Regină printre blonde

[Cherie]

Bună, bună. :]
Fetelor mulţumesc pentru comentarii şi vă mai aştept pe aici.
Ăsta este capitolul următor şi scuzele mele pentru întârziere. Am avut motivele mele, plus lipsa de inspiraţie şi bătălia cu lenea din care am ieşit din start învinsă. Capitolul ăsta e cam lunguţ, dar sper să compenseze absenţa îndelungată :)).

[center]Capitolul trei[/center]

Rowe devine din ce în ce mai enervant. Atenţia deplină şi nedivizată pe care mi-a tot acordat-o de când am intrat în compartimentul lui până acum s-a diminuat de când cu bruneta asta de doi metri. La început am crezut că e drăguţă cu zâmbetul ăla angelic, vocea aceea ca un clinchet de clopoţei şi felul în care se purta cu mine – părea toată numai lapte şi miere, dar când l-am văzut pe el cum o răsfaţă, cum o soarbe din priviri, cum o mângâie ( toate astea în faţa mea! ) am zis că o iau razna şi mai că îmi venea să-mi înfing mâinile în părul ei – cu riscul de a-mi strica french-ul făcut dis-de-dimineaţă la un salon din Londra – şi s-o ciufulesc de-a binelea. Am tot dreptul să fiu pe primul plan în seara asta şi chiar şi mâine pentru că eu sunt prietena lui cea mai bună, cea fără de care nu putea face nimic şi care era mai importantă decât însăşi viaţa lui care s-a întors la el după zece ani!
Acum Rowe vorbeşte la telefon într-o franceză fluentă şi greu de înţeles având în vedere că rosteşte cuvintele fără măcar să se oprească să mai ia o gură de aer, iar Jo ( o cheamă defapt Josephine Montblanc şi este canadiancă ) butonează telefonul, probabil trimite un mesaj. În timp ce eu stau rezemată de aripa stângă din spate a Peugeot-ului 308 CC de un negru metalic aşteptând ca unul dintre ei să vină să mă ajute cu bagajele. Sunt prea firavă ca să mi le pun singură în portbagaj. Dar totuşi, e un sfert de oră de când stau cu ele înşirate pe aici. O să încerc să mi le pun eu, dar dacă păţesc ceva, e numai vina lor!
Şi, exact cum era de aşteptat, în încercarea mea de a deschide porbagajul mă lovesc la cap.
-Auuu, scâncesc deşi iese mai mult ca un miorlăit. Fir-ai tu să fii de maşină idioată! murmur printre dinţi. Locul tău e la fiare vechi!
-Lottie! strigă Roland aruncându-şi telefonul cât colo şi alergând spre mine cu viteza unui jaguar. Eşti bine, draga mea? Îmi mângâie frenetic braţele şi când îi spun că m-am lovit la cap îmi sărută drăgăstos fruntea de la un capăt la altul, cu mâinile în părul meu. Lottie, iubire, încă te iubesc enorm, ştii?
Îmi şopteşte în ureche şi eu mă cutremur în braţele sale. Aş vrea să-nţeleg ce vrea să-mi spună, dar nu am cum să-l întreb şi nici nu mă simt în stare. Am încremenit pur şi simplu lângă maşină.
-Te vreau vie şi nevătămată, aşa că ai grijă de tine.
Corpul îmi reacţionează într-un mod foarte ciudat la cuvintele şoptite atât de senzual în urechea mea. Îşi pierde din rezistenţă şi mai că se fărâmă în bucăţele. Oxigenul inspirat mi se opreşte undeva prin piept, iar inima începe să bată din ce în ce mai tare, ca după un maraton. Îl văd că se dezlipeşte brusc de mine şi se apleacă peste portiera decapotabilei sale ca să-şi ia telefonul şi să-şi reia apelul pe care l-a întrerupt din vina mea. Am dat tot aerul afară din mine printr-un oftat prelung.
Jo se apropie în paşi de dans de mine, cu ceva alb în mână.
