28-12-2010, 11:06 PM
Bonjour :D.
Ştiu că a trecut ceva ( mai foarte mult :"> ) timp de când am postat ultima oară şi îmi pare, sincer, rău. Pur şi simplu n-am avut timp şi chef şi inspiraţie şi dispoziţia necesară.
Dar zilele aste mi se făcuse un dor nebun de Lottie şi voiam să ştiu ce-i mai pregăteşte crudul Univers, aşa că m-am apucat de scris :)). Şi iată că, capitolul a venit mai repede decât credeam şi astfel, zic eu, îmi voi învia povestea.
Apropo, mulţumesc foarte mult pentru comentarii. Mă bucur enorm să ştiu că vă place! >:D<
Ei bine, toate acestea fiind spuse, vă las să vă delectaţi cu noul capitol, care din păcate e mai scurt, dar care sper să vă placă la fel de mult. Lectură plăcută!
[center]Capitolul patru[/center]
E incredibil cum cineva îmi poate lua minţile în felul acela în care o face Rowe. Nu mi s-a mai întâmplat asta niciodată. Nimic din ce am simţit în timpul torturii lui nu am simţit cu Chace şi anume nerăbdarea şi dorinţa de a avea tot mai mult, totul dacă era posibil. Şi sentimentul ăla pe care l-am avut când a plecat imediat după ce a venit Jo, ce naiba voia să fie? Doar nu-mi părea rău că Rowe a întrerupt totul ducându-se la somn... Nu, evident că nu. Dar mă înnebuneşte. La propriu. E atât de irezistibil, de minunat, de atrăgător. Dar în acelaşi timp mă şi îngrozeşte. Furia lui, apoi posesivitatea şi nepăsarea. Nu ştiu dacă Rowe simte ceva pentru mine, ceva mai mult ca afecţiunea frăţească ce ne uneşte de când eram mici, dar ştiu că într-o oarecare măsură îl interesez. Din toate punctele de vedere.
Mă adâncesc şi mai mult în apa călduţă, spuma ajugându-mi până la vârful nasului cârn şi oftez. De ce am eu gândurile astea? E evident că Rowe mă testează să vadă cât de copilăroasă, naivă şi imatură sunt sau ceva de genul. Vreau să zic... El de acum nu seamănă deloc cu cel pe care mi-l amintesc eu. Ştiu, nu mă pot pronunţa având în vedere că amintirile mele sunt atât de în ceaţă din cauza memoriei mele nu prea bune, dar eu, cu ajutorul celor câteva imagini mai clare şi cu tot ceea ce se întâmplase în tren îmi creasem o altă părere despre el. Dar cum zice tata, nimic nu este imposibil.
Oh Doamne! Tata! Nu l-am sunat. Mă întreb dacă a aflat...
Mă întind peste marginea căzii, îmi şterg mâinile cu un prosop şi îmi iau telefonul cu grijă în mână. Formez numărul şi după ce-l pun pe speaker, îl aşez din nou pe suportul de porţelan. Tata răspunde imediat după al doilea apel. Ciudat.
-Am aflat, se aude vocea lui neutră lovindu-se de toţi pereţii băii.
Oftez prelung şi îmi rezem capul de faianţă.
-Îmi pare rău, tată, spun cu ochii închişi. Poţi s-o zici.
-Nu e nevoie. Ştii şi singură că am avut mereu dreptate în privinţa lui – nu?
-Da.
-Îmi pare rău.
-Pentru?
-Nu mai am deloc grijă de tine aşa cum trebuie. Te-am lăsat de izbelişte şi uite ce s-a întâmplat. Scumpa mea copilă a fost trasă pe sfoară în cel mai ordinar mod, iar acum, din pură prosteală, a plecat din ţară...
-E în regulă, tată. Îţi faci treaba cum trebuie. Nu e vina ta că naivitatea mea a depăşit cu mult limitele normalului. Oricum sunt bine. M-am întâlnit cu...
Nu ştiam dacă-i să spun de Roland sau nu şi nici nu voiam să-i cer acum explicaţii în legătură cu motivul pentru care m-a ţinut la distanţă de prietenul meu din copilărie. Deşi în mare parte ştiu care este motivul. Sau cel puţin asta cred, că ştiu.
-Te-ai întâlnit cu Roland Maynotte? întreabă pe un ton uşor contrariat.
-Da, tată. Şi nu ştiu ce m-aş fi făcut dacă nu ar fi fost el să mă aducă acasă. Camille a fost atât de încântată să mă vadă... Şi a întrebat de tine.
Nu ştiam că plâng până să-l aud şi pe tata trăgându-şi nasul.
