08-06-2010, 03:44 PM
Bună tuturor. Mă bucur că vă place şi aş vrea să vă rog să-mi scuzaţi întârzierea. Sunt în ultimul an de generală şi sunt pur şi simplu sufocată de alte probleme încât chiar nu-mi stă mintea la poveste. Acum însă totul e mai lejer şi sper să vin mai repede cu noile capitole.
Loulei, Teh, Lexxi şi tuturor celor care citesc le mulţumesc din suflet şi da, ştiu că prologul nu este unul foarte strălucit, dar este o piesă importantă. E vina mea oricum că nu m-am mai uitat peste el înainte :)).
Vă las acum să citiţi. Lectură plăcută!
[center]Capitolul doi[/center]
Nici în cele mai frumoase vise nu mi-am închipuit că voi întâlni vreodată pe cineva atât de minunat ca şi tovarăşul meu de drum; asta pentru că în mai toate visele mele ori joc cu Johnny Depp într-una din cotinuările seriei Piraţii din Caraibe, ori dau mână cu preşedintele, ori mă ocup de cine ştie ce puştoaică cu fumuri în cap, ori vorbesc cu mama, ori mă... căsătoresc cu Chace, în timp ce sărim dintr-un avion cu paraşuta.
El, tovarăşul meu de călătorie, despre care nu ştiu absolut nimic este enervant de minunat. În timp ce străbăteam vagoanele printre toţi acei francezi care mă priveau de parcă aş avea cine ştie ce boală molipsitoare şi ale căror priviri aveau de gând să mă tortureze în cel mai crud mod posibil, mă înconjurase cu braţele şi mă ţinea lipită de el, de parcă îi era frică să mă piardă. Iar corpul meu reacţiona foarte ciudat la atingerea lui. Se simţea în siguranţă şi parcă nu vroia să se dezlipească de-al lui. N-am să înţeleg niciodată faza cu hormonii sau ce naiba e chestia aia care te înnebuneşte până se ajunge la lucrul pe care mulţi dintre noi îl aşteaptă de mult: sexul. Ceea ce îmi aminteşte de Chace şi de faptul că el a contribuit la deflorarea mea... Ah, aş da orice ca amintirile din noapte trecută să nu-mi mai apară în minte, iar el să dispară pentru totdeauna din inima mea. Mi-a luat deja tot ceea ce mă făcea mai specială, la ce mai avea nevoie acum de inima mea ?
În timp ce mergeam noi aşa, lipiţi unul de altul, el zâmbind cordial şi eu suspinând din când în când, am observat cât de scundă sunt. Îi ajung până undeva mai sus de umăr cu tot cu platformele mele Loubotin. Nu-mi place că sunt atât de scundă! Nu-mi place şi punct. Nici n-ai zice că am saptişpe ani. Mulţi mă cred boboacă la liceu. E enervant!
Am avut grijă să nu-l golesc de bani pe tânărul generos ce încerca să mă facă să mă simt bine. În mod normal aş fi comandat ceva extravagant şi cu un nume greu de pronunţat, dar de data asta comandasem un preparat rece, servit ca aperitiv. Oricum mi-a fost destul de greu să mânânc cu toate acele priviri aţintite spre mine. La un moment dat aproape că mă ridicasem de la masă, gata să mă întorc în compartiment şi cu ochii plini de lacrimi, dar el îşi pusese mâna peste a mea înainte de a face asta şi mi-a spus că totul e în regulă atâta timp cât eu îi ignor. Este singura cale prin care reuşeşti să învingi un francez pus pe harţă şi hotărât să te distrugă din priviri sau cu replici acide. Am observat ceva foarte ciudat la mâna cu care mă oprise; avea o brăţară neagră împletită pe care era scris cu turcoaz un nume... Din ce am văzut eu scria Lottie, dar putea doar să mi se pară. Şi apoi, nu sunt singura Lottie de pe planeta asta. Destul de ciudat, dar să lăsăm asta. E un străin în cele din urmă.
-Aici se despart drumurile noastre, spun uitându-mă la el cum se chinuie să-mi dea jos trolerul din plasa de bagaje. Nici nu mi-am dat seama că am ajuns până să-mi zică el. Se înserase şi totul era foarte greu de distins. Sau poate că eram prea obosită. Sau emoţionată. Sau năucită. Undeva pe acolo.
-Mi-a făcut plăcere să te cunosc, continui. Eşti un om minunat, sunt sigură că familia ta este foarte mândră de tine.
-Da, cum să nu, zice chicotind în timp ce-mi înmânează trolerul. Poţi s-o iei înainte, eu mai am ceva de strâns pe aici. Oricum, aici ne despărţim, nu? zice pe un ton ironic şi eu nu prea mă prind de poantă. Nu mă prind deobicei de poante, dar asta este o altă poveste.
-Da, aşa-i. Uhm, înainte să ne luăm la revedere ai putea să-mi spui numele tău? Când se va răzgândi tata, chiar aş vrea să ştiu cine a fost cel care a fost atât de binevoitor cu mine. Cine ştie ce se poate întâmpla...
-Sigur. Numele meu este Roland Maynotte, zâmbeşte şi pare să fie foarte mândru de numele lui. Au revoir, Lottie!
-Au revoir, spun trântind uşa compartimentului din greşeală şi înaintez pe culoar spre una din ieşiri.
Stai.
Mi-a zis cumva Lottie?
Dar eu nu i-am spus numele meu şi... Nu, nu se poate! Sigur l-a auzit când a ţipat tata la telefon. Este singură explicaţie logică.
