30-05-2010, 10:03 PM
[edit Aly]Tip Critica Permisa: Stil / Limbaj / Idei / Forma / Gramatica.
OK. Aceasta este o altă povestea de-a mea pe care o începusem mai de mult timp, dar pe care deabia am terminat-o azi şi care sper să vă placă cât de cât. Ştiu că ideea de bază a poveştii mele e una cât se poate de fumată, dar voi încerca să fac ceva mai original din ea pe parcurs. Acestea fiind spuse, vă urez lectură plăcută şi o seară bună tuturor :D.
[center]Regină printre blonde[/center]
Prolog.
-Lottie Meyer, te... măriţi cu mine?
Mi-am scuturat capul încărcat cu bucle blonde şi l-am privit în ochi râzând. Un zâmbet tâmp îi încolţise pe chipul ca de ceară. Era în genunchi, în faţa mea, cu ochii aceia verzi precum smaraldul strălucind de fericire. Am luat bănuţul de ciocolată din mâna lui, l-am sărutat pe obraz şi i-am spus:
-Da, Roland Maynotte, mă mărit cu tine!
S-a holbat la mine timp de câteva minute cu o expresie gen nu-mai-răspundeai-odată, apoi am început să râdem şi să ne alergăm prin grădina cu trandafiri a mamei sale.
Eram doar doi copii aiuriţi cu vise măreţe; el avea zece ani, iar eu şapte. Obişnuiam să ne jucăm mereu jocuri ce evidenţiau faptul că vom fi împreună pentru totdeauna. Ca şi căsătoria de exemplu. Nu era chiar dragoste, poate doar o afecţiune frăţească, dar cert este că eram de nedespărţit şi că fiecare ştia absolut totul despre celălalt.
Şi totuşi, cine ar fi crezut pe atunci că vom ajunge să stăm despărţiţi atâta timp ( zece ani ) ?
[center]Capitolul unu[/center]
Nu-mi vine să cred. Nu pot să cred că eu, Lottie Meyer, m-am lăsat prostită de un astfel de tip. Cine ar fi crezut asta? Adică... totuşi... arată atât de bine. E superb. Mai ceva ca Robert Pattinson, pe care apropo, îl detest din toată inima. Probabil că iar m-am lăsat condusă de superficialitate. La naiba cu ea, plănuisem să n-o mai las să-mi influenţeze deciziile.
Ah e atât de... dezonorant! Toţi banii mei, dar absolut toţi cei pe care i-am avut în ultimul timp fuseseră aruncaţi pe droguri, jocuri de noroc şi multe alte rahaturi din astea? Adică, pe scurt, se folosise de mine? Mă iubea pentru că eram moştenitoarea imperiului Meyer?
Ei, hai!! Poate chiar m-a iubit la început. Iar pe parcurs a început să simtă gustul bogăţiei şi... Rahat. E acelaşi lucru. Oricum aş lua-o, idiotul ăla se folosise de mine în ultimul hal. Şi eu l-am iubit ca o proastă. Şi tot ca o proastă îl iubesc în continuare.
Pe bune acum. Cine ar fi crezut că Chace Dylan, tipul ăla hiper dulce, cu zâmbetul ăla fermecător, cu ochii ăia căprui şi atât de profunzi şi cu acel corp de super model nu e decât un drogat cu datorii mai mari decât poate avea un om normal. La naiba. Are şi un nume sugestiv. Vânător... De tipe cu o avere imensă în spate.
-Haide, domnişoară, vă mişcaţi sau aveţi de gând să staţi pe trepte tot drumul?
La naiba cu francezii ăştia. Ce or avea cu mine? De zece minute de când am luat trenul spre Paris din Londra – cu ocazia asta m-am gândit să-mi vizitez şi verişoara din partea mamei pe care nu am văzut-o niciodată şi care locuia acolo – toţi mă privesc de parcă aş avea cine ştie ce boală. Dar eu sunt perfect sănătoasă. Poate inima-mi este puţin frântă, faima târâtă în noroi şi orgoliul călcat în picioare, dar în rest totul e chiar foarte OK la sănătatea mea.
-Mă scuzaţi, eram prea cufundată în gândurile mele, îi răspund tot în franceză cu un zâmbet care sper să nu pară prea încrezut. Să vadă că n-are niciun motiv să mă urască. Am crescut aici proştilor. Ştiu limba asta mai bine ca spaniola, indiana, japoneza, coreeana şi restul limbilor pe care le-am studiat cu profesorii mei. Fiecare de origine străină.
Când mă depărtez îl aud murmurând:
-Americancă proastă. De parcă ne încălzeşte pe noi cu ceva ca ştii tu franceză.
Îmi întorc capul uluită. În primul rând, sunt jumătate franţuzoaică. În al doilea rând, cred că nu-şi dă seama cine sunt. Bun, nu o să fac acum un scandal din asta. Am destule pe cap. Doamne, auzi şi tu! Cum să mă las prostită în felul acela? Pe bune acum. De un tip cu un zâmbet inuman de superb... Să şi-l bage undeva.
Cred că am lovit ceva mai multe persoane în timp ce îmi căutam – aparent fără speranţă – un loc perfect. Într-un vagon de nefumători, clasa I, neapărat la fereastră. Adevărul e că geanta şi trolerul meu sunt destul de grele. Serios acum, cum aş fi putut rezista întreaga vară fără toate lucrurile mele ? Inclusiv cele cu valoare sentimentală. Hm, dacă stau să mă gândesc, aş putea deschide un magazin cu tot ce am la mine.
Şi când în sfârşit găsesc un loc care îndeplineşte absolut toate cerinţele mele, un puşti de vreo şaişpe ani se holbează la mine şi face un gest nu prea cuviincios, după care urlă în franceză că dacă sunt americancă şi am de gând să întru acolo mă mănâncă de vie. M-am retras stupefiată.
OK. Sunt chiar atât de urâtă? Pentru că eu nu îmi amintesc să fiu. Am apărut pe coperta multor reviste şi de ceva timp sunt imaginea unei case de modă. Bănuiesc că nimeni nu m-ar fi ales să-i reprezint dacă eram vreo urâtă cu coşuri, nu? Atunci de ce, pentru numele lui Johnny Depp, nimeni de prin trenul acesta nu mă suportă?