-Mi-e dor de ea, Charlotte.
-Şi mie, tată. Rowe mi-a promis că mă va duce zilele astea la cimitir.
Timp de un minut şi jumătate, niciunul din noi nu mai zice nimic. Nu ne place să fim prea sentimentali unul cu celălalt şi asta e prima oară când recunoaştem că ne e dor de mama.
Îşi mai trage nasul o dată şi schimbă subiectul. Totodată şi tonul, care, din unul blând devine unul serios şi aspru.
-Dar mă tem că nu pot să-ţi deblochez conturile. În primul rând, trebuie să treacă cel puţin 48 de ore de când au fost blocate şi în al doilea rând, eşti pedepsită pentru că ai fugit de-acasă, mai ales acum că ştiu ce motiv prostesc ai avut.
-Cred că ar fi cazul să mă descurc şi singură, zic optimistă.
-Şi să ne arăţi că te măreşti.
-Şi că mă maturizez. Deşi pare incredibil, adaug chicotind.
-Bun atunci. Ai grijă de tine, Lottie şi vezi ce le faci oamenilor ăia. O să o sun eu mai încolo şi pe hoaşca aia de Camille, dar mai întâi trebuie să mă pregătesc psihic – râde şi eu nu-mi pot abţine câteva chicote, apoi reia sobru: Pa, scumpa mea. Şi... Te iubesc.
Pentru o fracţiune de secundă am impresia că nu am auzit bine. Tata mi-a spus că mă iubeşte? Tatăl meu – marele Jonathan Meyer, omul de gheaţă? Ia să plec mai des de-acasă.
-Da, murmur revenindu-mi din transă. Ţinem legătura. Pa, tată! Şi eu te iubesc.
Ies din cadă după o baie lungă şi revigorantă – ce noroc că baia de la etajul ăsta îmi aparţine în totalitate. Când m-a dus în camera mea, Camille mi-a zis că Rowe şi Jo, care îşi au dormitorul tot la etajul ăsta, au propria lor baie pe unde intră chiar din camera lor, deci, ca s-o citez “Nu prea avem norocul să-l vedem pe Rolişor în prosop... Eeeh, copii sunt atât de nerecunoscători în ziua de azi!†Eu m-am făcut că n-o aud. Chiar mă bucur că nu există posibilitatea ca Rowe să mă dea şi mai tare peste cap. – ce a ţinut mai mult de oră, ştiu sigur, şi mă duc în cameră cu prosopul acoperindu-mi nu mare parte din trup. Mă schimb repede într-o cămaşă de noapte La Perla, albă, din caşmir şi scurtă până la nivelul coapselor şi mă arunc în pat, căscând zgomotos.
-Uau, chiar sunt obosită, murmur când îmi pun capul pe pernă şi îmi simt pleoapele grele.
[center]*[/center]
Mă trezesc din somn, uşor, simţind parcă o căldură dulce ce-mi dezmiardă întreaga faţă. Deschid ochii şi mă simt atât de odihnită şi de... proaspătă că nu-mi pot reţine un zâmbet. Mă ridic în capul oaselor, încă adormită şi arunc o privire fugară spre uşă sperând ca în orice moment să apară Rowe al meu, cu un mic dejun tipic franţuzesc. Ar putea şi fără, mă mulţumesc doar cu el, dar eh...
Ce?! Nu e vina mea că el m-a întărâtat!
Mă întind leneşă şi casc de câteva ori înainte să mă ridic din pat, apoi mă îndrept către fereastra înaltă, dau de-o parte draperiile şi o deschid ( deobicei altcine face treburile astea acasă ) lăsând aerul răcoros al unei dimineţi de iunie în Parisul meu mult iubit să mă lovească peste faţă.
Pierd cam vreo cinci minute la fereastră, holbându-mă la superba grădina de trandafiri a Camillei şi la fermecătoarele şi impozantele fântâni arteziene.
Grădina aceasta pare să fie un izvor de amintiri căci tot minunându-mă de frumuseţea ei, mă trezesc cu o ploaie de imagini ce mi se plimbă în faţa ochilor. Imagini cu mine şi Rowe alergându-ne, îmbrăţişându-ne, certându-ne şi bătându-ne şi în cele din urmă împăcându-ne...
Mă retrag uşor de la fereastră şi mă îndrept către dulapul micuţ şi roz şi îmi iau capotul din acelaşi set cu cămaşa, cu mâneci trei sferturi, din caşmir, ce-mi ajunge până la genunchi. Apoi mă uit printre haine, gândindu-mă la ţinuta pentru ziua de azi. Vreau ceva lejer, deci cred că o să-mi iau o rochie de vară Victoria’s Secret – pff! Dar nu ştiu care din ele. Cea lila cu umerii căzuţi sau cea fără bretele şi înflorată? Dar îmi place foarte mult şi cea turcoaz şi vaporoasă! E complicat să te decizi asupra ţinutei când ai atâtea haine şi o imagine de păstrat.