Uaaah, eşti prea obosită, Lottie! Trebuie neapărat să tragi un pui de somn. Sau ceva mai mult. Depinde dacă ajungi unde trebuie... Ah, când mă gândesc că am de străbătut tot Parisul în căutarea prietenului meu din copilărie... Data viitoare să fie învăţătură de mine. Eu una sper să nu mai existe o dată viitoare. Nu cred că aş mai putea face aceeaşi greşeală încă o dată. Şi oricum, pe mine nu mă deranjează atât de mult că Chace s-a folosit de mine cât mă deranjează faptul că am aflat imediat după ce m-am culcat cu el. Dacă aflam mai devreme, aveam grijă ca totul să fie altfel. Ne-am fi despărţit de comun acord, i-aş fi dat nişte bani ca să mă asigur că mă lasă în pace şi acum aş fi în Rio cu tata, încă virgină şi în căutarea cuiva special care să mă placă aşa cum sunt, pentru ce sunt, nu pentru ce am sau cum mă numesc. Cineva cu care să fie de acord şi tata şi, de ce nu, să mă şi mărit cu el. Oricum îmi propusesem când eram mai mică să fac sex cu cineva cu care aveam să-mi petrec restul vieţii pentru că îmi doream să fie ceva special. Nu că experienţa cu Chace nu ar fi fost ceva special – eram sigură că voi ajunge să mă mărit cu el. Dar astea sunt doar vise... Cred că mă arunc prea mult cu capul înainte.
-Duduie, revin-o cu picioarele pe pământ, mai sunt şi alţii care vor să coboare, aud în spatele meu şi când mă întorc să-mi cer scuze îl văd pe puştiul de mai devreme, cel care se purtase ca un necioplit când îmi căutam un loc. Când mă zări începuse să râdă batjocoritor. Chiar nu ştiu ce mă ţine să nu-i dau o palmă.
Îmi trag trolerul şi înaintez, apropiindu-mă de trepte. În spatele meu, puştiul bătea cu degetele în uşă de nerăbdare. Trag aer în piept, încercând să mă conving că mâine va fi altfel, că eu n-am făcut niciun rău omenirii şi că n-am nicio legătură de sânge cu Hitler şi încep să cobor. Doar că înainte ca piciorul meu să ajungă jos în staţie, mă împiedic de ceva – ştiu că puştiul mi-a pus piedică – şi mă prăbuşesc pe cimentul rece, cu cele două valize şi geanta mea Gucci înşirate pe lângă mine, iar trolerul peste picioarele mele. Râsete peste tot în jurul meu. Să înţeleg că n-ar trebui să mă aştept ca unul dintre ei să ajute o fată frumoasă la ananghie?
-Francezi idioţi, nu meritaţi să fiu înnebunită după istoria şi literatura voastră, murmur în limba mea natală în timp ce mă sprijin în mâini. Mi-aş dori să vă duceţi cu toţii în Iad! Acolo vă este locul, cu tot cu privirile alea idioate care te devorează pe dinăuntru! O să se aleagă praful de voi, vă asigur... Nimeni care-i face asta lui Lottie Meyer nu scapă nepedepsit!
Înaintez pe peron bolborosind tot felul de înjurături, în toate limbile ştiute de mine, până când realizez că habar n-am unde mă duc sau chiar unde sunt. În Paris, da. Dar în ce zonă a Parisului?
Stau aşa şi mă holbez la toţi trecătorii timp de vreo zece minute. Unii se grăbesc să ajungă cât mai repede acasă fiind obosiţi după atâta drum – şi înjurat în gând o anumită călătoare –, unii sunt întâmpinaţi de familiile lor şi par să fie foarte fericiţi în timp ce dau din mâini şi povestesc despre cât de ridicolă era tipa aia din SUA, care, totuşi era frumoasă, iar alţii, pur şi simplu nu par să fie interesaţi de ceva şi o iau uşor spre casă.
Cu toate acestea, nu-l văd pe nicăieri tipul superb care a făcut atâtea pentru mine. Ciudat, puteam să jur că l-am văzut undeva în spatele meu în tren. Probabil a zbughit-o acasă sătul până peste cap de existenţa mea. Îmi inchipui că se va plânge familiei sale de însoţitoarea lui care l-a stresat tot drumul cu crizele ei adolescentine. Mda, aşa sunt eu în general. Le stric ziua celorlalţi cu problemele. Cred că aşa este orice copil bogat şi obişnuit să aive lumea la picioare, iar apoi, când totul se prăbuşeşte din cauza unei mic zdruncinături, face din asta o problemă gravă despre care trebuie să ştie întregul univers. Iar dacă nu primeşte ceea ce îşi doreşte, puţină compătimire de la toţi locuitorii planetei sau chiar ceva să înlocuiască ceea ce a pierdut, are grijă să nu mai aibă nimeni ceea ce el nu mai are. În cazul de faţă eu mi-am pierdut liniştea şi fericirea. Sper că n-am avut grijă să şi le piardă şi el. N-ar fi corect din partea mea ca după ce a fost atât de drăguţ cu mine, eu să-l răsplătesc transmiţându-i proasta mea dispoziţie.
-Hei, vin-o dacă vrei să mai prinzi vreo tartă cu ciocolată. Se mănâncă foarte repede, aud o voce cunoscută în spatele meu. Da, el este! Recunosc vocea aceea de la o poştă. Atât de liniştitoare şi de melodioasă, profundă şi înţelegătoare. Aş fi vrut să mă întorc să-l salut, dar cred că era ocupat cu cel sau cea care venise după el. Doar nu îşi spune singur să nu întârzie?
Nu ştiu cum, sau de ce, dar simt cum o mână fermă, cu o atingere delicată totuşi, se propteşte de spatele meu şi eu, din reflex, îi dau cu geanta în cap posesorului scoţând un ţipăt scurt. Nu trebuia să fac asta...
-Au. Ce ai în geanta aia ? În viaţa mea n-am văzut atâtea stele verzi.
-Oh, te rog, iartă-mă! Chiar n-am vrut! Cu atâţia francezi care mă urăsc pe aici e foarte greu să-ţi păstrezi cumpătul şi să nu devii paranoică... Ăh, eşti singur? Dar dacă eşti singur, cu cine vorbeai mai devreme?
-Cu tine, Einstein!
Râde. Îmi place cum râde, sună foarte muzical. Doar că nu înţeleg nimic. De ce râde, de ce spune că vorbea cu mine... Trăim cumva într-o lume paralelă? Sau... Oh nu, gândurile care-mi vin acum în minte nu sunt prea plăcute, cu atât mai mult creştine. E oare momentul să fiu pedepsită pentru încrederea mea oarbă în străini? Vai, Lottie, trebuie să te culci neapărat. Delirezi prea mult. Auzi, pedeapsită fiindcă sunt prea încrezătoare! Poate ar trebui să-mi fac şi un control la cap după ce îmi găsesc un adăpost. Atâtea probleme dăunează grav psihicului. Şi ştiu foarte bine cât de instabilă sunt din acest punct de vedere.