-Uite, spune şi-mi aşază cu grijă batista cu gheaţă pe frunte. Ţine apăsat, e destul de umflat. Să sperăm că nu o să fie un cucui prea mare. Eu mă duc până la magazin să iau o cafea pentru mine şi Roland. Vrei şi tu ceva?
Mă enervează zâmbetul ei. Şi felul în care mă tratează. Am putea fi rivale, dar ea este atât de blândă şi de grijulie cu mine, iar pe Rowe îl tratează fix în acelaşi fel cum o tratează el pe ea. Sunt pur şi simplu făcuţi unul pentru celălalt şi nu mă miră ca s-au logodit. Cu toate astea, fericirea lor mă seacă. Pentru că-mi aminteşte de vremurile când eram cu Chace. Noi eram şi mai drăgăstoşi unul cu celălalt decât sunt Rowe şi logodnica lui. Practic eu mă hrăneam cu existenţa lui, el era totul pentru mine, iubeam tot ceea ce de el era legat şi în tot timpul ăsta am crezut că era reciproc. Că mă iubea atât de mult pe cât se lăuda c-o face...
Jo mă mai întreabă o dată ce vreau şi îi spun să-mi ia doar o ciocolată caldă. Îmi sărută obrazul în treacăt şi se depărtează de noi tot în paşi de dans.
Îmi trec mâna prin păr ca şi cum aş vrea să-mi şterg amintirile şi tot ce îmi aduce aminte de acel nemernic, ticălos şi barbar, deşi sunt pe deplin conştientă că nu voi reuşi. Adică aş putea dacă aş fi mutant, dar din păcate nu sunt, aşa că nu se poate.
Rowe tocmai ce a terminat de vorbit şi se apropie de mine zâmbind larg. Mă mângâie pe creştet în trecăt în timp ce se îndreaptă către portbagaj unde-mi îndeasă cu îmdemânarea-i speicifică bagajele. Mă târăsc până la el gândindu-mă la cum să-i spun cât m-a deranjat că s-a logodit fără să-mi zică. Adică mi-a zis de atâtea ori că sunt cea mai importantă persoană din viaţa lui ( chiar şi acum! ) şi a făcut un pas important fără să-mi vorbească despre asta? Păi ce fel de prieteni eram?
-Te-ai logodit fără să-mi spui? zic printre dinţi, săgetându-l cu o privire rece. Cum ai putut să faci asta?
El aşază şi ultima valiză în portbagaj, apoi trânteşte uşa cu putere. Se întoarce cu faţa la mine, se încruntă şi apoi dă ochii peste cap. Ce, acum i se părea ridicol că îmi intram în rolul de prietenă înşelată? Nu ştiu dacă chiar am fost înşelată, poate s-ar potrivi mai bine trădată, dar oricum se înţelege ideea. Vreau să ştiu de ce s-a grăbit să facă pasul ăsta şi de ce nu m-a aşteptat...
Uau, Lottie, ce faci? De ce să te aştepte pe tine? Voi nu eraţi nimic mai mult decât prieteni, de ce te-ar fi aşteptat pe tine? Să faceţi ce... Să vă logodiţi? Ăh e clar. Am înnebunit. A început să fie o obişnuinţă să mă cert cu mine. Un simptom al schizofreniei, mai mult ca sigur.
-Serios, Lottie, câte lucruri ai făcut tu fără să-mi spui?
Îmi pică faţa când îl aud. Ce să zic... Acum îmi reproşează mie că l-am ţinut la distanţă. Şi i-am explicat clar că tata a vrut asta, nu eu. Dacă era după mine, nici măcar n-aş fi plecat de aici. Pe bune acum, nu e vina mea că tata vroia să înceapă o viaţă nouă fără durere şi suferinţă. Şi dacă stau să mă gândesc mai bine, nu e nici vina lui.
Ridic din umeri ÅŸi el spune:
-Mda, aÅŸa credeam ÅŸi eu. Sunt perfect de acord cu tine...