Mă hotărăsc în cele din urmă s-o iau pe cea turcoaz, dar când să mă dezbrac mă trezesc că-mi sună telefonul. Răspund fără să mă uit la cine mă apelează, fiind sigură că era tata.
-Da? zic veselă.
-Charlie, iubirea mea, de ce nu eşti cu mine? Şi ce naiba l-a apucat pe tactu’ de a dat buzna în apartamentul nostru în timpul nopţii ?
Îngheţ pe loc. Parcă timpul s-a oprit. Nu se poate. Şi totuşi, nu pot să nu-i observ nesimţirea crasă cu care mama-natură l-a binecuvântat.
Unu - apartamentul este şi va fi mereu numai şi numai al meu. Îl cumpărasem cu banii mei pentru mine. El stătea cu mine cam de când ne-am cunoscut, adică la câteva luni după ce l-am cumpărat, dar n-am zis niciodată că ar fi al nostru. Nici măcar nu ne împărţisem care cum să plătească taxele.
Doi - auzindu-i acum vocea dulce m-am înmuiat din nou şi iar nu-mi vine să cred ceea ce mi-a spus Keira. În minte îmi vin toate acele momente petrecute împreună, în care totul părea atât de romantic şi de perfect. Nopţile când ne plimbam pe podul din Central Park privind stelele ce surâdeau spre noi şi cu vântul lovindu-ne uşor peste faţă. Sau balul mascat pe care l-a organizat tata anul trecut de ziua mea când dansam amândoi pe terasă, izolaţi de toţi şi pe melodia mea preferată, cântată chiar de mine. Prima întâlnire, primul sărut, primul “te iubesc†strigat cu patimă şi prima noapte de dragoste, când m-am dăruit lui, de bună voie şi nesilită de nimeni. Eram fericită, până când mi-a sunat telefonul...
Oficial, ăsta este un telefon blestemat. Cred că el e vinovat pentru tot ce mi s-a întâmplat în ultimele zile. Nu sunt superstiţioasă de fel, dar altă explicaţie nu găsesc.
Şi trei – chiar şi aşa, eram dispărută de mai bine de 24 de ore, iar el deabia acum mă suna să întrebe ce-i cu mine şi să vadă unde sunt?
Ce jigodie, ce fals, ce....! Oh, super! Rowe a intrat în camera mea – nici nu mi-am dat seama când şi cum – şi mă priveşte vesel, zâmbindu-mi dulce. Se apropie de mine şi mă sărută uşor pe frunte, apoi se retrage întrebându-mă în şoaptă cu cine vorbesc. Aproape că uit pe ce planetă sunt timp de câteva secunde şi simt că mă topesc sub atingerea lui, dar înjurăturile lui Chace mă trezesc la realitate.
-Chace, am puţină treabă acum şi nu pot să vorbesc. Te sunt eu mai încolo.
Iar lui Rowe îi pică faţa când îi aude numele. Pufneşte, se strâmbă, se plimbă aiurea prin cameră şi dă cu picioarele în blatul de lemn al patului.
-Închide! ACUM! șuieră brunetul printre dinți. Sau dă-mi-l mie să-i zic câte ceva!
La dracu’. Lăsa-ţi-mă în pace. Amândoi!
-Bine, iubito, te las... Ä‚h, te iubesc! zice Chace plin de entuziasm.
Aştepta să-i întorc vorba. Trebuie s-o fac, nu vreau să-i dau de bănuit. Adică îi voi spune că am aflat şi toate cele, dar nu acum.
-Şi... şi eu, îngaim cu degetul lipit de ecran ca să închid apelul.
Rowe care bâţâie nervos din picioare nu mă scapă din ochi.
-Şi tu ce? insistă Chace nerăbdător.
Nu ştiu cum să fac ca să nu m-audă Rowe. Văd că-şi face de lucru cu brăţara împletită de la mâna dreaptă, cea cu numele meu pe ea. Chace pufneşte şi mă trezesc iar din transă. Şoptesc în aşa fel încât să auzim numai noi doi:
-Şi eu te iubesc, Chace, dar se pare că s-a auzit totuşi căci Rowe iese vijelios din cameră, trântind uşa în urma lui, apoi ridic vocea: Acum lasă-mă! şi i-am închis luând-o la fugă pe scări, după amicul meu gelos şi exagerat de protectiv.