Văzându-mă confuză şi neliniştită se opreşte din râs şi se holbează la mine.
-Nu-mi spune că nici acum n-ai realizat cine sunt! zice lovindu-se uşor peste frunte.
-Ar trebui... ?
-Normal că da! Lottie, ţi-am spus foarte clar că mă cheamă Roland Maynotte. R-o-l-a-n-d!
Încerc să-mi amintesc dacă am mai auzit numele ăsta pe undeva şi dacă da, cînd şi în ce circumstanţe. Dacă omul insistă atât de mult, înseamnă că aşa este şi ne-am mai văzut cândva sau ceva de genul. Şi apoi, ştiu foarte bine şi ce prototip de memorie am şi că nu reţin mai nimic. Înafară de ceea ce-mi pun în cap să reţin. Pentru că atunci când vine vorba de şcoală, am o memorie chiar foarte bună. Să nu mai vorbesc despre cea vizuală. Ciudat, nu? Ai zice că sunt extraterestru. Ăh da, chiar trebuie să mă odihnesc. Mereu am avut o imaginaţie bogată, dar acum prea îmi scapă de sub control.
Prima oară îmi vine în minte Christiano Ronaldo, dar nu, nu este el. Apoi Ronald McDonald... El nici atât. Şi e Roland, nu Ronald. Mai stoarceţi creierii, Lottie. Cum să uiţi că te-ai mai întâlnit cu cineva care arăta în felul ăsta ?!
-Roland, Roland, murmur încercând să-mi aduc aminte. Apoi, fix ca în desenele acelea animate, simt cum mi se aprinde beculeţul deasupra capului. Nu, nu se poate! îmi spun. Nu are cum să fie. Dar dacă...
-Roland? Acel Roland? Rowe al meu?
-Chiar el, spune cu un zâmbet larg. Vai, Lottie, ce...
Nu apucă să termine că eu deja sar la gâtul lui şi el mă ridică în braţe ca pe un copil. Tovarăşul meu, cel care a fost atât de drăguţ încât şi-a împărţit biscuiţii cu o americancă nebună care plânge prin trenuri şi urâtă de majoritatea semenilor lui, cel care i-a făcut cinste aceleaşi fete de origine new yorkeză la vagonul restaurant din trenul spre Paris şi a încercat să o binedispună, nu este nimeni altul decât prietenul meu din copilărie? Cel la care voi locui pe tot parcursul verii? Asta înseamnă că nu voi mai căuta în fiecare colţişor al Parisului şi că voi putea face o baie, mânca şi dormi cât mai curând. Se pare că eram îndeajuns de smerită ca Dumnezeu să-mi poarte de grijă. Mulţumesc, Doamne!
Vai, dar totul are o logică acum. Nu mă ajuta el aşa de bun samaritean ce este. El m-a recunoscut! Nu-mi vine să cred ce tembelă sunt... Cum să nu-l recunosc? Dar eu nici nu-i mai ştiam numele şi adevărul e că s-a schimbat prea mult. Ultima amintire în care îmi apare este una când avea el zece ani, unde era ciufulit şi murdar şi stătea agăţat de tatăl meu, rugându-l să nu mă ia, că locul meu e în Franţa lângă el. Atât doar. Nici nu mi s-a mai dat voie pe urmă să iau legătura cu el sau să păstrez vreo poză. Distrus din cauza pierderii mamei, tata se hotărâse s-o luăm de la capăt şi a insistat să stăm departe de tot ceea ce ne aducea aminte de ea. Şi cum memoria mea este mai proastă decât a oricărui vertebrat din galaxia asta, mi se pare şi logic să uit de el.
-Mă crezi că la tine veneam? întreb încă agăţată de gâtul lui. Aveam de gând să te caut şi în gaură de şarpe, Rowe. Dar m-ai găsit tu pe mine! Vai, ce super... Deabia aştept să ajungem acasă. Mi-a fost foarte, foarte, foarte, foarte dor de tine!
-Am văzut şi eu ce dor ţi-a fost de mine, bălmăjeşte îmbufnat şi eu încerc cu greu să-mi înăbuş chicotelile – e ca un copilaş căruia îi interzici ceva.
-Unde ai fost în tot acest timp când eu aveam nevoie de tine? Nu, asta nu e important. Ştiu una mai bună. Cum de nu m-ai recunoscut?
-Zece ani, Rowe, îi amintesc eu sărind din braţele lui, sunt zece ani de când nu te-am mai văzut, nu ţi-am mai auzit vocea, nu te-am mai avut în gând şi nici numele nu ţi l-am mai rostit, spun şi încep să-i povestesc despre decizia tatălui meu în timp ce el îmi ia bagajele şi îmi face semn cu mâna s-o iau înainte.
-Să zicem că vă iert pe amândoi din cauza acestei revederi. Acum nu ştiu dacă şi mama va fi la fel de indulgentă. Începe să râdă. Dar cum de ţi-ai amintit că mai ai pe cineva şi pe aici, pe la noi, prin Franţa?
-Chiar nu vreau să vorbesc despre asta acum. Vreau doar să mă bucur de prezenţa ta şi de frumuseţea Parisului meu mult iubit.
-Într-adevăr, peisajul de aici din gară este sublim.
-Mai taci din gură, îi zic râzând. Ştii foarte bine că nu la asta mă refer.
Începe şi el să râdă şi îşi întinde o mână în jurul umerilor mei, trăgându-mă lângă el.
-Te-ai schimbat mult, Lottie! Sincer să fiu, nici eu nu te-am recunoscut la început, deşi aveam o vagă bănuială – buclele tale blonde sunt inconfundabile, iar nuanţa ta de blond-pai este foarte rară. Dar apoi, când a sunat tatăl tău şi l-am auzit spunându-ţi Charlotte şi pe tine corectându-l, m-am lămurit imediat! De aceea mi-am şi lăsat brăţara la vedere. M-am gândit că dacă ai fi observat-o ţi-ar fi fost mult mai uşor să-ţi aminteşti!
Brusc mi-a venit în cap momentul din timpul mesei când văzusem brăţara şi impactul pe care-l avuse asupra mea. I-am spus tot ce îmi trecuse prin cap în momentul acela. Ca răspuns îmi ciufulise părul.
