Răspunsuri: 282
Subiecte: 8
Data înregistrării: May 2008
Reputație:
275
Zupi: 6.381 z
[edit Aly]Tip Critica Permisa: Stil / Limbaj / Idei / Forma / Gramatica.
OK. Aceasta este o altă povestea de-a mea pe care o începusem mai de mult timp, dar pe care deabia am terminat-o azi şi care sper să vă placă cât de cât. Ştiu că ideea de bază a poveştii mele e una cât se poate de fumată, dar voi încerca să fac ceva mai original din ea pe parcurs. Acestea fiind spuse, vă urez lectură plăcută şi o seară bună tuturor :D.
[center]Regină printre blonde[/center]
Prolog.
-Lottie Meyer, te... măriţi cu mine?
Mi-am scuturat capul încărcat cu bucle blonde şi l-am privit în ochi râzând. Un zâmbet tâmp îi încolţise pe chipul ca de ceară. Era în genunchi, în faţa mea, cu ochii aceia verzi precum smaraldul strălucind de fericire. Am luat bănuţul de ciocolată din mâna lui, l-am sărutat pe obraz şi i-am spus:
-Da, Roland Maynotte, mă mărit cu tine!
S-a holbat la mine timp de câteva minute cu o expresie gen nu-mai-răspundeai-odată, apoi am început să râdem şi să ne alergăm prin grădina cu trandafiri a mamei sale.
Eram doar doi copii aiuriţi cu vise măreţe; el avea zece ani, iar eu şapte. Obişnuiam să ne jucăm mereu jocuri ce evidenţiau faptul că vom fi împreună pentru totdeauna. Ca şi căsătoria de exemplu. Nu era chiar dragoste, poate doar o afecţiune frăţească, dar cert este că eram de nedespărţit şi că fiecare ştia absolut totul despre celălalt.
Şi totuşi, cine ar fi crezut pe atunci că vom ajunge să stăm despărţiţi atâta timp ( zece ani ) ?
[center]Capitolul unu[/center]
Nu-mi vine să cred. Nu pot să cred că eu, Lottie Meyer, m-am lăsat prostită de un astfel de tip. Cine ar fi crezut asta? Adică... totuşi... arată atât de bine. E superb. Mai ceva ca Robert Pattinson, pe care apropo, îl detest din toată inima. Probabil că iar m-am lăsat condusă de superficialitate. La naiba cu ea, plănuisem să n-o mai las să-mi influenţeze deciziile.
Ah e atât de... dezonorant! Toţi banii mei, dar absolut toţi cei pe care i-am avut în ultimul timp fuseseră aruncaţi pe droguri, jocuri de noroc şi multe alte rahaturi din astea? Adică, pe scurt, se folosise de mine? Mă iubea pentru că eram moştenitoarea imperiului Meyer?
Ei, hai!! Poate chiar m-a iubit la început. Iar pe parcurs a început să simtă gustul bogăţiei şi... Rahat. E acelaşi lucru. Oricum aş lua-o, idiotul ăla se folosise de mine în ultimul hal. Şi eu l-am iubit ca o proastă. Şi tot ca o proastă îl iubesc în continuare.
Pe bune acum. Cine ar fi crezut că Chace Dylan, tipul ăla hiper dulce, cu zâmbetul ăla fermecător, cu ochii ăia căprui şi atât de profunzi şi cu acel corp de super model nu e decât un drogat cu datorii mai mari decât poate avea un om normal. La naiba. Are şi un nume sugestiv. Vânător... De tipe cu o avere imensă în spate.
-Haide, domnişoară, vă mişcaţi sau aveţi de gând să staţi pe trepte tot drumul?
La naiba cu francezii ăştia. Ce or avea cu mine? De zece minute de când am luat trenul spre Paris din Londra – cu ocazia asta m-am gândit să-mi vizitez şi verişoara din partea mamei pe care nu am văzut-o niciodată şi care locuia acolo – toţi mă privesc de parcă aş avea cine ştie ce boală. Dar eu sunt perfect sănătoasă. Poate inima-mi este puţin frântă, faima târâtă în noroi şi orgoliul călcat în picioare, dar în rest totul e chiar foarte OK la sănătatea mea.