M-am hotărât; Chace nu mai are ce căuta în mintea mea. O singură dată dacă mă mai gândesc la el, îmi dau cu ceva în cap. Trebuie să mă învăţ minte.
-Rowe, Rowe – stai!
În timp ce eu alerg pe scări strigând după el, picioarele îmi alunecă şi sunt gata să mă prăbuşesc – deja îmi imaginez cum mă rostogolesc pe treptele de marmură şi cum ajung jos într-o baltă de sânge exact ca în telenovele. Şi ca efectul să fie şi mai şi, îmi ţin ochii strâns închişi şi îmi încleştez fălcile.
Dar nu mă rostogolesc ca un bolovan cum mă aşteptam, ci cad în braţele unui tip lovindu-mă cu fruntea de pieptul său. Credeam că e Rowe, dar pare mult mai înalt, mai bine făcut şi arătos. Are şi un miros mai diferit, fresh şi light – un iz de verdeaţă şi crin alb, esenţe specifice parfumurilor marca Issey Miyake.
Tipul ăsta, oricine ar fi, are stil!
-Umblă un zvon cum că verişoara mea scumpă şi miliardară s-a întors la originile ei, spune cu un puternic accent franţuzesc.
Bănuiesc că o caută pe Jo, îmi zic şi mă retrag repede din braţele lui, ca nu cumva Rowe şi logodnica lui să ne vadă astfel şi să interpreteze greşit, făcând câţiva paşi în spate şi reuşind să cad imediat în fund. Tipul s-a uitat câteva secunde la mine, foarte confuz, după care a început să râdă.
-Cât eşti de adorabilă.
Se apleacă spre mine şi îmi întinde o mână. Nu ştiu cum arată fiindcă nu am apucat să mă uit la el; ştiu doar că e înalt şi bine făcut, miroase sublim şi ameţitor şi e îmbrăcat cu o cămaşă neagră sport şi nişte blugi gri. Aşa că-mi permit să ridic privirea şi să mă uit la chipul său care are o faţă extraordinar de drăguţă, albă şi netedă, părul de un blond ca mierea şi o pereche de ochi verzi-aurii mari şi perfecţi, în care se întrevede o sclipire jucăuşă, aproape diabolică. Deşi pare să aive mai mult de două zeci de ani, chipul său este înţesit de trăsături dulci şi copilăroase.
Îi iau mâna şovăind şi mă ridic stângace în picioare, privindu-l în ochi. Şi chiar atunci apare Rowe de nicăieri şi se apropie nepăsător de noi. Blondul îşi ia privirea de la mine şi îi aruncă un zâmbet sfidător, apoi îmi ia mâna şi o sărută galant. Rowe îşi dă ochii peste cap şi chestia asta mă intrigă oarecum.
Aşa deci – când e imperios necesar să fii gelos te doare undeva!
Roşesc pe loc şi încurcată de situaţie îmi retrag sălbatic mâna, murmurând:
-Mă duc s-o caut pe Josephine, aşteaptă un minut.
-Pe tine te caută, pufneşte Rowe trăgându-mă de mână. E văru-tău!
Îl privesc confuză pe tânărul blond şi încerc să-i spun din priviri că nu înţeleg ce se întâmplă. Îmi aruncă un zâmbet încurcat şi îi şopteşte ceva la ureche lui Rowe care se apropie de mine şi îmi ia în mână o buclă aurie, scuturând-o prin faţa lui.
-Heeei! zic când mă prind de aluzia “subtilă†referitoare la culoarea părului meu, apoi întorcându-mă spre blond care îşi înăbuşea râsul reiau: Mă scuzi. Nu ştiu de niciun văr. Cred că a avut loc o încurcătură aici – singurul verişor pe care-l ştiu e în New York. Şi e o ea – Keira, hai că o ştii şi tu, Rowe! E cea care mi-a arătat adevărata faţă a lui Chace...
-Căruia nici măcar n-ai tupeu să-i spui că ai aflat ce jigodie e şi în ce ape se scaldă – da, o ştiu! zice râzând ironic. Dar ăsta chiar e văru-tău!
-Lasă-mă pe mine, zice blondul pe un ton arogant, dar adorabil.
Îşi apropie fruntea de a mea şi eu încerc să mă dau câţiva paşi în spate, când deodată realizez că toate aceste trăsături îmi par cunoscute pentru că îmi aparţineau şi mie şi mamei – cu excepţia ochilor verzi. Eu am ochii căprui ai tatei. Iar aluniţa de pe obrazul drept o am şi eu pe acelaşi obraz! Ştiam cine e! E...
-XAVIER! strig entuziasmată şi înainte ca el să reacţioneze îi sar în braţe.