-Oh mai taci, îi zic sărindu-i în braţe. Uite ce e; ştiu că n-am niciun drept să te întreb asta mai ales că te-am recunoscut atât de greu şi pe moment nu mă mai leagă nimic de tine, dar chiar aş vrea să ştiu ce te-a determinat să faci pasul ăsta, de ce ea şi de ce acum? De fapt, chiar aş vrea să ştiu toată povestea!
Îmi ia chipul în mâini şi mă priveşte drăgăstos. Mă sărută scurt pe frunte, după care spune făcându-mi cu ochiul:
-O să vorbim mai multe acasă, în fond şi tu îmi eşti datoare cu o explicaţie.
Da, nu i-am spus încă de ce am venit. Oare cum aş putea să-i spun că prietena lui din copilărie a fost fraierită în ultimul hal şi că şi-a pierdut virginitatea cu un idiot, curvar şi ahtiat după bani fără să se enerveze şi să-mi spună că a avut dreptate când a spus că sunt mult prea copilăroasă şi visătoare?
[center]*[/center]

Rowe stă într-o vilă enormă, la marginea Parisului, care-ţi dă impresia că e acolo din secolul nouăsprezece, într-o zonă rezidenţială, cu o grădină imensă, cu tot felul de flori ale căror nume nu mi le amintesc şi câteva fântâni arteziene.
Lacrimile au început să-mi curgă încă din maşină, de când mi-am văzut casa în care locuisem până la moartea mamei şi care acum e o ruină ticsită cu amintiri. Îmi amintesc că tata nu a vrut niciodată să vândă locul acela. Nu aveam să ne mai întoarcem niciodată acolo, dar nu voia să pângărească amintirea mamei. Casa aceea e un simbol al familiei unite şi iubitoare ce am fost odată. E, cu adevărat, casa mea. Pentru că în casa aia am crescut, am visat şi am iubit. Aveam doar un an când Rowe mi-a spus că aveam să fiu cea mai bună prietenă a lui şi patru când mi-a zis pentru prima oară că mă iubeşte. Deşi nu în sensul ăla, cuvintele acelea însemnaseră mult pentru mine.
Eh, e ciudat cum începi să-ţi aminteşti totul după ce revezi un punct cheie din trecutul tău.
Îi arunc o privire lui Rowe. Îmi zâmbeşte şi dă din cap. Zâmbesc şi eu la rândul meu şi îmi şterg lacrimile cu un gest copilăresc – aveam de gând să mă duc cât mai curând la mormântul mamei mele.
Se apleacă spre mine, îmi sărută fruntea, apoi coboară uşor cu buzele până în dreptul urechii şi îmi şopteşte:
-Oricând doreşti, draga mea Lottie!
Nu e în toate minţile! E nebun de legat! Trebuie internat într-un spital de boli mintale! Logodnica lui e de faţă şi el se dă în halul ăsta la mine? Nu pot să cred că ar fi în stare de aşa ceva, nu vreau să cred că ar fi capabil s-o înşele pe Jo! Să nu se înţeleagă greşit! Nu am ajuns cele mai bune prietene pentru totdeauna numai din cauza faptului că nu mă priveşte încă ca pe o rivală şi că mi-a dat compresa aia cu gheaţă cu vreun sfert de oră în urmă. Sunt doar o feministă convinsă şi sunt în stare de orice când aud că un bărbat se joacă cu dragostea şi inima unei femei. Chiar dacă bărbatul e adorabilul meu prieten, Rowe! Şi femeia... nu prea adorabila, Josephine!
Jo mă ia de braţ zâmbind cordial şi mă trage după ea spre uşa casei. În spatele nostru, Rowe îmi târa bagajele zâmbind satisfăcut.
-Am vrut atât de mult să te cunosc, Charlotte!