-Dar a ta unde este?
-Cred că mi-a ascuns-o tata! Hei, mai avem mult până la ieşire? zic încercând să schimb subiectul văzându-i privirea mânioasă.
-UÅŸa e chiar... Lottie, stai!
Dar înainte ca el să mă avertizeze, eu deja mă contopesc cu peretele de sticlă din dreptul uşii. Au. Totul începe să se învârtă în jurul meu... Ăla e cumva un ponei zburător?
-Lottie, ma chérie, eşti bine? mă întreabă luându-mi faţa în mâini. Mă mai ţine aşa câteva secunde până reuşesc eu să revin cu picioarele pământ. Îi zic să sunt bine, după care mă ia de mână şi ieşim afară unde rămân cu gura căscată.
E de un infinit de ori mai frumos decât mă aşteptam. Poate din cauza nopţii. Clădirile superbe ale oraşului ce dau impresia că eşti încă prins în jumătatea secolului nouăsprezece strălucesc în luminile dese ale felinarelor de pe străzi. Totul se scaldă în lumină. Toate aleile, părculeţele, esplanadele, totul până la turnul Eiffel, inclusiv. Nu m-aş plictisi niciodată de luminile acestea. Sau de clădirile, magazinele şi restaurantele de aici. E clar. Parisul este făcut pentru mine, iar eu sunt făcută pentru Paris.
Rowe mă trage de păr ca să mă trezesc din fanteziile mele.
-Şi cam ce magazine te-ai gândit să dai gata?
-Toate! şoptesc visându-mă deja cu grămezi de pungi în mână.
-Şi cam cu ce bani ai vrea să faci asta?
Şi brusc se rupe firul. Gata. Întuneric. Magazinele dispar, la fel şi pungile din mâinile mele, împreună cu toată fericirea mea. Nu, de ce trebuia să-mi amintească el că nu am niciun ban şi că sunt pedepsită? Prieten ticălos, credeam că mă iubeşte.
-Ştii că te iubesc, răspunde gândului meu nerostit, dar stau de două ore cu tine şi deja mi-am dat seama că eşti mult prea copilăroasă. Trebuie să-ţi deschidă cineva ochii.
-Dar până atunci, hai să ne bucurăm de revederea noastră aşa cum trebuie, zic în timp ce-mi desfac baretele de la pantofi. Îi iau în mână şi încep să alerg şi să ţopăi de-a lungul aleii pavate cu cimente, înconjurată de băncuţe şi tufişuri pline ochi cu trandafiri. În spatele meu, Rowe îmi duce bagajele râzând. E băiat bun şi... Aproape că mă îndrăgostisem de el! Slavă Domnului că n-am făcut-o! Am fost foarte clari unul cu celălalt acum zece ani, nimic mai mult decât prieteni. Ce jenantă ar fi o relaţie între noi... Las-o baltă, îmi spun şi dau din cap să alung acele gânduri.
-C-ce faci? întreb – deşi iese mai mult ca un chiţăit – când îl văd aplecat în faţă la câţiva metri depărtare de mine.
-Haide sus!
-EÅŸti nebun?
-Lottie, nu cântăreşti nici cât un sfert din mine, aşa că relaxează-te şi urcă sus! Vreau să te răsfăţ şi să fim exact ca atunci când eram copii...
-Dar ai atâtea valize... Nu, nu fac asta!
-Dacă n-o faci tu, o fac eu, zice rânjind în timp ce mă ia de mijloc cu o mână – vorbesc serios, cu o mână – şi mă pune în spate. Exact cum violatorii îşi cară presupusele lor victime ameţite şi năucite. Doar că dragul meu prieten nu este un violator. El – mi-am amintit acum şi sunt recunoscătoare – este persoana pe care am iubit-o întotdeauna cel mai mult pe lumea asta, imediat după mama şi tata. Prietenul meu cel mai bun, Roland Maynotte...
Trebuie să recunosc, e foarte bine aici sus. Rowe are un mers lin, dar hotărât, cu paşi mari. Mă mai zdruncină puţin când îi amorţeste mâna, dar în rest nu pare să-l deranjeze greutatea mea. Chiar eram atât de slabă?
-La ce te gândeşti?
-La nimic. Stai departe?
-Nu chiar, dar am maşina undeva pe aici. Trebuie să fie şi...
-Roland, mon amour! aud un strigăt undeva aproape şi Roland mă lasă jos cu o delicateţe nemaivăzută.
O tipă superbă, mult mai înaltă decât mine, cu pielea de culoarea caramelului, cu părul negru strălucitor curgându-i în valuri pe spatele îngust şi ochii mari şi albaştrii strălucind de fericire se apropie de el şi îi sare la gât. El se joacă puţin cu ea şi apoi o sărută apăsat, trecându-şi mâinile prin părul ei. Normal că are iubită, îmi spun în gând, dar simt cum mi se măresc ochii când văd un inel pe degetul prietenelui meu. Inel de logodnă. Dumnezeule mare! Iar al ei este atât de frumos... Micuţ şi gingaş, din argint, cu un diamant mic şi strălucitor.
Şi nu văd de ce n-ar putea fi logodit cu ea. Tipa nu doar că arată incredibil, ca un model argentinian, ci are şi stil. Poartă o rochie neagră de vară, cu volănaşe, marca Louis Vuitton, o geantă de acelaşi designer şi sandale negre Alexander McQueen cu talpă joasă. Totuşi, dacă aş fi avut o piele ca a ei, eu una aş încerca să port ţinute cât mai colorate, nu negru. Dar e alegerea ei. Fiecare se îmbracă cum vrea. Nu pot să le cer tuturor să fie ca mine.
Oh, se mai sărută mult? M-am plictisit. Mă mir cum de nu reacţionez aiurea la gestul ăsta al lor. Având în vedere cât de mult am plâns în tren, nu mă aşteptam să fiu atât de tare. Poate pentru că reîntâlnirea asta cu el mă făcuse să mă simt mai bine. Probabil. Cu logodnică sau nu, el tot era prietenul meu şi eu tot la fel de mult îl iubeam. Şi totuşi, voi avea grijă să-l iau la rost că a ascuns asta de mine. O să avem mult de discutat, mon ami, gândesc şi-l ţintuiesc cu privirea atunci când se dezlipeşte de brunetă aducându-şi brusc aminte mine.
