03-07-2013, 02:08 PM
(Ultima modificare: 03-07-2013, 04:28 PM {2} de ohaio_angel.)
Salut! Cu ce sa incep? Am fost inspirata recent sa mai scriu cate ceva si sper ca este o idee desul de interesanta. O mica descriere a continutului ca si in titlu, viata unui muritor printre nori.
Titlul: Cum sa traiesti fericit printre nori
Varsta minima: 15
Gen: mister, paranormal (eventual si horror)
Limba: Romana
Observatii cu privire la continut: -
Tipul de critica solicitat: Las la aprecierea cititorului
Oare cum este sa faci un portret cuiva? Sa-l descri folosind expresia cuvintelor sau punandu-i chipul pe o panza? Oare culorile ii va descrie adevarata fata in jocul mintii relevand ochii ce au o expresivitate aparte, o adevarata fortareata in ceea ce va urma sau descriindu-l prin litere, lasand la iveala adevartul scop al acestei existente? Daca ar fi nevoie de un desen tehnic, in care cerneala sa se asterne pe foaie intr-un tipar fix, sigur si drept as lasa descoperit doar o umbra creand un contur dupa propriul vis. As crea o iluzie. Oare de ce ochiul vede ceea ce-i dat sa vada? Nu critica culoarea, ci aspectul in sine. Nu critica frumusetea interioara, ci zambetul perfect, lasand la oparte forma ochiului ce-l analizeaza. Ce este mai absurd, ochiul ce se lasa vrajit de naluca efemera sau himera din mintea ingenioasa a creatorului?
-Stephen, Stephen... Parca si acum ii aud vocea. Pare asa trista, insa este ca un ecou. Plange? De ce? Vreau sa-i sterg lacrimile de pe fata-i palida, insa nu pot. Nu-mi simt mainile. Nu simt nimic, totul este lipsit de tactilitate. Sunt rece, lipsist de vlaga. Stiu cumva ca mi se apropie sfarsitul tragic pe care-l asteapta orice cautator de absolut.
Se aud zgomote si cand incerc sa deschid ochii totul este incetosat, insa o vad pe ea. Fara contur, dar stiu ca ea este. Ingerul ce am incercat sa-l modelez dupa propria-mi iluzie a cunoasterii. Ma priveste agitata tinand-ma de mana. Vad un zambet stins pe chipul ei cand imi vede ochii pe jumatate deschisi. Ceata dispare lasandu-ma sa vad peisajul groaznic al holului unui spital. Incep sa-mi amintesc ce s-a intamplat. Am avut un accident. Din ce cauza?
Simt o durere acuta in zona capului, insa corpul nu reusesc sa-l mentin viu, sa-l misc. In sfarsit reusesc sa am o oarecare senzatie. Este mana ei calda ca intotdeauna, o pierd. Incerc sa intorc capul, insa oamenii incep sa-i inconjoare fiecare linie a corpului ei. Nu o mai zaresc, a disparut total din aria mea vizuala. Acum sunt inconjurat de niste necunoscuti, iar un somn ma cheama la dansul lui. Din rasputeri incerc sa raman treaz. Stiu unde am sa ma duc. Hoinarind undeva printre morti. Am visat asta de multe ori si incep sa-mi dau seama ca sfarsitul imi era aproape. Mult prea devreme pentru ea cat si pentru mine. De ce nu mai pot trai macar o ora? De ce nu pot sa-mi iau ramas bun intr-un mod mai putin dureros? De ce se sfarseste asa brusc? Oare trebuie sa ma supun? Prea tarziu. Pleoapele imi cedeaza lasandu-ma intr-un somn adanc, ultimul din aceasta viata, apoi totul dispare. Nu mai am nici o durere.