Trebuie să recunosc că am avut o idee incredibil de proastă. Nu mă refer la chestia cu căutatul unui loc perfect doar pentru a-l ocupa timp de două ore şi ceva – de aceea eram sigură de la început că nu era o idee prea bună – ci la toată tărăşenia asta cu plecatul în Franţa. Mă gândesc la ce se va întâmplă atunci când voi ajunge în Paris căci nu mai călcasem pe acolo de zece ani. Şi tot de atunci nu-l mai văzusem pe prietenul meu din copilărie, pe care nici nu mai ştiu cum îl cheamă, dar la care se presupune că voi sta pe parcursul verii. Oare căsătoria noastră o mai fi valabilă? Nu, nu e o căsătorie adevărată, ci defapt era modul nostru de a ne promite unul altuia că vom rămâne cei mai buni prieteni pentru totdeauna şi că nimeni şi nimic nu ne va despărţi. Se pare că nu prea a fost aşa.
Oh Doamne, cum oare am reuşit eu să mă bag în toate astea? Mai mult ca sigur n-ar fi trebuit să fug ca o laşă de-acasă când am aflat că iubitul meu era atras de banii mei şi nu de mine. Da ştiu. E cea mai proastă decizie pe care o poate lua cineva. Dar am simţit că vreau să mă rup de toate, că nu mai suport. Eram aşa de îndrăgostită de Chace. Şi el nu făcea decât să-mi toace banii aiurea. Când va afla tata... Nici nu vreau să mă gândesc cum ar reacţiona când va afla că am plecat de-acasă. Ce stresant va fi să-l aud spunându-mi ( a se citi răcnindu-mi ) că a avut dreptate. Ca de fiecare dată de altfel. Nici nu mai trebuie să menţionez faptul că Chace habar n-are că am aflat de hobby-urile lui. Pe scurt, am plecat singură, de nebună. În Paris, în celălalt capăt al lumii şi nimeni nu ştie nimic despre asta.
Mon Dieu! Nu se poate! Un loc! Liber! Într-un vagon de nefumători şi lângă fereastră! E clar. Există totuşi cineva acolo sus care se gândeşte şi la aiuritele precum eu.
OK, calmează-te, gata. Dar nu pot. Sunt prea entuziasmată fiindcă cel lângă care voi sta pe parcursul acestor două ore nu pare să mă urască deloc pentru că sunt americancă. Trebuie să recunosc, tipul e ... uau. Fără cuvinte. Are un păr minunat. Mai negru decât abanosul, ciufulit, strălucitor şi cu câteva şuviţe ce se încăpăţânează să-i intre în ochii aceia mari, verzi şi pătrunzători. Poartă un tricou Kenvelo alb, destul de larg, şi nişte blugi legeri Levi’s. Dacă e un vis, vă rog, nu mă treziţi. Îmi place ceea ce văd!
-Scuză-mă, te rog, încep să-i spun în franceză, dar mă pierd cu totul când mă priveşte fix în ochi. Bun, am uitat cum se zice “Acest loc este ocupat ?†în franceză, evident. Dacă o dau pe engleză, sigur mă va goni şi el, deci, stoarce-ţi creierii, Lottie...
-Vrei să te aşezi aici? mă întreabă deodată, arătând spre locul liber de lângă el. În engleză. În cea mai perfectă engleză pe care o puteam auzi vreodată din gura unui francez. Dar, sigur nu-şi dă seama de asta, accentul franţuzesc nu prea are de gând să-l părăsească. Şi nu contează. Accentul franţuzesc e atât de... sexi. Şi romantic.
-Oh, Doamne! Locul chiar e liber? Mă pot aşeza?
-Da, îmi zâmbeşte cu cei mai frumoşi dinţi albi pe care i-am văzut vreodată. Se ridică să-mi facă loc să trec. Şi nu doar că se ridică, dar îmi şi apucă valiză gigantică cu care am pocnit în cap vreo sută de francezi în timp ce-am traversat vreo câteva vagoane, spunându-mi:
-Dă-mi voie să te ajut cu bagajele.
După care, aparent fără efort, ridică valiza şi o aranjează în plasa pentru bagaje de deasupra capetelor noastre. OK. De ce plâng? Poate pentru că nu este un vis. Mi-aş fi dorit ca nimic să nu se fi întâmplat, să mă trezesc sub sărutările lui Chace, iar el să rămână perfect cum îl credeam până atunci. Dar nu este deloc aşa.
Mă cufund în scaunul moale şi stau pur şi simplu, cu ochii larg deschişi, încă nevenidu-mi să cred ce noroc am. La naiba, sigur cineva mă sabotează. O rivală, ceva. Chace n-are cum să fie aşa. Nu. El e perfect. De ce mă mai mint acum? Aproape mă convinsese şi pe mine să mă droghez. Dovadă mai clară n-am de unde să iau.
-Apă? mă întreabă tipul de lângă mine.
Brusc îmi amintesc că la clasa I scaunele sunt prevăzute cu o sticlă de apă. Dar nu contează asta. Eu abia dacă-l văd din cauza lacrimilor.
-Ah, merci beaucoup, murmur şi înşfac sticla de apă de la noul şi superbul meu tovarăş de drum. Îmi pare sincer rău, dar în ultimele douăsprezece ore, viaţa mea chiar s-a dus de râpă.
-Mi-am dat seama. Doar dacă n-ai obiceiul să plângi prin trenuri.
-Ah nu, nici măcar nu merg foarte des cu trenul, îi zic dând din cap şi sughiţând. Nu-i spun că nu fac asta fiindcă am avionul personal la dispoziţie. Mă rog, continui încercând să mă liniştesc, e cea mai proastă zi din viaţa mea. Aproape că mă urăsc. Cred că astfel le-aş face un mare serviciu celorlalţi din tren. Cum de mă urăsc atât de mult fiindcă sunt americancă?
-Uh, îmi zâmbeşte tipul etalându-şi din nou dinţii aceia perfecţi, dacă ai vedea cum se comportă în general turiştii americani le-ai da şi tu dreptate.
-Dar eu sunt pe jumătate franţuzoaică! spun hotărâtă, folosindu-mă de accentul franţuzesc pe care-l moştenisem de la mama, dar pe care nu-l mai folosisem de ceva timp.
-Uhm, asta e interesant. Putem vorbi în franceză.