Josephine chiar are o voce dulce. N-aş putea să mi-o închipui vreodată ţipând sau înjurând. Offf, oricât aş încerca să neg, e o fiinţă minunată! Atât de blândă şi de bună. Tot drumul pe care l-am parcurs cu maşina nu m-a scăpat din ochi, întrebându-mă tot felul de chestii. Dacă mă mai doare unde m-am lovit, cam ce aş vrea să mănânc, dacă şi unde aş vrea să ies zilele astea şi multe, multe altele.
Nu îndrăznesc să-i spun să mă strige Lottie. Replica ei m-a lăsat mască în adevăratul sens al cuvântului. O căldură ciudată îmi învăluie tot corpul şi simt cum sângele îmi urcă în obraji. Ea începe să râdă şi îşi aruncă braţele în jurul trupului meu.
-Ai avut o mare influenţă în viaţa lui Roland! Iar el te adoră. Numele tău iese din gura lui mult mai des decât orice alt cuvânt. Ştiu că ar trebui să fiu geloasă, dar chiar nu am de ce când ştiu ce ai făcut tu pentru el.
Sunt şi mai uluită. Ce am făcut pentru Rowe? Doar nu am omorât pe cineva sau ceva de genul. Cine ştie? Probabil voi afla mai târziu. Acum voi intra în casă şi...
-Aşa deci, copilă netrebnică, ţi-ai adus aminte în sfârşit de noi!
Îmi ia doar câteva secunde să mă ascund în spatele lui Rowe şi să-l strâng cu putere de tricou. El şi logodnica lui încep să râdă în timp ce eu aud paşii apăsaţi ai unei femei micuţe îndreptându-se spre mine. Mama lui. Mă sperie.
-Mamă, las-o, te rog! O sperii. Habar nu ai prin câte a trecut; ea nici măcar nu realizase cine sunt!
Dar femeia nu-l aude. Se apropie din ce în ce mai mult. În cele din urmă îşi înpinge fiul cu brutalitate şi, cu mâinile în şold, se holbează la mine cu o privire plină de reproşuri. Eu mă uit la ea cu ochii întredeschişi. E incredibil cât de bine arată pentru vârsta pe care o are. Părul încă şaten este strâns într-o coadă de cal, tenul său pare foarte tânăr, nici măcar nu ise observă ridurile, iar trupul acoperit de o rochie vaporoasă cu model floral de la Kiabi este foarte suplu. Uitându-te la chipul ei nu pare foarte aspră sau exigentă. Are o expresie tipică franţuizoaicelor. Sclipirea zburldanică din ochi, îngâmfarea întipărită pe chip şi bunătatea lăsată doar foarte puţin la suprafaţă – toate acestea îmi lipsiseră atât de mult. Camille Maynotte însăşi îmi lipsise atât de mult.
Închid ochii pentru o secundă ca în următoarea să mă trezesc strivită de braţele muncite ale Camillei, mama lui Rowe. Ochii verzi-aurii îi sunt umeziţi, iar corpul îi tremură de emoţie.
-Iubita mea, mi-ai lipsit atât de mult! Ce mai face tatăl tău? Cum de n-a venit şi el?
-Mamă!
-Bine, bine. Gata, draga mea! Hai, vin-o să mănânci! Roland mi-a spus că nu prea ai mâncat la restaurantul din tren. Am făcut tot ce-ţi plăcea ţie! Sper că nu ţi-ai schimbat gusturile.
-Depinde acum, murmur şi eu în sfârşit.
Rowe începe să râdă din nou. Bănuiesc că din cauza expresiei mele – sigur arăt ca un tip adus forţat la mall de către iubita lui sau ceva de genul.
Camille mă sufocă iar cu îmbrăţisări pe drumul până la bucătărie – unul destul de lung – pălăvrăgind despre vrute şi nerute. În special se minunează de înălţime şi de greutatea mea.
-Vai, dar erai mult mai înaltă decât Rolişor al meu când eraţi mici! Şi acum nu-i ajungi nici până la umăr! Ce-ţi dă tac-tu să mănânci? De fapt... Îţi dă ceva?