Intuneric. Asta era nimicul din viata de apoi? Surprinzator pentru asteptarile unui om ce credea ca este un loc cu mult mai frumos sau chiar infricosator in spatele acestui mister al mortii. Parca as fi vrut sa fiu din nou om, sa am tactilitate si senzatii prin tot corpul. Nu sa fiu inconjurat de pustietate. Nici o poteca pe care sa merg. Ma misc buimac prin aceasta nebulozitate si incerc sa gasesc ceva. Intrebarea este ce caut? Pe mine? Sunt chiar aici si totusi nu vad nici o particica din trupul meu. Parca merg, dar nu disting nici un obiect. Ma cuprinde un termur. Incep sa simt ceva, dar parca este altceva. Totul incepe sa prinda contur. Ochii mi se maresc cand vad ce-i de fapt in jurul meu. Sunt intr-o barca ce merge alene spre ceva. Incerc sa privesc in spate si dau peste un schelet. Tresar crezand ca moartea nu arata asa decat in cosmarurile inchipuite de creierul uman. De subconstientul nostru si creat asa pentru cei creduli. Am crezut ca este de fapt o gluma, dar chiar parea real. Tacut si sumbru imbracat in rochia lui ca o calugarita si cu gluga pe capu-i chel al craniului. Purta in mana vasla care misca barca in stil pescaresc, veche cand bunicul meu pescuia cu tata vara. Nici un sunet care sa perturbeze linistea asta care ma lasa fara rasuflare desi eram rece ca o stanca.
Felinarul agatat de un bat rotund de o lumina pala arata cale pe unde trebuia sa merg. O liniste de mormant ma ingrozea mai tare, paream a fi asa. Mai bine ascultam tipetele de tortura ale semenilor mei decat intr-un fel nelinistea asta din suflet. Degeaba, ochii mei nu distingeau nimic in afara barcii. Incerc sa privesc in jos pe langa mine si vad in apa o licarire din cauza luminii slabe. Nici un chip nu avea contur. Fara reflexie eram, la fel si barca, totul era inconjurat de un mare nimic.
Barca s-a oprit, iar odata cu ea, batranul schelet dispare. Nu conta ceva daca ramaneam acolo sau ma aruncam in raul de lacrimi, ci faptul ca pe uscat pandeau mai multe nonorociri. Mi-am luat inima in dinti si am pasit pe pamant. Cu cat inaintam mai mult, negura nopti se facea auzita. Eram inconjurat de arbori inalti, uscati de batranetea vieti si totusi impodobiti cu pasarile necurate ale celui mai aprig cosmar al morti. Ma miscam pe poteca ingusta cercetand fiecare piatra cu inscriptiunii din ce in ce mai ciudate. Parca eram intr-un cimitir, insa nici un sentiment nutrea din mine. Sentimentul de frica, groaza disparuse de mult. Nu aveam corp pe care sa il controlez desi ce misca odata cu fiecare pas pe care-l faceam mai aproape de ce-l pe care il cautam. Tot ce mi-a ramas este acest taram al nestiintei de care nu-mi permiteam sa-mi fie frica sau fericire. Eram intr-o oarecare confuzie. Exista doar Iad si Rai prin gandurile nestiutoare ale omenirii. Mai simteam coplesit de aceasta minune, iar reactia ca dincolo de trup, sufletul doar hoinareste in aceasta continua moarte a vietii speram sa nu ma ingrozeasca.
Incep sa regret tot mai mult ca nu mi-am ascultat norocul si bucuria de a trai, chiar daca in acest cerc al destinului uman ar fi parut neajuns.
Din indepartare zaresc o lumina ce devenea din ce in ce mai puternica. Apoi intregul peisaj este invaluit in alb. Din ce in ca mai confuz. Cu cateva minute in ruma eram intr-o besna profunda, ca intr-un somn fara vise.