-Nu! Te rog. Ar fi prea mult pentru mine.
-În regulă atunci, spune râzând.
Îmi desfac sticla şi o torn pe toată pe gât lucru care mă face să mă simt mult mai bine. Acum îl puteam privi mai îndeaproape pe tovarăşul meu de drum şi mi-am putut da seama că nu era doar un tip super. Pe faţa lui parcă sculptată în fildeş i se puteau citi bunătatea, inteligenţa şi umorul. Asta dacă nu cumva foamea din mine scornea toate astea.
Mă-ntreb cum o fi arătând rimelul meu, dacă nu cumva mi s-o fi scurs în valuri pe obraji. Pentru că Lottie Meyer n-a plâns niciodată în public, nu prea foloseşte waterproof-uri. Acum o să ţin minte că nu se ştie niciodată când poţi primi o veste ca cea pe care am primit-o eu de dimineaţă şi nu te mai poţi controla. Oricât de mizerabil ar fi orgoliul tău.
-Bănuiesc că nu e prima dată când vii în Franţa, îmi spune.
Doamne, până şi vocea lui e frumoasă. Profundă şi cumva... înţelegătoare. OK. Ce fac eu aici? Sper că nu ceea ce cred. De un străin? Neah. Nu prea am cum.
-Nu. Am copilărit aici. Până la şapte ani când tata m-a luat cu el în New York după moartea mamei.
Iar mă pufneşte plânsul. Mi-e dor de mama. Ea ar fi fost lângă mine şi mi-ar fi dat sfaturi, m-ar fi îndrumat şi mă rog, ar fi avut mai multă grijă de mine – nu pot să spun că tata n-o face. E cel mai bun tată pe l-ar putea avea cineva, dar 85% din timpul său este alocat afacerilor şi imperiului Meyer – Poate nici nu mai eram cu Chace dacă ea încă mai era în viaţă. Poate mă căsătoream cu prietenul acela despre care tot vorbesc. În familia mea, cel puţin în partea mamei, mai toate căsătoriile au fost aranjate. Dar cum mama nu mai e şi mi se permite cam orice, eu am ajuns să ies cu Chace. Cu care am făcut-o pentru prima oară chiar în noaptea ce tocmai a trecut. La naiba. Mă simt şi mai folosită. Dacă ar exista o metodă, mi-aş lua virginitatea înapoi de la el... Aberez prea mult. Trebuie să mănânc ceva până nu înnebunesc. Sunt aproximativ treizeci de ore de la ultima mea masă.
Tovarăşul meu de scaun îmi atinge cotul. Îmi îndrept privirea către el şi îl văd întinzându-mi cu un zâmbet larg un pachet de biscuiţi. Franţuzeşti evident. Deşi sunt complet hămesită, iau doar unul singur şi simt că o iau razna. Sunt prea buni. Niciodată nu mi-a plăcut scorţişoara, dar în combinaţia asta... est délicieux.
-Ah nu, e pentru tine.
Sunt uluită. Cât de dulce poate fi ? Cu siguranţă nu mai dulce decât aceşti biscuiţi care se topesc pur şi simplu în gură.
Fără să mai zic nimic, îi iau pachetul din mână şi aproape că-l devorez din prima pe tot. Nu am absolut nicio problemă cu carbohidraţii şi caloriile. Am arderile foarte rapide şi oricum sunt o slăbănoagă. Manechinele ar fi – dacă nu sunt deja – invidioase pe silueta mea. Şi totuşi, problema mea e faptul că nu mă pot opri din plâns.
-Mulţumesc foarte mult. Î-î-îmi pare extrem de rău.
-Pourquoi?
Aproape că leşin când îl aud vorbindu-mi în franceză. Revin totuşi destul de repede cu picioarele pe pământ.
-Pentru că plâng aşa în faţa ta, îţi înfulec ca o apucată biscuiţii ăştia delicioşi şi... mă rog, pentru că n-ai ce face decât să-mi suporţi crizele astea adolescentine. Sigur mă crezi o sărăntoacă care-şi plânge de milă...
-Stai liniştită, te înţeleg perfect. Sărăntoacă? Asta doar în cazul în care o astfel de persoană ar merge cu trenul spre Paris la clasa I, îmbrăcată într-o astfel de ţinută şi ar arăta întocmai ca o păpuşa de porţelan.
Adevărat. O sărăntoacă n-ar purta o rochie de la H&M şi platforme Louboutin. Şi... ăsta fost un compliment?
Îi zâmbesc timid şi îmi rezem capul de spetează scaunului oftând.
De ce nu pot fi toţi tipii ca el? Atât de nesuperficial, de dulce, blând şi înţelegător... Aşa credeam că era Chace. Şi faza e că nu dădea semne că nu este aşa cum credeam, ba dimpotrivă, cu fiecare gest îmi dovedea cât de perfect era. Dar gata, masca i-a picat fără să-şi dea seama şi am descoperit adevărata lui faţă. Că nu era decât un parşiv demn de dispreţul, nu numai al meu, ci şi al tatălui meu.
Oh tata, bunul meu tată, cu toate că nu l-a agreat niciodată, îşi călcase pe inimă şi-l acceptase numai şi numai pentru mine. Nici nu vreau să mă gândesc la cum va reacţiona când va auzi ceea ce a făcut el şi tâmpenia mult mai mare pe care am făcut-o eu. Faptul că acel compromis pe care-l făcusem în ceea ce-l privea pe Chace era degeaba şi rana minoră pe care i-o provocase acesta orgoliului său erau un nimic pe lângă vestea că fata lui, dulcea şi minunată lui fetiţă, plecase în cealaltă parte a lumii, mânată de un impuls idiot şi un sentiment puternic de disperare. Oh da! Ăsta da motiv ideal pentru o criză de nervi...
-Hei, zice la un moment dat tovarăşul meu încercând să întreţină o discuţie, bănuiesc, defapt sunt mai mult ca sigur acum după ce ţi-am auzit stomacul, că eşti lihnită, aşa că, ce-ai zice să ne oprim la vagonul restaurant înainte să ajungem la destinaţie ?
Nu apuc să-i răspund căci telefonul începe să-mi sune şi bag grăbită mâna în geantă. Îl scot aproape vărsând afară tot conţinutul acesteia şi mă holbez la numărul de pe ecran. Oh nu, asta chiar nu mi se poate întâmpla, nu atât de repede, nu....