-Mă scuzaţi, eram prea cufundată în gândurile mele, îi răspund tot în franceză cu un zâmbet care sper să nu pară prea încrezut. Să vadă că n-are niciun motiv să mă urască. Am crescut aici proştilor. Ştiu limba asta mai bine ca spaniola, indiana, japoneza, coreeana şi restul limbilor pe care le-am studiat cu profesorii mei. Fiecare de origine străină.
Când mă depărtez îl aud murmurând:
-Americancă proastă. De parcă ne încălzeşte pe noi cu ceva ca ştii tu franceză.
Îmi întorc capul uluită. În primul rând, sunt jumătate franţuzoaică. În al doilea rând, cred că nu-şi dă seama cine sunt. Bun, nu o să fac acum un scandal din asta. Am destule pe cap. Doamne, auzi şi tu! Cum să mă las prostită în felul acela? Pe bune acum. De un tip cu un zâmbet inuman de superb... Să şi-l bage undeva.
Cred că am lovit ceva mai multe persoane în timp ce îmi căutam – aparent fără speranţă – un loc perfect. Într-un vagon de nefumători, clasa I, neapărat la fereastră. Adevărul e că geanta şi trolerul meu sunt destul de grele. Serios acum, cum aş fi putut rezista întreaga vară fără toate lucrurile mele ? Inclusiv cele cu valoare sentimentală. Hm, dacă stau să mă gândesc, aş putea deschide un magazin cu tot ce am la mine.
Şi când în sfârşit găsesc un loc care îndeplineşte absolut toate cerinţele mele, un puşti de vreo şaişpe ani se holbează la mine şi face un gest nu prea cuviincios, după care urlă în franceză că dacă sunt americancă şi am de gând să întru acolo mă mănâncă de vie. M-am retras stupefiată.
OK. Sunt chiar atât de urâtă? Pentru că eu nu îmi amintesc să fiu. Am apărut pe coperta multor reviste şi de ceva timp sunt imaginea unei case de modă. Bănuiesc că nimeni nu m-ar fi ales să-i reprezint dacă eram vreo urâtă cu coşuri, nu? Atunci de ce, pentru numele lui Johnny Depp, nimeni de prin trenul acesta nu mă suportă?
Trebuie să recunosc că am avut o idee incredibil de proastă. Nu mă refer la chestia cu căutatul unui loc perfect doar pentru a-l ocupa timp de două ore şi ceva – de aceea eram sigură de la început că nu era o idee prea bună – ci la toată tărăşenia asta cu plecatul în Franţa. Mă gândesc la ce se va întâmplă atunci când voi ajunge în Paris căci nu mai călcasem pe acolo de zece ani. Şi tot de atunci nu-l mai văzusem pe prietenul meu din copilărie, pe care nici nu mai ştiu cum îl cheamă, dar la care se presupune că voi sta pe parcursul verii. Oare căsătoria noastră o mai fi valabilă? Nu, nu e o căsătorie adevărată, ci defapt era modul nostru de a ne promite unul altuia că vom rămâne cei mai buni prieteni pentru totdeauna şi că nimeni şi nimic nu ne va despărţi. Se pare că nu prea a fost aşa.
