nu ştiu cât i s-a spus ei despre relaţia mea cu Rowe şi ceea ce aveam noi doi, legătura noastră, micul nostru joc cu căsătoria ca simbol al prieteniei pe veci. Dar bănuiesc că tot ceea ce spusese Xavier o surprinsese într-un mod nu prea plăcut.
Iar eu ? Eu nici măcar nu ştiu cum să reacţionez. Simt o mare durere în piept, ca şi cum cineva mi l-ar fi zdrobit. Parcă am fost strivită toate cu motostivuitorul. Şi chiar nu ştiu ce să fac. Tot ceea ce a spus Xavier despre Rowe nu înseamnă decât un singur lucru şi plecarea mea l-a făcut pe Rowe să mă urască! Iar asta... Doare. Ca naiba. Mai rău decât orice altceva. Atât de tare ca şi pierderea mamei. Şi nu faptul că el m-a urât pentru, ci fiindcă nu mi-a spus. Şi a evitat să mă caute.
Dar dacă plâng acum, în faţa lor, e ca şi cum aş spune: Da, sunt o idioată cu un creier cât o alună, exagerat de sensibilă, plângăcioasă şi imatură. Nu mă pot adapta şi integra nicăieri, moartea mamei mi-a distru copilărie şi mi-a afectat şi dezvoltarea psihică, făcându-mă să mă ascund de mine, de lume, să mă prefac o persoană care nu sunt eu şi să trăiesc o mare minciună.
Şi din câte îl cunosc eu, ar fi o mare satisfacţie pentru Rowe. Aşa că tot ceea ce fac este să mă scuz, pe un ton răguşit şi zâmbind chinuit, şi să o iau la goană spre camera mea, unde îmi trântesc capul în pernă şi încep să plâng. Pe bune. În hohote. Ca un copil mic.
Tot ce-mi doresc acum e să fiu în braţele mamei mele, în vechea noastră casă...
-Lottie ? aud o voce sfâşiată pe care nu îmi ia mult s-o recunosc ca fiind a lui Rowe.
Pleacă. Pleacă şi să nu te mai văd niciodată. Roland Maynotte, eşti marea mea decepţie.