-Bunăăă taaa-tiii! zic exagerat de entuziasmată având în vedere că ştiam cât de mult avea să-mi “placă†discuţia aceea cu tăticu’.
-Unde dracu’ eşti ? Am renunţat la a câştiga înzecit profiturile săptămânii ce tocmai a trecut ca să petrecem ceva timp împreună, ba chiar luasem două bilete spre Brazilia cu gândul să te duc la Rio de Janeiro, căci îţi doreai asta de mult timp, şi când intru în apartamentul tău să-ţi dau vestea ce bună, ce crezi că găsesc? Pe retar... pe iubitul tău sforâind în ultimul hal, duhnind a băutură, dar pe tine nu. L-am trimis pe Alden să te caute peste tot, da’ parcă te-nghiţise pământul!
-Rio? Pe bune, tati? Nu-mi vine să cred!
-Răspunde-mi la întrebare, Charlotte! strigă atât de tare încât îl făcu pe însoţitorul meu să tresară.
-Lottie! mormăi eu dezgustată de numele meu. Îl urăsc din tot sufletul şi nu doar fiindcă a fost numele mamei şi-mi trezeşte amintiri neplăcute, ci fiindcă... îl urăsc pur şi simplu, nu trebuie să dau explicaţii. Şi pentru că diminutivul Lottie este singurul lucru care-mi aminteşte de legătura pe care o aveam cu acel băiat francez la care am de gând să mă refugiez. Aveam doar un an şi câteva luni când l-am auzit spunându-mi, în franceză evident, că eu pentru el voi fi doar Lottie, viaţa lui.
-În trenul spre Paris, spun şi imediat depărtez telefonul de ureche ştiind ce va urma.
-Ce mama naibii cauţi acolo ? De ce... El... Vai...
Era prea nervos ca să vorbească coerent, dar ştiam ce vrea să întrebe.
-O să-ţi explice, Keira, zic oftând prelung. Îmi pare rău, tată, n-am vrut...
-M-am săturat de râzgâielile tale, Lottie! Întoarce-te înapoi! Acum!
-Nu pot, tată. Trebuia să plec, aveam nevoie de asta... Nu mai suport, tată! Mi s-a luat de tot, chiar nu mai vreau... O să mă înţelegi când vei afla ce s-a întâmplat!
-Pe dracu’! Ţi-ai luat-o rău de tot în cap, Lottie! Lasă, bucură-te de mica ta excursie, va fi oricum ultima! Şi apropo, îţi blochez toate conturile! I s-a luat, auzi! Mi-a fost dat s-o aud şi pe asta... Nu uita, Lottie, nu ai niciun ban! Când te hotărăşti să vii acasă, îi vei primi înapoi, dar până atunci... Niciun şfanţ, mă auzi?
-Au revoir, tată, zic cu vocea tremurândă şi închid telefonul înainte ca el să mai poată spună ceva.
Tremur ca naiba şi simt cum îmi plezneşte capul. Oricât aş încerca să-mi reţin lacrimile ca să nu mă fac de râs în faţa perfectului meu însoţitor, nu pot şi înainte să-mi dau seama şi să conştientizez cât de penibilă par, îmi trântesc capul, la propriu, pe umărul lui şi încep să plâng. Tipul tresare, trezindu-se din contemplarea sa şi mă întreabă dacă sunt bine, că ştie c-are oasele tari şi dacă nu cumva m-am lovit. Vede că nu zic nimic şi continui să plâng, aşa că oftează. Cred că vrea să plece să mănânce, dar pur şi simplu nu mă pot dezlipi de el. Nu pentru că arată şi miroase atât de bine, ci pentru că am nevoie să simt pe cineva lângă mine, nu contează că e străin şi că în aproximativ o oră ne vom spune au revoir. Pentru că mă simt atât de bine lăsându-mi lacrimile să curgă pe umărul unui om atât de bun. Şi ceea ce mă impresionează cu adevărat şi mă face să nu regret deloc gestul pe care l-am făcut este faptul că el şi-a lipit obrazul de creştetul meu şi şi-a pus, într-un mod foarte stângaci, mâna pe spatele meu.
-Ştii, zice puţin jenat şi eu mă opresc din suspine numai ca să-i aud vocea, îmi pare rău, nu am vrut să ascult conversaţia ta cu tatăl tău, dar... Uite, ştiu că e greu, dar încearcă să te linişteşti. Nu poate fi chiar atât de rău, sigur te va ierta... Nu vrei să mânănci ceva? Nu vreau să fiu răutăcios, dar stomacul tău face un zgomot infernal!
Îmi ridic privirea şi îi spun nervoasă:
-Nu am niciun ban, auzi? Cum pot să mânânc când n-am bani de aşa ceva... Nu-mi pasă, pot să mor de foame... Oricum sunt treişpe ore de la ultima mea masă!
-Fac eu cinste, spune uşor impacientat. Se ridică şi mă trage în acelaşi timp şi pe mine de mână. Fac eu cinste, stăruie el. Nu vreau să regret mai târziu că, deşi te-am putut ajuta cu ceva, n-am făcut-o! Măcar asta să pot face pentru tine, care ai revenit după atâta timp la noi în ţară... Cu toate că eşti pe jumătate de-a noastră, noi ne ajutăm semenii, spune nu prea convingător, privindu-mă trist şi îngrijorat, lucru pe care nu-l înţeleg.
Nu-nţeleg de ce ţine atât de mult să mă ajute cu asta. Sau de ce se comportă cu mine de parcă aş fi o rudă îndepărtată pe care n-a mai văzut-o de nu ştiu cât timp. Pe mine şi încrederea mea oarbă în străini mă-nţeleg, dar pe el, care pare un tip responsabil şi cu picioarele pe pământ, chiar nu pot să-nţeleg. Aş putea fi o infractoare care a înscenat toată chestia asta cu tăticu’ ca să-l storc pe el de bani sau poate vreau să-l omor, cine ştie.
Şi totuşi, nu mă simt în stare să-l refuz şi nici nu prea mă lasă inima s-o fac. Ceva îmi spune că va fi bine să-i accept ajutorul, aşa că-l las să mă ţină de mână şi să mă strecoare printre călători spre vagonul restaurant, în timp ce eu mă opresc din plâns.