Loulei, Teh, Lexxi şi tuturor celor care citesc le mulţumesc din suflet şi da, ştiu că prologul nu este unul foarte strălucit, dar este o piesă importantă. E vina mea oricum că nu m-am mai uitat peste el înainte :)).
Vă las acum să citiţi. Lectură plăcută!
[center]Capitolul doi[/center]
Nici în cele mai frumoase vise nu mi-am închipuit că voi întâlni vreodată pe cineva atât de minunat ca şi tovarăşul meu de drum; asta pentru că în mai toate visele mele ori joc cu Johnny Depp într-una din cotinuările seriei Piraţii din Caraibe, ori dau mână cu preşedintele, ori mă ocup de cine ştie ce puştoaică cu fumuri în cap, ori vorbesc cu mama, ori mă... căsătoresc cu Chace, în timp ce sărim dintr-un avion cu paraşuta.
El, tovarăşul meu de călătorie, despre care nu ştiu absolut nimic este enervant de minunat. În timp ce străbăteam vagoanele printre toţi acei francezi care mă priveau de parcă aş avea cine ştie ce boală molipsitoare şi ale căror priviri aveau de gând să mă tortureze în cel mai crud mod posibil, mă înconjurase cu braţele şi mă ţinea lipită de el, de parcă îi era frică să mă piardă. Iar corpul meu reacţiona foarte ciudat la atingerea lui. Se simţea în siguranţă şi parcă nu vroia să se dezlipească de-al lui. N-am să înţeleg niciodată faza cu hormonii sau ce naiba e chestia aia care te înnebuneşte până se ajunge la lucrul pe care mulţi dintre noi îl aşteaptă de mult: sexul. Ceea ce îmi aminteşte de Chace şi de faptul că el a contribuit la deflorarea mea... Ah, aş da orice ca amintirile din noapte trecută să nu-mi mai apară în minte, iar el să dispară pentru totdeauna din inima mea. Mi-a luat deja tot ceea ce mă făcea mai specială, la ce mai avea nevoie acum de inima mea ?
În timp ce mergeam noi aşa, lipiţi unul de altul, el zâmbind cordial şi eu suspinând din când în când, am observat cât de scundă sunt. Îi ajung până undeva mai sus de umăr cu tot cu platformele mele Loubotin. Nu-mi place că sunt atât de scundă! Nu-mi place şi punct. Nici n-ai zice că am saptişpe ani. Mulţi mă cred boboacă la liceu. E enervant!
Am avut grijă să nu-l golesc de bani pe tânărul generos ce încerca să mă facă să mă simt bine. În mod normal aş fi comandat ceva extravagant şi cu un nume greu de pronunţat, dar de data asta comandasem un preparat rece, servit ca aperitiv. Oricum mi-a fost destul de greu să mânânc cu toate acele priviri aţintite spre mine. La un moment dat aproape că mă ridicasem de la masă, gata să mă întorc în compartiment şi cu ochii plini de lacrimi, dar el îşi pusese mâna peste a mea înainte de a face asta şi mi-a spus că totul e în regulă atâta timp cât eu îi ignor. Este singura cale prin care reuşeşti să învingi un francez pus pe harţă şi hotărât să te distrugă din priviri sau cu replici acide. Am observat ceva foarte ciudat la mâna cu care mă oprise; avea o brăţară neagră împletită pe care era scris cu turcoaz un nume... Din ce am văzut eu scria Lottie, dar putea doar să mi se pară. Şi apoi, nu sunt singura Lottie de pe planeta asta. Destul de ciudat, dar să lăsăm asta. E un străin în cele din urmă.
-Aici se despart drumurile noastre, spun uitându-mă la el cum se chinuie să-mi dea jos trolerul din plasa de bagaje. Nici nu mi-am dat seama că am ajuns până să-mi zică el. Se înserase şi totul era foarte greu de distins. Sau poate că eram prea obosită. Sau emoţionată. Sau năucită. Undeva pe acolo.
-Mi-a făcut plăcere să te cunosc, continui. Eşti un om minunat, sunt sigură că familia ta este foarte mândră de tine.
-Da, cum să nu, zice chicotind în timp ce-mi înmânează trolerul. Poţi s-o iei înainte, eu mai am ceva de strâns pe aici. Oricum, aici ne despărţim, nu? zice pe un ton ironic şi eu nu prea mă prind de poantă. Nu mă prind deobicei de poante, dar asta este o altă poveste.
-Da, aşa-i. Uhm, înainte să ne luăm la revedere ai putea să-mi spui numele tău? Când se va răzgândi tata, chiar aş vrea să ştiu cine a fost cel care a fost atât de binevoitor cu mine. Cine ştie ce se poate întâmpla...
-Sigur. Numele meu este Roland Maynotte, zâmbeşte şi pare să fie foarte mândru de numele lui. Au revoir, Lottie!
-Au revoir, spun trântind uşa compartimentului din greşeală şi înaintez pe culoar spre una din ieşiri.
Stai.
Mi-a zis cumva Lottie?
Dar eu nu i-am spus numele meu şi... Nu, nu se poate! Sigur l-a auzit când a ţipat tata la telefon. Este singură explicaţie logică.
Uaaah, eşti prea obosită, Lottie! Trebuie neapărat să tragi un pui de somn. Sau ceva mai mult. Depinde dacă ajungi unde trebuie... Ah, când mă gândesc că am de străbătut tot Parisul în căutarea prietenului meu din copilărie... Data viitoare să fie învăţătură de mine. Eu una sper să nu mai existe o dată viitoare. Nu cred că aş mai putea face aceeaşi greşeală încă o dată. Şi oricum, pe mine nu mă deranjează atât de mult că Chace s-a folosit de mine cât mă deranjează faptul că am aflat imediat după ce m-am culcat cu el. Dacă aflam mai devreme, aveam grijă ca totul să fie altfel. Ne-am fi despărţit de comun acord, i-aş fi dat nişte bani ca să mă asigur că mă lasă în pace şi acum aş fi în Rio cu tata, încă virgină şi în căutarea cuiva special care să mă placă aşa cum sunt, pentru ce sunt, nu pentru ce am sau cum mă numesc. Cineva cu care să fie de acord şi tata şi, de ce nu, să mă şi mărit cu el. Oricum îmi propusesem când eram mai mică să fac sex cu cineva cu care aveam să-mi petrec restul vieţii pentru că îmi doream să fie ceva special. Nu că experienţa cu Chace nu ar fi fost ceva special – eram sigură că voi ajunge să mă mărit cu el. Dar astea sunt doar vise... Cred că mă arunc prea mult cu capul înainte.