Oh Doamne, cum oare am reuşit eu să mă bag în toate astea? Mai mult ca sigur n-ar fi trebuit să fug ca o laşă de-acasă când am aflat că iubitul meu era atras de banii mei şi nu de mine. Da ştiu. E cea mai proastă decizie pe care o poate lua cineva. Dar am simţit că vreau să mă rup de toate, că nu mai suport. Eram aşa de îndrăgostită de Chace. Şi el nu făcea decât să-mi toace banii aiurea. Când va afla tata... Nici nu vreau să mă gândesc cum ar reacţiona când va afla că am plecat de-acasă. Ce stresant va fi să-l aud spunându-mi ( a se citi răcnindu-mi ) că a avut dreptate. Ca de fiecare dată de altfel. Nici nu mai trebuie să menţionez faptul că Chace habar n-are că am aflat de hobby-urile lui. Pe scurt, am plecat singură, de nebună. În Paris, în celălalt capăt al lumii şi nimeni nu ştie nimic despre asta.
Mon Dieu! Nu se poate! Un loc! Liber! Într-un vagon de nefumători şi lângă fereastră! E clar. Există totuşi cineva acolo sus care se gândeşte şi la aiuritele precum eu.
OK, calmează-te, gata. Dar nu pot. Sunt prea entuziasmată fiindcă cel lângă care voi sta pe parcursul acestor două ore nu pare să mă urască deloc pentru că sunt americancă. Trebuie să recunosc, tipul e ... uau. Fără cuvinte. Are un păr minunat. Mai negru decât abanosul, ciufulit, strălucitor şi cu câteva şuviţe ce se încăpăţânează să-i intre în ochii aceia mari, verzi şi pătrunzători. Poartă un tricou Kenvelo alb, destul de larg, şi nişte blugi legeri Levi’s. Dacă e un vis, vă rog, nu mă treziţi. Îmi place ceea ce văd!
-Scuză-mă, te rog, încep să-i spun în franceză, dar mă pierd cu totul când mă priveşte fix în ochi. Bun, am uitat cum se zice “Acest loc este ocupat ?†în franceză, evident. Dacă o dau pe engleză, sigur mă va goni şi el, deci, stoarce-ţi creierii, Lottie...
-Vrei să te aşezi aici? mă întreabă deodată, arătând spre locul liber de lângă el. În engleză. În cea mai perfectă engleză pe care o puteam auzi vreodată din gura unui francez. Dar, sigur nu-şi dă seama de asta, accentul franţuzesc nu prea are de gând să-l părăsească. Şi nu contează. Accentul franţuzesc e atât de... sexi. Şi romantic.
-Oh, Doamne! Locul chiar e liber? Mă pot aşeza?
-Da, îmi zâmbeşte cu cei mai frumoşi dinţi albi pe care i-am văzut vreodată. Se ridică să-mi facă loc să trec. Şi nu doar că se ridică, dar îmi şi apucă valiză gigantică cu care am pocnit în cap vreo sută de francezi în timp ce-am traversat vreo câteva vagoane, spunându-mi:
-Dă-mi voie să te ajut cu bagajele.
După care, aparent fără efort, ridică valiza şi o aranjează în plasa pentru bagaje de deasupra capetelor noastre. OK. De ce plâng? Poate pentru că nu este un vis. Mi-aş fi dorit ca nimic să nu se fi întâmplat, să mă trezesc sub sărutările lui Chace, iar el să rămână perfect cum îl credeam până atunci. Dar nu este deloc aşa.
Mă cufund în scaunul moale şi stau pur şi simplu, cu ochii larg deschişi, încă nevenidu-mi să cred ce noroc am. La naiba, sigur cineva mă sabotează. O rivală, ceva. Chace n-are cum să fie aşa. Nu. El e perfect. De ce mă mai mint acum? Aproape mă convinsese şi pe mine să mă droghez. Dovadă mai clară n-am de unde să iau.
-Apă? mă întreabă tipul de lângă mine.
Brusc îmi amintesc că la clasa I scaunele sunt prevăzute cu o sticlă de apă. Dar nu contează asta. Eu abia dacă-l văd din cauza lacrimilor.
-Ah, merci beaucoup, murmur şi înşfac sticla de apă de la noul şi superbul meu tovarăş de drum. Îmi pare sincer rău, dar în ultimele douăsprezece ore, viaţa mea chiar s-a dus de râpă.