Va fi bine, îmi spun. E prima experienţă de genul, dar nu voi muri fără bani şi fără privilegiile numelui Meyer. Va fi bine... Şi zâmbesc.
[center]Regină printre blonde[/center]
Prolog.
-Lottie Meyer, te... măriţi cu mine?
Mi-am scuturat capul încărcat cu bucle blonde şi l-am privit în ochi râzând. Un zâmbet tâmp îi încolţise pe chipul ca de ceară. Era în genunchi, în faţa mea, cu ochii aceia verzi precum smaraldul strălucind de fericire. Am luat bănuţul de ciocolată din mâna lui, l-am sărutat pe obraz şi i-am spus:
-Da, Roland Maynotte, mă mărit cu tine!
S-a holbat la mine timp de câteva minute cu o expresie gen nu-mai-răspundeai-odată, apoi am început să râdem şi să ne alergăm prin grădina cu trandafiri a mamei sale.
Eram doar doi copii aiuriţi cu vise măreţe; el avea zece ani, iar eu şapte. Obişnuiam să ne jucăm mereu jocuri ce evidenţiau faptul că vom fi împreună pentru totdeauna. Ca şi căsătoria de exemplu. Nu era chiar dragoste, poate doar o afecţiune frăţească, dar cert este că eram de nedespărţit şi că fiecare ştia absolut totul despre celălalt.
Şi totuşi, cine ar fi crezut pe atunci că vom ajunge să stăm despărţiţi atâta timp ( zece ani ) ?
[center]Capitolul unu[/center]
Nu-mi vine să cred. Nu pot să cred că eu, Lottie Meyer, m-am lăsat prostită de un astfel de tip. Cine ar fi crezut asta? Adică... totuşi... arată atât de bine. E superb. Mai ceva ca Robert Pattinson, pe care apropo, îl detest din toată inima. Probabil că iar m-am lăsat condusă de superficialitate. La naiba cu ea, plănuisem să n-o mai las să-mi influenţeze deciziile.
Ah e atât de... dezonorant! Toţi banii mei, dar absolut toţi cei pe care i-am avut în ultimul timp fuseseră aruncaţi pe droguri, jocuri de noroc şi multe alte rahaturi din astea? Adică, pe scurt, se folosise de mine? Mă iubea pentru că eram moştenitoarea imperiului Meyer?
Ei, hai!! Poate chiar m-a iubit la început. Iar pe parcurs a început să simtă gustul bogăţiei şi... Rahat. E acelaşi lucru. Oricum aş lua-o, idiotul ăla se folosise de mine în ultimul hal. Şi eu l-am iubit ca o proastă. Şi tot ca o proastă îl iubesc în continuare.
Pe bune acum. Cine ar fi crezut că Chace Dylan, tipul ăla hiper dulce, cu zâmbetul ăla fermecător, cu ochii ăia căprui şi atât de profunzi şi cu acel corp de super model nu e decât un drogat cu datorii mai mari decât poate avea un om normal. La naiba. Are şi un nume sugestiv. Vânător... De tipe cu o avere imensă în spate.
-Haide, domnişoară, vă mişcaţi sau aveţi de gând să staţi pe trepte tot drumul?
La naiba cu francezii ăştia. Ce or avea cu mine? De zece minute de când am luat trenul spre Paris din Londra – cu ocazia asta m-am gândit să-mi vizitez şi verişoara din partea mamei pe care nu am văzut-o niciodată şi care locuia acolo – toţi mă privesc de parcă aş avea cine ştie ce boală. Dar eu sunt perfect sănătoasă. Poate inima-mi este puţin frântă, faima târâtă în noroi şi orgoliul călcat în picioare, dar în rest totul e chiar foarte OK la sănătatea mea.
-Mă scuzaţi, eram prea cufundată în gândurile mele, îi răspund tot în franceză cu un zâmbet care sper să nu pară prea încrezut. Să vadă că n-are niciun motiv să mă urască. Am crescut aici proştilor. Ştiu limba asta mai bine ca spaniola, indiana, japoneza, coreeana şi restul limbilor pe care le-am studiat cu profesorii mei. Fiecare de origine străină.
Când mă depărtez îl aud murmurând:
-Americancă proastă. De parcă ne încălzeşte pe noi cu ceva ca ştii tu franceză.
Îmi întorc capul uluită. În primul rând, sunt jumătate franţuzoaică. În al doilea rând, cred că nu-şi dă seama cine sunt. Bun, nu o să fac acum un scandal din asta. Am destule pe cap. Doamne, auzi şi tu! Cum să mă las prostită în felul acela? Pe bune acum. De un tip cu un zâmbet inuman de superb... Să şi-l bage undeva.
Cred că am lovit ceva mai multe persoane în timp ce îmi căutam – aparent fără speranţă – un loc perfect. Într-un vagon de nefumători, clasa I, neapărat la fereastră. Adevărul e că geanta şi trolerul meu sunt destul de grele. Serios acum, cum aş fi putut rezista întreaga vară fără toate lucrurile mele ? Inclusiv cele cu valoare sentimentală. Hm, dacă stau să mă gândesc, aş putea deschide un magazin cu tot ce am la mine.
Şi când în sfârşit găsesc un loc care îndeplineşte absolut toate cerinţele mele, un puşti de vreo şaişpe ani se holbează la mine şi face un gest nu prea cuviincios, după care urlă în franceză că dacă sunt americancă şi am de gând să întru acolo mă mănâncă de vie. M-am retras stupefiată.
OK. Sunt chiar atât de urâtă? Pentru că eu nu îmi amintesc să fiu. Am apărut pe coperta multor reviste şi de ceva timp sunt imaginea unei case de modă. Bănuiesc că nimeni nu m-ar fi ales să-i reprezint dacă eram vreo urâtă cu coşuri, nu? Atunci de ce, pentru numele lui Johnny Depp, nimeni de prin trenul acesta nu mă suportă?