-Duduie, revin-o cu picioarele pe pământ, mai sunt şi alţii care vor să coboare, aud în spatele meu şi când mă întorc să-mi cer scuze îl văd pe puştiul de mai devreme, cel care se purtase ca un necioplit când îmi căutam un loc. Când mă zări începuse să râdă batjocoritor. Chiar nu ştiu ce mă ţine să nu-i dau o palmă.
Îmi trag trolerul şi înaintez, apropiindu-mă de trepte. În spatele meu, puştiul bătea cu degetele în uşă de nerăbdare. Trag aer în piept, încercând să mă conving că mâine va fi altfel, că eu n-am făcut niciun rău omenirii şi că n-am nicio legătură de sânge cu Hitler şi încep să cobor. Doar că înainte ca piciorul meu să ajungă jos în staţie, mă împiedic de ceva – ştiu că puştiul mi-a pus piedică – şi mă prăbuşesc pe cimentul rece, cu cele două valize şi geanta mea Gucci înşirate pe lângă mine, iar trolerul peste picioarele mele. Râsete peste tot în jurul meu. Să înţeleg că n-ar trebui să mă aştept ca unul dintre ei să ajute o fată frumoasă la ananghie?
-Francezi idioţi, nu meritaţi să fiu înnebunită după istoria şi literatura voastră, murmur în limba mea natală în timp ce mă sprijin în mâini. Mi-aş dori să vă duceţi cu toţii în Iad! Acolo vă este locul, cu tot cu privirile alea idioate care te devorează pe dinăuntru! O să se aleagă praful de voi, vă asigur... Nimeni care-i face asta lui Lottie Meyer nu scapă nepedepsit!
Înaintez pe peron bolborosind tot felul de înjurături, în toate limbile ştiute de mine, până când realizez că habar n-am unde mă duc sau chiar unde sunt. În Paris, da. Dar în ce zonă a Parisului?
Stau aşa şi mă holbez la toţi trecătorii timp de vreo zece minute. Unii se grăbesc să ajungă cât mai repede acasă fiind obosiţi după atâta drum – şi înjurat în gând o anumită călătoare –, unii sunt întâmpinaţi de familiile lor şi par să fie foarte fericiţi în timp ce dau din mâini şi povestesc despre cât de ridicolă era tipa aia din SUA, care, totuşi era frumoasă, iar alţii, pur şi simplu nu par să fie interesaţi de ceva şi o iau uşor spre casă.
Cu toate acestea, nu-l văd pe nicăieri tipul superb care a făcut atâtea pentru mine. Ciudat, puteam să jur că l-am văzut undeva în spatele meu în tren. Probabil a zbughit-o acasă sătul până peste cap de existenţa mea. Îmi inchipui că se va plânge familiei sale de însoţitoarea lui care l-a stresat tot drumul cu crizele ei adolescentine. Mda, aşa sunt eu în general. Le stric ziua celorlalţi cu problemele. Cred că aşa este orice copil bogat şi obişnuit să aive lumea la picioare, iar apoi, când totul se prăbuşeşte din cauza unei mic zdruncinături, face din asta o problemă gravă despre care trebuie să ştie întregul univers. Iar dacă nu primeşte ceea ce îşi doreşte, puţină compătimire de la toţi locuitorii planetei sau chiar ceva să înlocuiască ceea ce a pierdut, are grijă să nu mai aibă nimeni ceea ce el nu mai are. În cazul de faţă eu mi-am pierdut liniştea şi fericirea. Sper că n-am avut grijă să şi le piardă şi el. N-ar fi corect din partea mea ca după ce a fost atât de drăguţ cu mine, eu să-l răsplătesc transmiţându-i proasta mea dispoziţie.
-Hei, vin-o dacă vrei să mai prinzi vreo tartă cu ciocolată. Se mănâncă foarte repede, aud o voce cunoscută în spatele meu. Da, el este! Recunosc vocea aceea de la o poştă. Atât de liniştitoare şi de melodioasă, profundă şi înţelegătoare. Aş fi vrut să mă întorc să-l salut, dar cred că era ocupat cu cel sau cea care venise după el. Doar nu îşi spune singur să nu întârzie?
Nu ştiu cum, sau de ce, dar simt cum o mână fermă, cu o atingere delicată totuşi, se propteşte de spatele meu şi eu, din reflex, îi dau cu geanta în cap posesorului scoţând un ţipăt scurt. Nu trebuia să fac asta...
-Au. Ce ai în geanta aia ? În viaţa mea n-am văzut atâtea stele verzi.
-Oh, te rog, iartă-mă! Chiar n-am vrut! Cu atâţia francezi care mă urăsc pe aici e foarte greu să-ţi păstrezi cumpătul şi să nu devii paranoică... Ăh, eşti singur? Dar dacă eşti singur, cu cine vorbeai mai devreme?
-Cu tine, Einstein!
Râde. Îmi place cum râde, sună foarte muzical. Doar că nu înţeleg nimic. De ce râde, de ce spune că vorbea cu mine... Trăim cumva într-o lume paralelă? Sau... Oh nu, gândurile care-mi vin acum în minte nu sunt prea plăcute, cu atât mai mult creştine. E oare momentul să fiu pedepsită pentru încrederea mea oarbă în străini? Vai, Lottie, trebuie să te culci neapărat. Delirezi prea mult. Auzi, pedeapsită fiindcă sunt prea încrezătoare! Poate ar trebui să-mi fac şi un control la cap după ce îmi găsesc un adăpost. Atâtea probleme dăunează grav psihicului. Şi ştiu foarte bine cât de instabilă sunt din acest punct de vedere.
Văzându-mă confuză şi neliniştită se opreşte din râs şi se holbează la mine.