Da, tata îmi dă să mănânc, îmi venea să-i strig. Chiar foarte mult. Homari în unt, Cordon bleu, fructe de mare... Bucătarul nostru este specializat în delicatesele mediteraneene, dar ştie să ne facă şi orice altceva vrem. Se pricepe şi la burgeri, cartofi prăjitţi, pizza şi alte mâncăruri din astea, tipic americane.
-Te mai răsfaţă mult tac-tu? Ce-i cu atâtea bagaje? Ai de gând să te muţi? Prea târziu... Rolişor nu mai e disponibil. Ce să-ţi fac dacă nu te-ai trezit mai devreme...
-Mamă!
-Camille!
Eu şi Rowe izbucnim în râs. Jo râde şi ea deşi nu înţelege poanta. Mă mir totuşi că mi-o amintesc. Era ceva de genul, de fiecare dată când eu şi Rowe spuneam ceva la unison, trebuia să spargem un pahar. Nu mai ştiu de ce, dar era distractiv.
Camille reacţionă ca atare când ne zări sclipirea nostalgică amestecată cu o doză de diabolic în ochi:
-Nu! Nu! Nu, setul meu cel nou de pahare pe care l-am primit cadou de la hoaşca aia de soacră-mea! Nuuuu!
Rowe se ţine cu mâna de burtă din cauza râsului. Eu îmi şterg lacrimile, sforţându-mă să mă potolesc, iar Jo se opreşte şi devine confuză. Înţeleg şi eu. Oricum n-ar râde nici dacă i-am spune care e poanta. E ceva doar între mine şi Rowe. Ca multe, multe altele.
-Mamă, stai liniştită, nu mai suntem copii, vorbeşte brunetul pe un ton calm, dregându-şi glasul.
Hei, dar eu voiam să sparg un pahar cu tine, Rowe! Nu e corect. E una din tradiţiile noastre. Aşa mă respecţi tu pe mine? Urât. Foarte.
-Nu-i aÅŸa, Lottie?
Hei, de ce îmi faci cu ochiul? Aaah, m-am prins. O să spargem ceva până la urmă, dar s-o liniştim mai întâi pe biata Camille.
-Sigur că da, Camille. Suntem oameni maturi acum.
Asta a sunat atât de fals din gura mea încât pe Rowe l-a bufnit iarăşi râsul. Îi dau un cot în coaste în timp ce mă apropii de mama lui, care se holbează la el confuză, îndemnând-o să mă conducă în bucătărie ca să pot mânca şi eu în sfârşit. Nu-mi este foame, dar trebuia într-un fel s-o conving să treacă peste asta.
Şi regret amarnic acum. Căci imediat ce i-am spus de mâncare, m-a trântit pe scaunul din capul mesei de opt persoane, apoi a sărit la aragaz, cuptor, frigider şi dulapuri şi mi-a întins pe toată masa tot felul de delicatese franţuzeşti. De la preparate reci şi aperitive, la fripturi înăbuşite, făcute la cuptor sau la grătar, însoţite de tot felul de sosuri şi garnituri. Apoi au urmat deserturile. Fel şi fel de plăcinte, tarte, clătite, prăjiturele, macaroons. Exagerat de multe!
Şi eu nu puteam să mănânc nimic pentru că eram sătulă şi nimeni nu mă înţelegea. Camille mă îndopa cu o figură autoritară, ţipând la mine şi folosindu-se de şantajul emoţional, zicându-mi că-i voi frânge inima dacă nu voi gusta din mâncarea gătită de ea, la care a tot muncit. Rowe se strâmba şi încerca să mă amuze, dar de fapt eu eram aia amuzantă, de care se râdea non-stop, iar Jo tăcea şi îmi zâmbea dulce, spunându-mi din priviri “Ştiu prea bine cum e. Trec prin asta zilnic!”
Dacă iau chiar şi o sută de grame în greutate, decolez către prima sală de fitness, mi-am spus în gând pentru a mă linişti.