Se aud soapte. Intorc capul in toate partile, dar nici un chip. Nici nu stiam cine poate fi, insa nu aveam cum sa nu am simtirea acea de panica, de pericol, nimic. Mintea-mi deveneaa era mai tulbure, iar trupu-mi prindea contur. Incepeam sa disting albastrul ce marea ce mi se arata in fiecare zi la geam. Din loc in loc si tot mai mari ca niste bucle pufoase parca facute din zahar, albe precum fulgi de nea iarna cand cutreieram muntii alaturi de batranul tata, imi amintea acest peisaj.
Era cumva in raiul cerului? La fel de pustiu ca negura noptii in lumina soarelui. Nu-mi vine sa cred ca tot ce vad er exista, iar ce care stiu parca nu mai vor sa plece. Poate ca nici eu, stiind ca acesta cautare nu ar avea sens pentru ca nu geaseam nici un raspuns lanici o intrbare. Se pare ca nu aveam nici macar una, poate nu indrazenam sa fac asta. Totusi curiozitatea m-a facut sa prvivesc in jos. Poate se vedea lumea umana si nu m-am inselat. Aceasi tortura asupra intregii naturi, iar oamenii ca niste furnici topaiau pe pamanantul plictisit de egoismul ce nu va inceta.
Din nou aceleasi sopate de neinteles. Atat de ciudate, dar prin fiecare toanlitate se lasa o urma de curiozitate a celor ce incearca sa afle mai mult. Oare de ce se ascund? Sunt si ei ca mine? Soaptele incep sa se inteteasca apoi o liniste cumplita.
-Ce-ti doresti? aud o intrebare aproape de ureche mea.
Imi intorc privirea in spate, insa nu este nimeni. Unde era? Cine m-a intrebat? Atatea intrebari si nici un raspuns, iar soaptele au inceput din nou, dar o voce se face auzita, aceasi.
-Soaptele sunt vocea ta precum nori sunt casa ta, imi spune la ureche ca un fluierat incet.
Titlul: Cum sa traiesti fericit printre nori
Varsta minima: 15
Gen: mister, paranormal (eventual si horror)
Limba: Romana
Observatii cu privire la continut: -
Tipul de critica solicitat: Las la aprecierea cititorului
Cum sa traiesti fericit printre nori
Partea IOare cum este sa faci un portret cuiva? Sa-l descri folosind expresia cuvintelor sau punandu-i chipul pe o panza? Oare culorile ii va descrie adevarata fata in jocul mintii relevand ochii ce au o expresivitate aparte, o adevarata fortareata in ceea ce va urma sau descriindu-l prin litere, lasand la iveala adevartul scop al acestei existente? Daca ar fi nevoie de un desen tehnic, in care cerneala sa se asterne pe foaie intr-un tipar fix, sigur si drept as lasa descoperit doar o umbra creand un contur dupa propriul vis. As crea o iluzie. Oare de ce ochiul vede ceea ce-i dat sa vada? Nu critica culoarea, ci aspectul in sine. Nu critica frumusetea interioara, ci zambetul perfect, lasand la oparte forma ochiului ce-l analizeaza. Ce este mai absurd, ochiul ce se lasa vrajit de naluca efemera sau himera din mintea ingenioasa a creatorului?
-Stephen, Stephen... Parca si acum ii aud vocea. Pare asa trista, insa este ca un ecou. Plange? De ce? Vreau sa-i sterg lacrimile de pe fata-i palida, insa nu pot. Nu-mi simt mainile. Nu simt nimic, totul este lipsit de tactilitate. Sunt rece, lipsist de vlaga. Stiu cumva ca mi se apropie sfarsitul tragic pe care-l asteapta orice cautator de absolut.
Se aud zgomote si cand incerc sa deschid ochii totul este incetosat, insa o vad pe ea. Fara contur, dar stiu ca ea este. Ingerul ce am incercat sa-l modelez dupa propria-mi iluzie a cunoasterii. Ma priveste agitata tinand-ma de mana. Vad un zambet stins pe chipul ei cand imi vede ochii pe jumatate deschisi. Ceata dispare lasandu-ma sa vad peisajul groaznic al holului unui spital. Incep sa-mi amintesc ce s-a intamplat. Am avut un accident. Din ce cauza?