-Nu-mi spune că nici acum n-ai realizat cine sunt! zice lovindu-se uşor peste frunte.
-Ar trebui... ?
-Normal că da! Lottie, ţi-am spus foarte clar că mă cheamă Roland Maynotte. R-o-l-a-n-d!
Încerc să-mi amintesc dacă am mai auzit numele ăsta pe undeva şi dacă da, cînd şi în ce circumstanţe. Dacă omul insistă atât de mult, înseamnă că aşa este şi ne-am mai văzut cândva sau ceva de genul. Şi apoi, ştiu foarte bine şi ce prototip de memorie am şi că nu reţin mai nimic. Înafară de ceea ce-mi pun în cap să reţin. Pentru că atunci când vine vorba de şcoală, am o memorie chiar foarte bună. Să nu mai vorbesc despre cea vizuală. Ciudat, nu? Ai zice că sunt extraterestru. Ăh da, chiar trebuie să mă odihnesc. Mereu am avut o imaginaţie bogată, dar acum prea îmi scapă de sub control.
Prima oară îmi vine în minte Christiano Ronaldo, dar nu, nu este el. Apoi Ronald McDonald... El nici atât. Şi e Roland, nu Ronald. Mai stoarceţi creierii, Lottie. Cum să uiţi că te-ai mai întâlnit cu cineva care arăta în felul ăsta ?!
-Roland, Roland, murmur încercând să-mi aduc aminte. Apoi, fix ca în desenele acelea animate, simt cum mi se aprinde beculeţul deasupra capului. Nu, nu se poate! îmi spun. Nu are cum să fie. Dar dacă...
-Roland? Acel Roland? Rowe al meu?
-Chiar el, spune cu un zâmbet larg. Vai, Lottie, ce...
Nu apucă să termine că eu deja sar la gâtul lui şi el mă ridică în braţe ca pe un copil. Tovarăşul meu, cel care a fost atât de drăguţ încât şi-a împărţit biscuiţii cu o americancă nebună care plânge prin trenuri şi urâtă de majoritatea semenilor lui, cel care i-a făcut cinste aceleaşi fete de origine new yorkeză la vagonul restaurant din trenul spre Paris şi a încercat să o binedispună, nu este nimeni altul decât prietenul meu din copilărie? Cel la care voi locui pe tot parcursul verii? Asta înseamnă că nu voi mai căuta în fiecare colţişor al Parisului şi că voi putea face o baie, mânca şi dormi cât mai curând. Se pare că eram îndeajuns de smerită ca Dumnezeu să-mi poarte de grijă. Mulţumesc, Doamne!
Vai, dar totul are o logică acum. Nu mă ajuta el aşa de bun samaritean ce este. El m-a recunoscut! Nu-mi vine să cred ce tembelă sunt... Cum să nu-l recunosc? Dar eu nici nu-i mai ştiam numele şi adevărul e că s-a schimbat prea mult. Ultima amintire în care îmi apare este una când avea el zece ani, unde era ciufulit şi murdar şi stătea agăţat de tatăl meu, rugându-l să nu mă ia, că locul meu e în Franţa lângă el. Atât doar. Nici nu mi s-a mai dat voie pe urmă să iau legătura cu el sau să păstrez vreo poză. Distrus din cauza pierderii mamei, tata se hotărâse s-o luăm de la capăt şi a insistat să stăm departe de tot ceea ce ne aducea aminte de ea. Şi cum memoria mea este mai proastă decât a oricărui vertebrat din galaxia asta, mi se pare şi logic să uit de el.
-Mă crezi că la tine veneam? întreb încă agăţată de gâtul lui. Aveam de gând să te caut şi în gaură de şarpe, Rowe. Dar m-ai găsit tu pe mine! Vai, ce super... Deabia aştept să ajungem acasă. Mi-a fost foarte, foarte, foarte, foarte dor de tine!
-Am văzut şi eu ce dor ţi-a fost de mine, bălmăjeşte îmbufnat şi eu încerc cu greu să-mi înăbuş chicotelile – e ca un copilaş căruia îi interzici ceva.
-Unde ai fost în tot acest timp când eu aveam nevoie de tine? Nu, asta nu e important. Ştiu una mai bună. Cum de nu m-ai recunoscut?
-Zece ani, Rowe, îi amintesc eu sărind din braţele lui, sunt zece ani de când nu te-am mai văzut, nu ţi-am mai auzit vocea, nu te-am mai avut în gând şi nici numele nu ţi l-am mai rostit, spun şi încep să-i povestesc despre decizia tatălui meu în timp ce el îmi ia bagajele şi îmi face semn cu mâna s-o iau înainte.
-Să zicem că vă iert pe amândoi din cauza acestei revederi. Acum nu ştiu dacă şi mama va fi la fel de indulgentă. Începe să râdă. Dar cum de ţi-ai amintit că mai ai pe cineva şi pe aici, pe la noi, prin Franţa?
-Chiar nu vreau să vorbesc despre asta acum. Vreau doar să mă bucur de prezenţa ta şi de frumuseţea Parisului meu mult iubit.
-Într-adevăr, peisajul de aici din gară este sublim.
-Mai taci din gură, îi zic râzând. Ştii foarte bine că nu la asta mă refer.
Începe şi el să râdă şi îşi întinde o mână în jurul umerilor mei, trăgându-mă lângă el.
-Te-ai schimbat mult, Lottie! Sincer să fiu, nici eu nu te-am recunoscut la început, deşi aveam o vagă bănuială – buclele tale blonde sunt inconfundabile, iar nuanţa ta de blond-pai este foarte rară. Dar apoi, când a sunat tatăl tău şi l-am auzit spunându-ţi Charlotte şi pe tine corectându-l, m-am lămurit imediat! De aceea mi-am şi lăsat brăţara la vedere. M-am gândit că dacă ai fi observat-o ţi-ar fi fost mult mai uşor să-ţi aminteşti!
Brusc mi-a venit în cap momentul din timpul mesei când văzusem brăţara şi impactul pe care-l avuse asupra mea. I-am spus tot ce îmi trecuse prin cap în momentul acela. Ca răspuns îmi ciufulise părul.
-Dar a ta unde este?