Acum sunt în camera mea, despachetându-mi multitudinea de haine, încă surprinsă că mi-au păstrat camera din copilărie intactă. Mai arunc o privire prin încăpere şi oftez. Pereţii sunt mov cu floricele, pe parchet sunt covoare pufoase şi colorate, jucăriile-mi din copilărie sunt îndesate într-un cufăr drăguţ şi roz aflat în capătul patului micuţ şi alb, cu lenjerie roz-bombon cu căpşuni. Ce mai, mă aflu în camera fetiţei lui Barbie! Măcar dulapul e unul încăpător.
Mă trântesc în patul moale care miroase a levănţică, îmi iau telefonul în mână şi încerc să-l sun pe tata. Un ciocănit slab se aude când îmi pun mobilul la ureche şi închei apelul înainte să se audă tonul. Dar tot îl voi suna mai târziu.
-Intră, spun curioasă.
În următoarea secundă, Rowe intră scărpindu-se jenat în cap şi zâmbind prosteşte, fără motiv.
-OK, ştiu că e prea copilăroasă, dar am vorbit cu mama şi mâine vine designer-ul de interior ca să-ţi redecorăm camera. Bănuiesc că ai de gând să stai ceva timp aici! se scuză el, ultima propoziţie fiind însoţită de o căutătură urâtă.
-E în regulă, spun. Da, voi sta toată vara. Sunt oarecum uimită de faptul că mi-aţi păstrat camera aşa cum era...
-Am sperat mereu că te vei întoarce la noi.
-Dar nu am făcut-o. De ce aţi mai păstrat-o?
-Pentru că te voiam aici. Cu mine. Când îţi simţeam lipsa veneam în camera asta, stăteam în patul ăsta şi mă holbam la tavanul ăsta. Nimeni nu venea aici pentru că nu le dădeam voie. Astfel, orice dovadă a prezenţei tale avea să dispară din moment ce mirosul tău avea să se amestece cu al mamei sau al tatei sau chiar al Josephinei.
În timp ce îmi zicea toate astea ochii lui verzi străluceau, zâmbetul crescuse până se transformă într-o singură dungă şi îşi mângâia părul negru şi ciufulit cu mişcări lente, nostalgice. Eu îl priveam fascinată, cu genunchi strânşi sub mine.
-Dar să lăsăm asta, spune râzând. Îmi datorezi nişte explicaţii!
Se trânteşte în pat lângă mine şi îmi aruncă o privire gen poţi-începe-acum-să-spui-ce-ai-de-spus-în-apărarea-ta şi eu mă trezesc din transă, tresărind puternic. Oh, am uitat de asta. La naiba şi credeam că nu voi ajunge s-o spun cu voce tare. Deja încep să mă usture ochii. Fără lacrimi, prostuţo. Vei distruge totul. Fii tare, doar eşti o Meyer!
-Hm, da. Îţi spun imediat, zic ridicându-mă stângace din pat şi îndreptându-mă către uşă pe care o închid cu cheia.
Apoi mă îndrept către cele două ferestre duble şi înalte, le închid şi trag draperiile – cam greu căci nu prea ajung. Rowe mă priveşte confuz, sigur întrebându-se dacă sunt în deplinătatea facultăţilor mintale.
-Ce tot faci?
-Mă asigur că nu va auzi nimeni ceea ce mi s-a întâmplat. E onoarea lui Lottie Meyer în joc totuşi!
-Deci e de rău, concluzionează râzând.
Ce frumos râde...
Revino-Å£i, femeie!
Ah da. AÅŸa e, Lottie.
Nu trebuie să-i mai dau voie să-mi ia minţile. Cam dificil, dar trebuie să fac asta!
-E de foarte rău, spun aşezându-mă pe marginea patului. Ştii, e vorba de tipul ăsta, Chace Dylan, încep, frământându-mi degetele, cu care m-am cuplat vara trecută.
Simt o mică înţepătură în dreptul inimii şi lacrimi încep să-mi răsară în ochi. Nu-mi place să vorbesc despre asta. E dureros. Mă uit la expresia serioasă şi privirea necruţătoare a lui Rowe şi înghit în sec.