Simt o durere acuta in zona capului, insa corpul nu reusesc sa-l mentin viu, sa-l misc. In sfarsit reusesc sa am o oarecare senzatie. Este mana ei calda ca intotdeauna, o pierd. Incerc sa intorc capul, insa oamenii incep sa-i inconjoare fiecare linie a corpului ei. Nu o mai zaresc, a disparut total din aria mea vizuala. Acum sunt inconjurat de niste necunoscuti, iar un somn ma cheama la dansul lui. Din rasputeri incerc sa raman treaz. Stiu unde am sa ma duc. Hoinarind undeva printre morti. Am visat asta de multe ori si incep sa-mi dau seama ca sfarsitul imi era aproape. Mult prea devreme pentru ea cat si pentru mine. De ce nu mai pot trai macar o ora? De ce nu pot sa-mi iau ramas bun intr-un mod mai putin dureros? De ce se sfarseste asa brusc? Oare trebuie sa ma supun? Prea tarziu. Pleoapele imi cedeaza lasandu-ma intr-un somn adanc, ultimul din aceasta viata, apoi totul dispare. Nu mai am nici o durere.
Intuneric. Asta era nimicul din viata de apoi? Surprinzator pentru asteptarile unui om ce credea ca este un loc cu mult mai frumos sau chiar infricosator in spatele acestui mister al mortii. Parca as fi vrut sa fiu din nou om, sa am tactilitate si senzatii prin tot corpul. Nu sa fiu inconjurat de pustietate. Nici o poteca pe care sa merg. Ma misc buimac prin aceasta nebulozitate si incerc sa gasesc ceva. Intrebarea este ce caut? Pe mine? Sunt chiar aici si totusi nu vad nici o particica din trupul meu. Parca merg, dar nu disting nici un obiect. Ma cuprinde un termur. Incep sa simt ceva, dar parca este altceva. Totul incepe sa prinda contur. Ochii mi se maresc cand vad ce-i de fapt in jurul meu. Sunt intr-o barca ce merge alene spre ceva. Incerc sa privesc in spate si dau peste un schelet. Tresar crezand ca moartea nu arata asa decat in cosmarurile inchipuite de creierul uman. De subconstientul nostru si creat asa pentru cei creduli. Am crezut ca este de fapt o gluma, dar chiar parea real. Tacut si sumbru imbracat in rochia lui ca o calugarita si cu gluga pe capu-i chel al craniului. Purta in mana vasla care misca barca in stil pescaresc, veche cand bunicul meu pescuia cu tata vara. Nici un sunet care sa perturbeze linistea asta care ma lasa fara rasuflare desi eram rece ca o stanca.
Felinarul agatat de un bat rotund de o lumina pala arata cale pe unde trebuia sa merg. O liniste de mormant ma ingrozea mai tare, paream a fi asa. Mai bine ascultam tipetele de tortura ale semenilor mei decat intr-un fel nelinistea asta din suflet. Degeaba, ochii mei nu distingeau nimic in afara barcii. Incerc sa privesc in jos pe langa mine si vad in apa o licarire din cauza luminii slabe. Nici un chip nu avea contur. Fara reflexie eram, la fel si barca, totul era inconjurat de un mare nimic.