Ştiu că a trecut ceva ( mai foarte mult :"> ) timp de când am postat ultima oară şi îmi pare, sincer, rău. Pur şi simplu n-am avut timp şi chef şi inspiraţie şi dispoziţia necesară.
Dar zilele aste mi se făcuse un dor nebun de Lottie şi voiam să ştiu ce-i mai pregăteşte crudul Univers, aşa că m-am apucat de scris :)). Şi iată că, capitolul a venit mai repede decât credeam şi astfel, zic eu, îmi voi învia povestea.
Apropo, mulţumesc foarte mult pentru comentarii. Mă bucur enorm să ştiu că vă place! >:D<
Ei bine, toate acestea fiind spuse, vă las să vă delectaţi cu noul capitol, care din păcate e mai scurt, dar care sper să vă placă la fel de mult. Lectură plăcută!
[center]Capitolul patru[/center]
E incredibil cum cineva îmi poate lua minţile în felul acela în care o face Rowe. Nu mi s-a mai întâmplat asta niciodată. Nimic din ce am simţit în timpul torturii lui nu am simţit cu Chace şi anume nerăbdarea şi dorinţa de a avea tot mai mult, totul dacă era posibil. Şi sentimentul ăla pe care l-am avut când a plecat imediat după ce a venit Jo, ce naiba voia să fie? Doar nu-mi părea rău că Rowe a întrerupt totul ducându-se la somn... Nu, evident că nu. Dar mă înnebuneşte. La propriu. E atât de irezistibil, de minunat, de atrăgător. Dar în acelaşi timp mă şi îngrozeşte. Furia lui, apoi posesivitatea şi nepăsarea. Nu ştiu dacă Rowe simte ceva pentru mine, ceva mai mult ca afecţiunea frăţească ce ne uneşte de când eram mici, dar ştiu că într-o oarecare măsură îl interesez. Din toate punctele de vedere.
Mă adâncesc şi mai mult în apa călduţă, spuma ajugându-mi până la vârful nasului cârn şi oftez. De ce am eu gândurile astea? E evident că Rowe mă testează să vadă cât de copilăroasă, naivă şi imatură sunt sau ceva de genul. Vreau să zic... El de acum nu seamănă deloc cu cel pe care mi-l amintesc eu. Ştiu, nu mă pot pronunţa având în vedere că amintirile mele sunt atât de în ceaţă din cauza memoriei mele nu prea bune, dar eu, cu ajutorul celor câteva imagini mai clare şi cu tot ceea ce se întâmplase în tren îmi creasem o altă părere despre el. Dar cum zice tata, nimic nu este imposibil.
Oh Doamne! Tata! Nu l-am sunat. Mă întreb dacă a aflat...
Mă întind peste marginea căzii, îmi şterg mâinile cu un prosop şi îmi iau telefonul cu grijă în mână. Formez numărul şi după ce-l pun pe speaker, îl aşez din nou pe suportul de porţelan. Tata răspunde imediat după al doilea apel. Ciudat.
-Am aflat, se aude vocea lui neutră lovindu-se de toţi pereţii băii.
Oftez prelung şi îmi rezem capul de faianţă.
-Îmi pare rău, tată, spun cu ochii închişi. Poţi s-o zici.
-Nu e nevoie. Ştii şi singură că am avut mereu dreptate în privinţa lui – nu?
-Da.
-Îmi pare rău.
-Pentru?
-Nu mai am deloc grijă de tine aşa cum trebuie. Te-am lăsat de izbelişte şi uite ce s-a întâmplat. Scumpa mea copilă a fost trasă pe sfoară în cel mai ordinar mod, iar acum, din pură prosteală, a plecat din ţară...
-E în regulă, tată. Îţi faci treaba cum trebuie. Nu e vina ta că naivitatea mea a depăşit cu mult limitele normalului. Oricum sunt bine. M-am întâlnit cu...
Nu ştiam dacă-i să spun de Roland sau nu şi nici nu voiam să-i cer acum explicaţii în legătură cu motivul pentru care m-a ţinut la distanţă de prietenul meu din copilărie. Deşi în mare parte ştiu care este motivul. Sau cel puţin asta cred, că ştiu.
-Te-ai întâlnit cu Roland Maynotte? întreabă pe un ton uşor contrariat.
-Da, tată. Şi nu ştiu ce m-aş fi făcut dacă nu ar fi fost el să mă aducă acasă. Camille a fost atât de încântată să mă vadă... Şi a întrebat de tine.
Nu ştiam că plâng până să-l aud şi pe tata trăgându-şi nasul.
-Mi-e dor de ea, Charlotte.