-Şi care s-a dovedit a nu fi chiar persoana incredibilă care credeam eu că e.
Mai tac puţin, iau o gură de aer, mă holbez la picioarele mele, apoi reiau:
-Ei bine, are o slăbiciune pentru jocurile de noroc, droguri şi băutură – ştiu, fatală combinaţie – şi se cuplase cu mine ca să-l ajut cu datoriile şi să-i plătesc taxa la facultate. Am aflat asta chiar în noaptea trecută, de la verişoara mea din State, Keira. Mama ei e detectiv la ofirmă renumită din NYC şi cum nici tata şi nici Keira nu erau de acord ca eu să fiu cu el, ea a rugat-o pe mătuşa Stella să-l investigheze puţin, fără să ştiu eu desigur. Aşa că m-a sunat seara trecută, când a aflat totul despre el, şi mi-a spus. Faza e că, înghit în sec din nou, mi-am pierdut virginitatea cu el...
Doar de atât avea nevoie Rowe ca să explodeze. Sare din pat, ţipă, înjură. Faţa lui frumoasă şi albă e roşu-vineţie acum şi toate venele par să-i explodeze în curând. Dacă ar putea, pariez că ar scoate flăcări pe gură şi fum pe nări.
-La naiba, Lottie! Ştiam eu că nu o să-ţi fie bine acolo! Putea să te drogheze sau să te violeze! Mă mir cum de a aşteptat un an ca să ţi-o tragă! Oh, stai. Bănuiesc că e un mucos şmecher, care-şi calculează bine mişcările şi tatonează terenul înainte de a declanşa războiul. A acceptat s-o faceţi când erai tu pregătită, doar îi dădeai bani la greu! Şi tu, prostuţă mică, sunt sigur că voiai şi să te măriţi cu el! Să vă luaţi o casă frumoasă pe plaja din Malibu şi să faceţi patru copii!
-De fapt, voiam un apartament la mansardă în Upper East Side. Avem deja o casă în Malibu...
-Lottie, eu vorbesc serios aici!
-Scuze.
-E clar. Îl omor! Cum ziceai că-l cheamă?
-Chace Dylan...
-Bun, iau maşina şi mă duc până în SUA, deşi n-am paşaport, îl sun pe taică-tu, îi cer adresa boului şi mă duc să-l omor în bătaie, chit că risc închisoare pe viaţă!
-Nu, Rowe. Mai bine nu. Nu vreau să intri la închisoare pentru că n-ai paşaport...
-Glumeşti, şuieră holbându-se la mine. Blondo, intru la închisoare că-ţi omor iubitul! Mai gândeşte şi tu! Cu ce totuşi? Nu te duce capul nici măcar să treci strada!
OK, asta a fost destul. Mă abţin cu greu să nu izbucnesc în plâns. Nu e Rowe al meu, cel dulce, afectuos, atât de dedicat mie. Cineva l-a înlocuit cu bruta asta care ţipă la mine, aruncând venin de colo şi făcând aluzii la faptul că sunt blondă.
-Rowe, mă sperii! Pentru numele lui Dumnezeu, nu mai ţipa la mine! strig şi eu la rândul meu, cu vocea tremurândă.
Linişte. Tot ce se poate auzi e respiraţia noastră întretăiată. Se uită în ochii mei şi văd cum furia i se distorsoniează, transformându-se subit în tristeţe şi regret. Albeşte pe loc, muşchii nu îi mai sunt atât de încordaţi, iar venele de pe tot corpul nu mai sunt la fel de proeminente. Încă mă priveşte în ochi. Îmi surâde amar. Regretă. Nu-i vine să creadă cum de a reacţionat astfel în faţa mea. Sigur îşi spune că e un prost şi că-l voi urî toată viaţa de acum încolo.
E imposibil lucrul ăsta, să recunoaştem.
-Îmi pare rău..