-Cred că mi-a ascuns-o tata! Hei, mai avem mult până la ieşire? zic încercând să schimb subiectul văzându-i privirea mânioasă.
-UÅŸa e chiar... Lottie, stai!
Dar înainte ca el să mă avertizeze, eu deja mă contopesc cu peretele de sticlă din dreptul uşii. Au. Totul începe să se învârtă în jurul meu... Ăla e cumva un ponei zburător?
-Lottie, ma chérie, eşti bine? mă întreabă luându-mi faţa în mâini. Mă mai ţine aşa câteva secunde până reuşesc eu să revin cu picioarele pământ. Îi zic să sunt bine, după care mă ia de mână şi ieşim afară unde rămân cu gura căscată.
E de un infinit de ori mai frumos decât mă aşteptam. Poate din cauza nopţii. Clădirile superbe ale oraşului ce dau impresia că eşti încă prins în jumătatea secolului nouăsprezece strălucesc în luminile dese ale felinarelor de pe străzi. Totul se scaldă în lumină. Toate aleile, părculeţele, esplanadele, totul până la turnul Eiffel, inclusiv. Nu m-aş plictisi niciodată de luminile acestea. Sau de clădirile, magazinele şi restaurantele de aici. E clar. Parisul este făcut pentru mine, iar eu sunt făcută pentru Paris.
Rowe mă trage de păr ca să mă trezesc din fanteziile mele.
-Şi cam ce magazine te-ai gândit să dai gata?
-Toate! şoptesc visându-mă deja cu grămezi de pungi în mână.
-Şi cam cu ce bani ai vrea să faci asta?
Şi brusc se rupe firul. Gata. Întuneric. Magazinele dispar, la fel şi pungile din mâinile mele, împreună cu toată fericirea mea. Nu, de ce trebuia să-mi amintească el că nu am niciun ban şi că sunt pedepsită? Prieten ticălos, credeam că mă iubeşte.
-Ştii că te iubesc, răspunde gândului meu nerostit, dar stau de două ore cu tine şi deja mi-am dat seama că eşti mult prea copilăroasă. Trebuie să-ţi deschidă cineva ochii.
-Dar până atunci, hai să ne bucurăm de revederea noastră aşa cum trebuie, zic în timp ce-mi desfac baretele de la pantofi. Îi iau în mână şi încep să alerg şi să ţopăi de-a lungul aleii pavate cu cimente, înconjurată de băncuţe şi tufişuri pline ochi cu trandafiri. În spatele meu, Rowe îmi duce bagajele râzând. E băiat bun şi... Aproape că mă îndrăgostisem de el! Slavă Domnului că n-am făcut-o! Am fost foarte clari unul cu celălalt acum zece ani, nimic mai mult decât prieteni. Ce jenantă ar fi o relaţie între noi... Las-o baltă, îmi spun şi dau din cap să alung acele gânduri.
-C-ce faci? întreb – deşi iese mai mult ca un chiţăit – când îl văd aplecat în faţă la câţiva metri depărtare de mine.
-Haide sus!
-EÅŸti nebun?
-Lottie, nu cântăreşti nici cât un sfert din mine, aşa că relaxează-te şi urcă sus! Vreau să te răsfăţ şi să fim exact ca atunci când eram copii...
-Dar ai atâtea valize... Nu, nu fac asta!
-Dacă n-o faci tu, o fac eu, zice rânjind în timp ce mă ia de mijloc cu o mână – vorbesc serios, cu o mână – şi mă pune în spate. Exact cum violatorii îşi cară presupusele lor victime ameţite şi năucite. Doar că dragul meu prieten nu este un violator. El – mi-am amintit acum şi sunt recunoscătoare – este persoana pe care am iubit-o întotdeauna cel mai mult pe lumea asta, imediat după mama şi tata. Prietenul meu cel mai bun, Roland Maynotte...
Trebuie să recunosc, e foarte bine aici sus. Rowe are un mers lin, dar hotărât, cu paşi mari. Mă mai zdruncină puţin când îi amorţeste mâna, dar în rest nu pare să-l deranjeze greutatea mea. Chiar eram atât de slabă?
-La ce te gândeşti?
-La nimic. Stai departe?
-Nu chiar, dar am maşina undeva pe aici. Trebuie să fie şi...
-Roland, mon amour! aud un strigăt undeva aproape şi Roland mă lasă jos cu o delicateţe nemaivăzută.
O tipă superbă, mult mai înaltă decât mine, cu pielea de culoarea caramelului, cu părul negru strălucitor curgându-i în valuri pe spatele îngust şi ochii mari şi albaştrii strălucind de fericire se apropie de el şi îi sare la gât. El se joacă puţin cu ea şi apoi o sărută apăsat, trecându-şi mâinile prin părul ei. Normal că are iubită, îmi spun în gând, dar simt cum mi se măresc ochii când văd un inel pe degetul prietenelui meu. Inel de logodnă. Dumnezeule mare! Iar al ei este atât de frumos... Micuţ şi gingaş, din argint, cu un diamant mic şi strălucitor.
Şi nu văd de ce n-ar putea fi logodit cu ea. Tipa nu doar că arată incredibil, ca un model argentinian, ci are şi stil. Poartă o rochie neagră de vară, cu volănaşe, marca Louis Vuitton, o geantă de acelaşi designer şi sandale negre Alexander McQueen cu talpă joasă. Totuşi, dacă aş fi avut o piele ca a ei, eu una aş încerca să port ţinute cât mai colorate, nu negru. Dar e alegerea ei. Fiecare se îmbracă cum vrea. Nu pot să le cer tuturor să fie ca mine.
Oh, se mai sărută mult? M-am plictisit. Mă mir cum de nu reacţionez aiurea la gestul ăsta al lor. Având în vedere cât de mult am plâns în tren, nu mă aşteptam să fiu atât de tare. Poate pentru că reîntâlnirea asta cu el mă făcuse să mă simt mai bine. Probabil. Cu logodnică sau nu, el tot era prietenul meu şi eu tot la fel de mult îl iubeam. Şi totuşi, voi avea grijă să-l iau la rost că a ascuns asta de mine. O să avem mult de discutat, mon ami, gândesc şi-l ţintuiesc cu privirea atunci când se dezlipeşte de brunetă aducându-şi brusc aminte mine.