-Şi mie, tată. Rowe mi-a promis că mă va duce zilele astea la cimitir.
Timp de un minut şi jumătate, niciunul din noi nu mai zice nimic. Nu ne place să fim prea sentimentali unul cu celălalt şi asta e prima oară când recunoaştem că ne e dor de mama.
Îşi mai trage nasul o dată şi schimbă subiectul. Totodată şi tonul, care, din unul blând devine unul serios şi aspru.
-Dar mă tem că nu pot să-ţi deblochez conturile. În primul rând, trebuie să treacă cel puţin 48 de ore de când au fost blocate şi în al doilea rând, eşti pedepsită pentru că ai fugit de-acasă, mai ales acum că ştiu ce motiv prostesc ai avut.
-Cred că ar fi cazul să mă descurc şi singură, zic optimistă.
-Şi să ne arăţi că te măreşti.
-Şi că mă maturizez. Deşi pare incredibil, adaug chicotind.
-Bun atunci. Ai grijă de tine, Lottie şi vezi ce le faci oamenilor ăia. O să o sun eu mai încolo şi pe hoaşca aia de Camille, dar mai întâi trebuie să mă pregătesc psihic – râde şi eu nu-mi pot abţine câteva chicote, apoi reia sobru: Pa, scumpa mea. Şi... Te iubesc.
Pentru o fracţiune de secundă am impresia că nu am auzit bine. Tata mi-a spus că mă iubeşte? Tatăl meu – marele Jonathan Meyer, omul de gheaţă? Ia să plec mai des de-acasă.
-Da, murmur revenindu-mi din transă. Ţinem legătura. Pa, tată! Şi eu te iubesc.
Ies din cadă după o baie lungă şi revigorantă – ce noroc că baia de la etajul ăsta îmi aparţine în totalitate. Când m-a dus în camera mea, Camille mi-a zis că Rowe şi Jo, care îşi au dormitorul tot la etajul ăsta, au propria lor baie pe unde intră chiar din camera lor, deci, ca s-o citez “Nu prea avem norocul să-l vedem pe Rolişor în prosop... Eeeh, copii sunt atât de nerecunoscători în ziua de azi!†Eu m-am făcut că n-o aud. Chiar mă bucur că nu există posibilitatea ca Rowe să mă dea şi mai tare peste cap. – ce a ţinut mai mult de oră, ştiu sigur, şi mă duc în cameră cu prosopul acoperindu-mi nu mare parte din trup. Mă schimb repede într-o cămaşă de noapte La Perla, albă, din caşmir şi scurtă până la nivelul coapselor şi mă arunc în pat, căscând zgomotos.
-Uau, chiar sunt obosită, murmur când îmi pun capul pe pernă şi îmi simt pleoapele grele.
[center]*[/center]
Mă trezesc din somn, uşor, simţind parcă o căldură dulce ce-mi dezmiardă întreaga faţă. Deschid ochii şi mă simt atât de odihnită şi de... proaspătă că nu-mi pot reţine un zâmbet. Mă ridic în capul oaselor, încă adormită şi arunc o privire fugară spre uşă sperând ca în orice moment să apară Rowe al meu, cu un mic dejun tipic franţuzesc. Ar putea şi fără, mă mulţumesc doar cu el, dar eh...
Ce?! Nu e vina mea că el m-a întărâtat!
Mă întind leneşă şi casc de câteva ori înainte să mă ridic din pat, apoi mă îndrept către fereastra înaltă, dau de-o parte draperiile şi o deschid ( deobicei altcine face treburile astea acasă ) lăsând aerul răcoros al unei dimineţi de iunie în Parisul meu mult iubit să mă lovească peste faţă.
Pierd cam vreo cinci minute la fereastră, holbându-mă la superba grădina de trandafiri a Camillei şi la fermecătoarele şi impozantele fântâni arteziene.
Grădina aceasta pare să fie un izvor de amintiri căci tot minunându-mă de frumuseţea ei, mă trezesc cu o ploaie de imagini ce mi se plimbă în faţa ochilor. Imagini cu mine şi Rowe alergându-ne, îmbrăţişându-ne, certându-ne şi bătându-ne şi în cele din urmă împăcându-ne...
Mă retrag uşor de la fereastră şi mă îndrept către dulapul micuţ şi roz şi îmi iau capotul din acelaşi set cu cămaşa, cu mâneci trei sferturi, din caşmir, ce-mi ajunge până la genunchi. Apoi mă uit printre haine, gândindu-mă la ţinuta pentru ziua de azi. Vreau ceva lejer, deci cred că o să-mi iau o rochie de vară Victoria’s Secret – pff! Dar nu ştiu care din ele. Cea lila cu umerii căzuţi sau cea fără bretele şi înflorată? Dar îmi place foarte mult şi cea turcoaz şi vaporoasă! E complicat să te decizi asupra ţinutei când ai atâtea haine şi o imagine de păstrat.