Cuvintele îi ies sub forma unor şoapte dulci, trimise cu gândul să mângâie rana în care a săpat adânc, ca un dement, în urmă cu câteva secunde. Se apropie de mine cu paşi înceţi şi siguri, ţintuindu-mă cu privirea.
-Åžtiu.
Efectul nu întârzie să apară, dar nu e complet. Oricum nu mă pot supăra pe el. Ar trebui să ştie asta. Doar i-am dovedit-o de atâtea ori.
E în faţa mea, la o distanţă foarte mică. Aproape că ne atingem genunchii. Se uită în jos la mine, cu aceeaşi privire tristă şi acelaşi surâs amar.
-Te iubesc.
Îşi lipeşte faţa de a mea. Îi simt răsuflarea pe buzele mele. Încep să tremur. Închide ochii şi rânjeşte. Se apleacă peste trupul meu şi sunt nevoită să mă întind. Îmi iau puţin privirea de pe chipul lui atunci când mă lovesc uşor de tăblia rece a patului. Dar un şuierat scos printre dinţii săi perfecţi mă face să-l privesc din nou în ochi. E ceva în spatele acelei priviri pline de regret ce nu pot înţelege. O sclipire ciudată. Care-mi dă fiori.
-Åžtiu.
Încerc să-mi ignor nodul din gât, bătăile nebuneşti ale inimii mele şi viteza, cu mult peste limita normalului, a sângelui ce-mi curge prin vene. Îmi simt tot corpul cuprins de o căldură ciudată şi mă aştept să ia foc în orice moment.
-Trebuia să fii a mea! Mi-ai jurat – voi fi primul din viaţa ta!
Sunt şocată. Am paralizat complet. Nu mai am cuvinte. Creierul a încetat să mai dea şi să preia comenzi. Nu mai sunt în stare de nimic.
Dar el e atât de încrezător. Rânjeşte trimfător. Seducător. Mă înnebuneşte. Aşa cum îmi zâmbeşte, cum mă miroase, cum îmi inhalează oxigenul.
Îşi afundă capul în pielea mea albă de pe gât şi-l pune apoi în dreptul inimii. Îl aud pufnind satisfăcut. Îmi aruncă o privire superioară, apoi se apleacă mult prea mult peste chipul meu. Privirea lui fixă nu mă lăsa să clipesc sau să fac orice altceva mă în întrerupe din a contempla la el, la superbitatea lui. Pentru numele lui Dumnezeu, cum aş putea să fac asta, acum, cu el peste mine, privindu-mă aşa de intens, cu buzele atât de aproape de ale mele că le-aş putea atinge fără să vreau ? Nici dacă aş vrea nu aş putea.
Un zdrângănit urât se aude din dreptul uşii albe, lăcuite.
-Roland, mon amour, eşti acolo? se aude vocea curioasă a lui Jo de pe partea cealaltă.
Slavă Domnului! Jo, eşti scăparea mea – îţi rămâm datoare vândută.
Dar Rowe nu pare interesat că logodnica lui ar putea intra şi l-ar prinde făcându-i avansuri celei mai bune prietene din copilărie. Ba chiar continuă să facă ce a început – îşi plimbă faţa prin părul meu. De fapt, nici măcar nu s-a oprit.
-Da, iubito. Am intrat să-i spun ceva prietenei mele. Ştii tu, îmi era dor de ea!
-Bien ,mon amour. Eu mă duc în pat – sunt extenuată. Te aştept în dormitorul nostru după ce terminaţi. Noapte bună, Lottie!
-Noapte bună, murmur fără să-mi dau seama.
E numai vina mea. Sunt o proastă. De ce a trebuit să închid eu uşa? Aşa-mi trebuie dacă ţin prea mult la imaginea mea!
Rowe îşi freacă obrazul de al meu timp de câteva secunde, apoi se opreşte şi-mi şopteşte senzual în ureche:
-Oh, Lottie. Îmi doresc să te fi întors în urmă cu trei ani. Astfel cu tine aş fi împărţit patul acum, nu cu ea!