Trebuie să recunosc că am avut o idee incredibil de proastă. Nu mă refer la chestia cu căutatul unui loc perfect doar pentru a-l ocupa timp de două ore şi ceva – de aceea eram sigură de la început că nu era o idee prea bună – ci la toată tărăşenia asta cu plecatul în Franţa. Mă gândesc la ce se va întâmplă atunci când voi ajunge în Paris căci nu mai călcasem pe acolo de zece ani. Şi tot de atunci nu-l mai văzusem pe prietenul meu din copilărie, pe care nici nu mai ştiu cum îl cheamă, dar la care se presupune că voi sta pe parcursul verii. Oare căsătoria noastră o mai fi valabilă? Nu, nu e o căsătorie adevărată, ci defapt era modul nostru de a ne promite unul altuia că vom rămâne cei mai buni prieteni pentru totdeauna şi că nimeni şi nimic nu ne va despărţi. Se pare că nu prea a fost aşa.
Oh Doamne, cum oare am reuşit eu să mă bag în toate astea? Mai mult ca sigur n-ar fi trebuit să fug ca o laşă de-acasă când am aflat că iubitul meu era atras de banii mei şi nu de mine. Da ştiu. E cea mai proastă decizie pe care o poate lua cineva. Dar am simţit că vreau să mă rup de toate, că nu mai suport. Eram aşa de îndrăgostită de Chace. Şi el nu făcea decât să-mi toace banii aiurea. Când va afla tata... Nici nu vreau să mă gândesc cum ar reacţiona când va afla că am plecat de-acasă. Ce stresant va fi să-l aud spunându-mi ( a se citi răcnindu-mi ) că a avut dreptate. Ca de fiecare dată de altfel. Nici nu mai trebuie să menţionez faptul că Chace habar n-are că am aflat de hobby-urile lui. Pe scurt, am plecat singură, de nebună. În Paris, în celălalt capăt al lumii şi nimeni nu ştie nimic despre asta.
Mon Dieu! Nu se poate! Un loc! Liber! Într-un vagon de nefumători şi lângă fereastră! E clar. Există totuşi cineva acolo sus care se gândeşte şi la aiuritele precum eu.
OK, calmează-te, gata. Dar nu pot. Sunt prea entuziasmată fiindcă cel lângă care voi sta pe parcursul acestor două ore nu pare să mă urască deloc pentru că sunt americancă. Trebuie să recunosc, tipul e ... uau. Fără cuvinte. Are un păr minunat. Mai negru decât abanosul, ciufulit, strălucitor şi cu câteva şuviţe ce se încăpăţânează să-i intre în ochii aceia mari, verzi şi pătrunzători. Poartă un tricou Kenvelo alb, destul de larg, şi nişte blugi legeri Levi’s. Dacă e un vis, vă rog, nu mă treziţi. Îmi place ceea ce văd!
-Scuză-mă, te rog, încep să-i spun în franceză, dar mă pierd cu totul când mă priveşte fix în ochi. Bun, am uitat cum se zice “Acest loc este ocupat ?†în franceză, evident. Dacă o dau pe engleză, sigur mă va goni şi el, deci, stoarce-ţi creierii, Lottie...
-Vrei să te aşezi aici? mă întreabă deodată, arătând spre locul liber de lângă el. În engleză. În cea mai perfectă engleză pe care o puteam auzi vreodată din gura unui francez. Dar, sigur nu-şi dă seama de asta, accentul franţuzesc nu prea are de gând să-l părăsească. Şi nu contează. Accentul franţuzesc e atât de... sexi. Şi romantic.
-Oh, Doamne! Locul chiar e liber? Mă pot aşeza?
-Da, îmi zâmbeşte cu cei mai frumoşi dinţi albi pe care i-am văzut vreodată. Se ridică să-mi facă loc să trec. Şi nu doar că se ridică, dar îmi şi apucă valiză gigantică cu care am pocnit în cap vreo sută de francezi în timp ce-am traversat vreo câteva vagoane, spunându-mi:
-Dă-mi voie să te ajut cu bagajele.
După care, aparent fără efort, ridică valiza şi o aranjează în plasa pentru bagaje de deasupra capetelor noastre. OK. De ce plâng? Poate pentru că nu este un vis. Mi-aş fi dorit ca nimic să nu se fi întâmplat, să mă trezesc sub sărutările lui Chace, iar el să rămână perfect cum îl credeam până atunci. Dar nu este deloc aşa.
Mă cufund în scaunul moale şi stau pur şi simplu, cu ochii larg deschişi, încă nevenidu-mi să cred ce noroc am. La naiba, sigur cineva mă sabotează. O rivală, ceva. Chace n-are cum să fie aşa. Nu. El e perfect. De ce mă mai mint acum? Aproape mă convinsese şi pe mine să mă droghez. Dovadă mai clară n-am de unde să iau.
-Apă? mă întreabă tipul de lângă mine.
Brusc îmi amintesc că la clasa I scaunele sunt prevăzute cu o sticlă de apă. Dar nu contează asta. Eu abia dacă-l văd din cauza lacrimilor.
-Ah, merci beaucoup, murmur şi înşfac sticla de apă de la noul şi superbul meu tovarăş de drum. Îmi pare sincer rău, dar în ultimele douăsprezece ore, viaţa mea chiar s-a dus de râpă.
-Mi-am dat seama. Doar dacă n-ai obiceiul să plângi prin trenuri.
-Ah nu, nici măcar nu merg foarte des cu trenul, îi zic dând din cap şi sughiţând. Nu-i spun că nu fac asta fiindcă am avionul personal la dispoziţie. Mă rog, continui încercând să mă liniştesc, e cea mai proastă zi din viaţa mea. Aproape că mă urăsc. Cred că astfel le-aş face un mare serviciu celorlalţi din tren. Cum de mă urăsc atât de mult fiindcă sunt americancă?
-Uh, îmi zâmbeşte tipul etalându-şi din nou dinţii aceia perfecţi, dacă ai vedea cum se comportă în general turiştii americani le-ai da şi tu dreptate.
-Dar eu sunt pe jumătate franţuzoaică! spun hotărâtă, folosindu-mă de accentul franţuzesc pe care-l moştenisem de la mama, dar pe care nu-l mai folosisem de ceva timp.
-Uhm, asta e interesant. Putem vorbi în franceză.
-Nu! Te rog. Ar fi prea mult pentru mine.
-În regulă atunci, spune râzând.