Mă hotărăsc în cele din urmă s-o iau pe cea turcoaz, dar când să mă dezbrac mă trezesc că-mi sună telefonul. Răspund fără să mă uit la cine mă apelează, fiind sigură că era tata.
-Da? zic veselă.
-Charlie, iubirea mea, de ce nu eşti cu mine? Şi ce naiba l-a apucat pe tactu’ de a dat buzna în apartamentul nostru în timpul nopţii ?
Îngheţ pe loc. Parcă timpul s-a oprit. Nu se poate. Şi totuşi, nu pot să nu-i observ nesimţirea crasă cu care mama-natură l-a binecuvântat.
Unu - apartamentul este şi va fi mereu numai şi numai al meu. Îl cumpărasem cu banii mei pentru mine. El stătea cu mine cam de când ne-am cunoscut, adică la câteva luni după ce l-am cumpărat, dar n-am zis niciodată că ar fi al nostru. Nici măcar nu ne împărţisem care cum să plătească taxele.
Doi - auzindu-i acum vocea dulce m-am înmuiat din nou şi iar nu-mi vine să cred ceea ce mi-a spus Keira. În minte îmi vin toate acele momente petrecute împreună, în care totul părea atât de romantic şi de perfect. Nopţile când ne plimbam pe podul din Central Park privind stelele ce surâdeau spre noi şi cu vântul lovindu-ne uşor peste faţă. Sau balul mascat pe care l-a organizat tata anul trecut de ziua mea când dansam amândoi pe terasă, izolaţi de toţi şi pe melodia mea preferată, cântată chiar de mine. Prima întâlnire, primul sărut, primul “te iubesc†strigat cu patimă şi prima noapte de dragoste, când m-am dăruit lui, de bună voie şi nesilită de nimeni. Eram fericită, până când mi-a sunat telefonul...
Oficial, ăsta este un telefon blestemat. Cred că el e vinovat pentru tot ce mi s-a întâmplat în ultimele zile. Nu sunt superstiţioasă de fel, dar altă explicaţie nu găsesc.
Şi trei – chiar şi aşa, eram dispărută de mai bine de 24 de ore, iar el deabia acum mă suna să întrebe ce-i cu mine şi să vadă unde sunt?
Ce jigodie, ce fals, ce....! Oh, super! Rowe a intrat în camera mea – nici nu mi-am dat seama când şi cum – şi mă priveşte vesel, zâmbindu-mi dulce. Se apropie de mine şi mă sărută uşor pe frunte, apoi se retrage întrebându-mă în şoaptă cu cine vorbesc. Aproape că uit pe ce planetă sunt timp de câteva secunde şi simt că mă topesc sub atingerea lui, dar înjurăturile lui Chace mă trezesc la realitate.
-Chace, am puţină treabă acum şi nu pot să vorbesc. Te sunt eu mai încolo.
Iar lui Rowe îi pică faţa când îi aude numele. Pufneşte, se strâmbă, se plimbă aiurea prin cameră şi dă cu picioarele în blatul de lemn al patului.
-Închide! ACUM! șuieră brunetul printre dinți. Sau dă-mi-l mie să-i zic câte ceva!
La dracu’. Lăsa-ţi-mă în pace. Amândoi!
-Bine, iubito, te las... Ä‚h, te iubesc! zice Chace plin de entuziasm.
Aştepta să-i întorc vorba. Trebuie s-o fac, nu vreau să-i dau de bănuit. Adică îi voi spune că am aflat şi toate cele, dar nu acum.
-Şi... şi eu, îngaim cu degetul lipit de ecran ca să închid apelul.
Rowe care bâţâie nervos din picioare nu mă scapă din ochi.
-Şi tu ce? insistă Chace nerăbdător.
Nu ştiu cum să fac ca să nu m-audă Rowe. Văd că-şi face de lucru cu brăţara împletită de la mâna dreaptă, cea cu numele meu pe ea. Chace pufneşte şi mă trezesc iar din transă. Şoptesc în aşa fel încât să auzim numai noi doi:
-Şi eu te iubesc, Chace, dar se pare că s-a auzit totuşi căci Rowe iese vijelios din cameră, trântind uşa în urma lui, apoi ridic vocea: Acum lasă-mă! şi i-am închis luând-o la fugă pe scări, după amicul meu gelos şi exagerat de protectiv.