Barca s-a oprit, iar odata cu ea, batranul schelet dispare. Nu conta ceva daca ramaneam acolo sau ma aruncam in raul de lacrimi, ci faptul ca pe uscat pandeau mai multe nonorociri. Mi-am luat inima in dinti si am pasit pe pamant. Cu cat inaintam mai mult, negura nopti se facea auzita. Eram inconjurat de arbori inalti, uscati de batranetea vieti si totusi impodobiti cu pasarile necurate ale celui mai aprig cosmar al morti. Ma miscam pe poteca ingusta cercetand fiecare piatra cu inscriptiunii din ce in ce mai ciudate. Parca eram intr-un cimitir, insa nici un sentiment nutrea din mine. Sentimentul de frica, groaza disparuse de mult. Nu aveam corp pe care sa il controlez desi ce misca odata cu fiecare pas pe care-l faceam mai aproape de ce-l pe care il cautam. Tot ce mi-a ramas este acest taram al nestiintei de care nu-mi permiteam sa-mi fie frica sau fericire. Eram intr-o oarecare confuzie. Exista doar Iad si Rai prin gandurile nestiutoare ale omenirii. Mai simteam coplesit de aceasta minune, iar reactia ca dincolo de trup, sufletul doar hoinareste in aceasta continua moarte a vietii speram sa nu ma ingrozeasca.
Incep sa regret tot mai mult ca nu mi-am ascultat norocul si bucuria de a trai, chiar daca in acest cerc al destinului uman ar fi parut neajuns.
Din indepartare zaresc o lumina ce devenea din ce in ce mai puternica. Apoi intregul peisaj este invaluit in alb. Din ce in ca mai confuz. Cu cateva minute in ruma eram intr-o besna profunda, ca intr-un somn fara vise.
Se aud soapte. Intorc capul in toate partile, dar nici un chip. Nici nu stiam cine poate fi, insa nu aveam cum sa nu am simtirea acea de panica, de pericol, nimic. Mintea-mi deveneaa era mai tulbure, iar trupu-mi prindea contur. Incepeam sa disting albastrul ce marea ce mi se arata in fiecare zi la geam. Din loc in loc si tot mai mari ca niste bucle pufoase parca facute din zahar, albe precum fulgi de nea iarna cand cutreieram muntii alaturi de batranul tata, imi amintea acest peisaj.
Era cumva in raiul cerului? La fel de pustiu ca negura noptii in lumina soarelui. Nu-mi vine sa cred ca tot ce vad er exista, iar ce care stiu parca nu mai vor sa plece. Poate ca nici eu, stiind ca acesta cautare nu ar avea sens pentru ca nu geaseam nici un raspuns lanici o intrbare. Se pare ca nu aveam nici macar una, poate nu indrazenam sa fac asta. Totusi curiozitatea m-a facut sa prvivesc in jos. Poate se vedea lumea umana si nu m-am inselat. Aceasi tortura asupra intregii naturi, iar oamenii ca niste furnici topaiau pe pamanantul plictisit de egoismul ce nu va inceta.
Din nou aceleasi sopate de neinteles. Atat de ciudate, dar prin fiecare toanlitate se lasa o urma de curiozitate a celor ce incearca sa afle mai mult. Oare de ce se ascund? Sunt si ei ca mine? Soaptele incep sa se inteteasca apoi o liniste cumplita.
-Ce-ti doresti? aud o intrebare aproape de ureche mea.
Imi intorc privirea in spate, insa nu este nimeni. Unde era? Cine m-a intrebat? Atatea intrebari si nici un raspuns, iar soaptele au inceput din nou, dar o voce se face auzita, aceasi.
-Soaptele sunt vocea ta precum nori sunt casa ta, imi spune la ureche ca un fluierat incet.
![[Imagine: a17504639be4b10d04424d855865eb53.gif]](https://i.pinimg.com/originals/a1/75/04/a17504639be4b10d04424d855865eb53.gif)
![[Imagine: A5D0F5D61805ED04AAC6EC72A0549F025BF7966A]](https://steamuserimages-a.akamaihd.net/ugc/839210500199879353/A5D0F5D61805ED04AAC6EC72A0549F025BF7966A/)
”Know that the only people you can save like that are the ones that survive.”
![[Imagine: tumblr_lxg6bliYGm1qej54bo1_500.gif]](http://25.media.tumblr.com/tumblr_lxg6bliYGm1qej54bo1_500.gif)