Îmi desfac sticla şi o torn pe toată pe gât lucru care mă face să mă simt mult mai bine. Acum îl puteam privi mai îndeaproape pe tovarăşul meu de drum şi mi-am putut da seama că nu era doar un tip super. Pe faţa lui parcă sculptată în fildeş i se puteau citi bunătatea, inteligenţa şi umorul. Asta dacă nu cumva foamea din mine scornea toate astea.
Mă-ntreb cum o fi arătând rimelul meu, dacă nu cumva mi s-o fi scurs în valuri pe obraji. Pentru că Lottie Meyer n-a plâns niciodată în public, nu prea foloseşte waterproof-uri. Acum o să ţin minte că nu se ştie niciodată când poţi primi o veste ca cea pe care am primit-o eu de dimineaţă şi nu te mai poţi controla. Oricât de mizerabil ar fi orgoliul tău.
-Bănuiesc că nu e prima dată când vii în Franţa, îmi spune.
Doamne, până şi vocea lui e frumoasă. Profundă şi cumva... înţelegătoare. OK. Ce fac eu aici? Sper că nu ceea ce cred. De un străin? Neah. Nu prea am cum.
-Nu. Am copilărit aici. Până la şapte ani când tata m-a luat cu el în New York după moartea mamei.
Iar mă pufneşte plânsul. Mi-e dor de mama. Ea ar fi fost lângă mine şi mi-ar fi dat sfaturi, m-ar fi îndrumat şi mă rog, ar fi avut mai multă grijă de mine – nu pot să spun că tata n-o face. E cel mai bun tată pe l-ar putea avea cineva, dar 85% din timpul său este alocat afacerilor şi imperiului Meyer – Poate nici nu mai eram cu Chace dacă ea încă mai era în viaţă. Poate mă căsătoream cu prietenul acela despre care tot vorbesc. În familia mea, cel puţin în partea mamei, mai toate căsătoriile au fost aranjate. Dar cum mama nu mai e şi mi se permite cam orice, eu am ajuns să ies cu Chace. Cu care am făcut-o pentru prima oară chiar în noaptea ce tocmai a trecut. La naiba. Mă simt şi mai folosită. Dacă ar exista o metodă, mi-aş lua virginitatea înapoi de la el... Aberez prea mult. Trebuie să mănânc ceva până nu înnebunesc. Sunt aproximativ treizeci de ore de la ultima mea masă.
Tovarăşul meu de scaun îmi atinge cotul. Îmi îndrept privirea către el şi îl văd întinzându-mi cu un zâmbet larg un pachet de biscuiţi. Franţuzeşti evident. Deşi sunt complet hămesită, iau doar unul singur şi simt că o iau razna. Sunt prea buni. Niciodată nu mi-a plăcut scorţişoara, dar în combinaţia asta... est délicieux.
-Ah nu, e pentru tine.
Sunt uluită. Cât de dulce poate fi ? Cu siguranţă nu mai dulce decât aceşti biscuiţi care se topesc pur şi simplu în gură.
Fără să mai zic nimic, îi iau pachetul din mână şi aproape că-l devorez din prima pe tot. Nu am absolut nicio problemă cu carbohidraţii şi caloriile. Am arderile foarte rapide şi oricum sunt o slăbănoagă. Manechinele ar fi – dacă nu sunt deja – invidioase pe silueta mea. Şi totuşi, problema mea e faptul că nu mă pot opri din plâns.
-Mulţumesc foarte mult. Î-î-îmi pare extrem de rău.
-Pourquoi?
Aproape că leşin când îl aud vorbindu-mi în franceză. Revin totuşi destul de repede cu picioarele pe pământ.
-Pentru că plâng aşa în faţa ta, îţi înfulec ca o apucată biscuiţii ăştia delicioşi şi... mă rog, pentru că n-ai ce face decât să-mi suporţi crizele astea adolescentine. Sigur mă crezi o sărăntoacă care-şi plânge de milă...
-Stai liniştită, te înţeleg perfect. Sărăntoacă? Asta doar în cazul în care o astfel de persoană ar merge cu trenul spre Paris la clasa I, îmbrăcată într-o astfel de ţinută şi ar arăta întocmai ca o păpuşa de porţelan.
Adevărat. O sărăntoacă n-ar purta o rochie de la H&M şi platforme Louboutin. Şi... ăsta fost un compliment?
Îi zâmbesc timid şi îmi rezem capul de spetează scaunului oftând.
De ce nu pot fi toţi tipii ca el? Atât de nesuperficial, de dulce, blând şi înţelegător... Aşa credeam că era Chace. Şi faza e că nu dădea semne că nu este aşa cum credeam, ba dimpotrivă, cu fiecare gest îmi dovedea cât de perfect era. Dar gata, masca i-a picat fără să-şi dea seama şi am descoperit adevărata lui faţă. Că nu era decât un parşiv demn de dispreţul, nu numai al meu, ci şi al tatălui meu.
Oh tata, bunul meu tată, cu toate că nu l-a agreat niciodată, îşi călcase pe inimă şi-l acceptase numai şi numai pentru mine. Nici nu vreau să mă gândesc la cum va reacţiona când va auzi ceea ce a făcut el şi tâmpenia mult mai mare pe care am făcut-o eu. Faptul că acel compromis pe care-l făcusem în ceea ce-l privea pe Chace era degeaba şi rana minoră pe care i-o provocase acesta orgoliului său erau un nimic pe lângă vestea că fata lui, dulcea şi minunată lui fetiţă, plecase în cealaltă parte a lumii, mânată de un impuls idiot şi un sentiment puternic de disperare. Oh da! Ăsta da motiv ideal pentru o criză de nervi...
-Hei, zice la un moment dat tovarăşul meu încercând să întreţină o discuţie, bănuiesc, defapt sunt mai mult ca sigur acum după ce ţi-am auzit stomacul, că eşti lihnită, aşa că, ce-ai zice să ne oprim la vagonul restaurant înainte să ajungem la destinaţie ?
Nu apuc să-i răspund căci telefonul începe să-mi sune şi bag grăbită mâna în geantă. Îl scot aproape vărsând afară tot conţinutul acesteia şi mă holbez la numărul de pe ecran. Oh nu, asta chiar nu mi se poate întâmpla, nu atât de repede, nu....
-Bunăăă taaa-tiii! zic exagerat de entuziasmată având în vedere că ştiam cât de mult avea să-mi “placă†discuţia aceea cu tăticu’.