M-am hotărât; Chace nu mai are ce căuta în mintea mea. O singură dată dacă mă mai gândesc la el, îmi dau cu ceva în cap. Trebuie să mă învăţ minte.
-Rowe, Rowe – stai!
În timp ce eu alerg pe scări strigând după el, picioarele îmi alunecă şi sunt gata să mă prăbuşesc – deja îmi imaginez cum mă rostogolesc pe treptele de marmură şi cum ajung jos într-o baltă de sânge exact ca în telenovele. Şi ca efectul să fie şi mai şi, îmi ţin ochii strâns închişi şi îmi încleştez fălcile.
Dar nu mă rostogolesc ca un bolovan cum mă aşteptam, ci cad în braţele unui tip lovindu-mă cu fruntea de pieptul său. Credeam că e Rowe, dar pare mult mai înalt, mai bine făcut şi arătos. Are şi un miros mai diferit, fresh şi light – un iz de verdeaţă şi crin alb, esenţe specifice parfumurilor marca Issey Miyake.
Tipul ăsta, oricine ar fi, are stil!
-Umblă un zvon cum că verişoara mea scumpă şi miliardară s-a întors la originile ei, spune cu un puternic accent franţuzesc.
Bănuiesc că o caută pe Jo, îmi zic şi mă retrag repede din braţele lui, ca nu cumva Rowe şi logodnica lui să ne vadă astfel şi să interpreteze greşit, făcând câţiva paşi în spate şi reuşind să cad imediat în fund. Tipul s-a uitat câteva secunde la mine, foarte confuz, după care a început să râdă.
-Cât eşti de adorabilă.
Se apleacă spre mine şi îmi întinde o mână. Nu ştiu cum arată fiindcă nu am apucat să mă uit la el; ştiu doar că e înalt şi bine făcut, miroase sublim şi ameţitor şi e îmbrăcat cu o cămaşă neagră sport şi nişte blugi gri. Aşa că-mi permit să ridic privirea şi să mă uit la chipul său care are o faţă extraordinar de drăguţă, albă şi netedă, părul de un blond ca mierea şi o pereche de ochi verzi-aurii mari şi perfecţi, în care se întrevede o sclipire jucăuşă, aproape diabolică. Deşi pare să aive mai mult de două zeci de ani, chipul său este înţesit de trăsături dulci şi copilăroase.
Îi iau mâna şovăind şi mă ridic stângace în picioare, privindu-l în ochi. Şi chiar atunci apare Rowe de nicăieri şi se apropie nepăsător de noi. Blondul îşi ia privirea de la mine şi îi aruncă un zâmbet sfidător, apoi îmi ia mâna şi o sărută galant. Rowe îşi dă ochii peste cap şi chestia asta mă intrigă oarecum.
Aşa deci – când e imperios necesar să fii gelos te doare undeva!
Roşesc pe loc şi încurcată de situaţie îmi retrag sălbatic mâna, murmurând:
-Mă duc s-o caut pe Josephine, aşteaptă un minut.
-Pe tine te caută, pufneşte Rowe trăgându-mă de mână. E văru-tău!
Îl privesc confuză pe tânărul blond şi încerc să-i spun din priviri că nu înţeleg ce se întâmplă. Îmi aruncă un zâmbet încurcat şi îi şopteşte ceva la ureche lui Rowe care se apropie de mine şi îmi ia în mână o buclă aurie, scuturând-o prin faţa lui.
-Heeei! zic când mă prind de aluzia “subtilă†referitoare la culoarea părului meu, apoi întorcându-mă spre blond care îşi înăbuşea râsul reiau: Mă scuzi. Nu ştiu de niciun văr. Cred că a avut loc o încurcătură aici – singurul verişor pe care-l ştiu e în New York. Şi e o ea – Keira, hai că o ştii şi tu, Rowe! E cea care mi-a arătat adevărata faţă a lui Chace...
-Căruia nici măcar n-ai tupeu să-i spui că ai aflat ce jigodie e şi în ce ape se scaldă – da, o ştiu! zice râzând ironic. Dar ăsta chiar e văru-tău!
-Lasă-mă pe mine, zice blondul pe un ton arogant, dar adorabil.
Îşi apropie fruntea de a mea şi eu încerc să mă dau câţiva paşi în spate, când deodată realizez că toate aceste trăsături îmi par cunoscute pentru că îmi aparţineau şi mie şi mamei – cu excepţia ochilor verzi. Eu am ochii căprui ai tatei. Iar aluniţa de pe obrazul drept o am şi eu pe acelaşi obraz! Ştiam cine e! E...
-XAVIER! strig entuziasmată şi înainte ca el să reacţioneze îi sar în braţe.