-Unde dracu’ eşti ? Am renunţat la a câştiga înzecit profiturile săptămânii ce tocmai a trecut ca să petrecem ceva timp împreună, ba chiar luasem două bilete spre Brazilia cu gândul să te duc la Rio de Janeiro, căci îţi doreai asta de mult timp, şi când intru în apartamentul tău să-ţi dau vestea ce bună, ce crezi că găsesc? Pe retar... pe iubitul tău sforâind în ultimul hal, duhnind a băutură, dar pe tine nu. L-am trimis pe Alden să te caute peste tot, da’ parcă te-nghiţise pământul!
-Rio? Pe bune, tati? Nu-mi vine să cred!
-Răspunde-mi la întrebare, Charlotte! strigă atât de tare încât îl făcu pe însoţitorul meu să tresară.
-Lottie! mormăi eu dezgustată de numele meu. Îl urăsc din tot sufletul şi nu doar fiindcă a fost numele mamei şi-mi trezeşte amintiri neplăcute, ci fiindcă... îl urăsc pur şi simplu, nu trebuie să dau explicaţii. Şi pentru că diminutivul Lottie este singurul lucru care-mi aminteşte de legătura pe care o aveam cu acel băiat francez la care am de gând să mă refugiez. Aveam doar un an şi câteva luni când l-am auzit spunându-mi, în franceză evident, că eu pentru el voi fi doar Lottie, viaţa lui.
-În trenul spre Paris, spun şi imediat depărtez telefonul de ureche ştiind ce va urma.
-Ce mama naibii cauţi acolo ? De ce... El... Vai...
Era prea nervos ca să vorbească coerent, dar ştiam ce vrea să întrebe.
-O să-ţi explice, Keira, zic oftând prelung. Îmi pare rău, tată, n-am vrut...
-M-am săturat de râzgâielile tale, Lottie! Întoarce-te înapoi! Acum!
-Nu pot, tată. Trebuia să plec, aveam nevoie de asta... Nu mai suport, tată! Mi s-a luat de tot, chiar nu mai vreau... O să mă înţelegi când vei afla ce s-a întâmplat!
-Pe dracu’! Ţi-ai luat-o rău de tot în cap, Lottie! Lasă, bucură-te de mica ta excursie, va fi oricum ultima! Şi apropo, îţi blochez toate conturile! I s-a luat, auzi! Mi-a fost dat s-o aud şi pe asta... Nu uita, Lottie, nu ai niciun ban! Când te hotărăşti să vii acasă, îi vei primi înapoi, dar până atunci... Niciun şfanţ, mă auzi?
-Au revoir, tată, zic cu vocea tremurândă şi închid telefonul înainte ca el să mai poată spună ceva.
Tremur ca naiba şi simt cum îmi plezneşte capul. Oricât aş încerca să-mi reţin lacrimile ca să nu mă fac de râs în faţa perfectului meu însoţitor, nu pot şi înainte să-mi dau seama şi să conştientizez cât de penibilă par, îmi trântesc capul, la propriu, pe umărul lui şi încep să plâng. Tipul tresare, trezindu-se din contemplarea sa şi mă întreabă dacă sunt bine, că ştie c-are oasele tari şi dacă nu cumva m-am lovit. Vede că nu zic nimic şi continui să plâng, aşa că oftează. Cred că vrea să plece să mănânce, dar pur şi simplu nu mă pot dezlipi de el. Nu pentru că arată şi miroase atât de bine, ci pentru că am nevoie să simt pe cineva lângă mine, nu contează că e străin şi că în aproximativ o oră ne vom spune au revoir. Pentru că mă simt atât de bine lăsându-mi lacrimile să curgă pe umărul unui om atât de bun. Şi ceea ce mă impresionează cu adevărat şi mă face să nu regret deloc gestul pe care l-am făcut este faptul că el şi-a lipit obrazul de creştetul meu şi şi-a pus, într-un mod foarte stângaci, mâna pe spatele meu.
-Ştii, zice puţin jenat şi eu mă opresc din suspine numai ca să-i aud vocea, îmi pare rău, nu am vrut să ascult conversaţia ta cu tatăl tău, dar... Uite, ştiu că e greu, dar încearcă să te linişteşti. Nu poate fi chiar atât de rău, sigur te va ierta... Nu vrei să mânănci ceva? Nu vreau să fiu răutăcios, dar stomacul tău face un zgomot infernal!
Îmi ridic privirea şi îi spun nervoasă:
-Nu am niciun ban, auzi? Cum pot să mânânc când n-am bani de aşa ceva... Nu-mi pasă, pot să mor de foame... Oricum sunt treişpe ore de la ultima mea masă!
-Fac eu cinste, spune uşor impacientat. Se ridică şi mă trage în acelaşi timp şi pe mine de mână. Fac eu cinste, stăruie el. Nu vreau să regret mai târziu că, deşi te-am putut ajuta cu ceva, n-am făcut-o! Măcar asta să pot face pentru tine, care ai revenit după atâta timp la noi în ţară... Cu toate că eşti pe jumătate de-a noastră, noi ne ajutăm semenii, spune nu prea convingător, privindu-mă trist şi îngrijorat, lucru pe care nu-l înţeleg.
Nu-nţeleg de ce ţine atât de mult să mă ajute cu asta. Sau de ce se comportă cu mine de parcă aş fi o rudă îndepărtată pe care n-a mai văzut-o de nu ştiu cât timp. Pe mine şi încrederea mea oarbă în străini mă-nţeleg, dar pe el, care pare un tip responsabil şi cu picioarele pe pământ, chiar nu pot să-nţeleg. Aş putea fi o infractoare care a înscenat toată chestia asta cu tăticu’ ca să-l storc pe el de bani sau poate vreau să-l omor, cine ştie.
Şi totuşi, nu mă simt în stare să-l refuz şi nici nu prea mă lasă inima s-o fac. Ceva îmi spune că va fi bine să-i accept ajutorul, aşa că-l las să mă ţină de mână şi să mă strecoare printre călători spre vagonul restaurant, în timp ce eu mă opresc din plâns.
Va fi bine, îmi spun. E prima experienţă de genul, dar nu voi muri fără bani şi fără privilegiile numelui Meyer. Va fi bine... Şi zâmbesc.