-Mi-am dat seama. Doar dacă n-ai obiceiul să plângi prin trenuri.
-Ah nu, nici măcar nu merg foarte des cu trenul, îi zic dând din cap şi sughiţând. Nu-i spun că nu fac asta fiindcă am avionul personal la dispoziţie. Mă rog, continui încercând să mă liniştesc, e cea mai proastă zi din viaţa mea. Aproape că mă urăsc. Cred că astfel le-aş face un mare serviciu celorlalţi din tren. Cum de mă urăsc atât de mult fiindcă sunt americancă?
-Uh, îmi zâmbeşte tipul etalându-şi din nou dinţii aceia perfecţi, dacă ai vedea cum se comportă în general turiştii americani le-ai da şi tu dreptate.
-Dar eu sunt pe jumătate franţuzoaică! spun hotărâtă, folosindu-mă de accentul franţuzesc pe care-l moştenisem de la mama, dar pe care nu-l mai folosisem de ceva timp.
-Uhm, asta e interesant. Putem vorbi în franceză.
-Nu! Te rog. Ar fi prea mult pentru mine.
-În regulă atunci, spune râzând.
Îmi desfac sticla şi o torn pe toată pe gât lucru care mă face să mă simt mult mai bine. Acum îl puteam privi mai îndeaproape pe tovarăşul meu de drum şi mi-am putut da seama că nu era doar un tip super. Pe faţa lui parcă sculptată în fildeş i se puteau citi bunătatea, inteligenţa şi umorul. Asta dacă nu cumva foamea din mine scornea toate astea.
Mă-ntreb cum o fi arătând rimelul meu, dacă nu cumva mi s-o fi scurs în valuri pe obraji. Pentru că Lottie Meyer n-a plâns niciodată în public, nu prea foloseşte waterproof-uri. Acum o să ţin minte că nu se ştie niciodată când poţi primi o veste ca cea pe care am primit-o eu de dimineaţă şi nu te mai poţi controla. Oricât de mizerabil ar fi orgoliul tău.
-Bănuiesc că nu e prima dată când vii în Franţa, îmi spune.
Doamne, până şi vocea lui e frumoasă. Profundă şi cumva... înţelegătoare. OK. Ce fac eu aici? Sper că nu ceea ce cred. De un străin? Neah. Nu prea am cum.
-Nu. Am copilărit aici. Până la şapte ani când tata m-a luat cu el în New York după moartea mamei.
Iar mă pufneşte plânsul. Mi-e dor de mama. Ea ar fi fost lângă mine şi mi-ar fi dat sfaturi, m-ar fi îndrumat şi mă rog, ar fi avut mai multă grijă de mine – nu pot să spun că tata n-o face. E cel mai bun tată pe l-ar putea avea cineva, dar 85% din timpul său este alocat afacerilor şi imperiului Meyer – Poate nici nu mai eram cu Chace dacă ea încă mai era în viaţă. Poate mă căsătoream cu prietenul acela despre care tot vorbesc. În familia mea, cel puţin în partea mamei, mai toate căsătoriile au fost aranjate. Dar cum mama nu mai e şi mi se permite cam orice, eu am ajuns să ies cu Chace. Cu care am făcut-o pentru prima oară chiar în noaptea ce tocmai a trecut. La naiba. Mă simt şi mai folosită. Dacă ar exista o metodă, mi-aş lua virginitatea înapoi de la el... Aberez prea mult. Trebuie să mănânc ceva până nu înnebunesc. Sunt aproximativ treizeci de ore de la ultima mea masă.
Tovarăşul meu de scaun îmi atinge cotul. Îmi îndrept privirea către el şi îl văd întinzându-mi cu un zâmbet larg un pachet de biscuiţi. Franţuzeşti evident. Deşi sunt complet hămesită, iau doar unul singur şi simt că o iau razna. Sunt prea buni. Niciodată nu mi-a plăcut scorţişoara, dar în combinaţia asta... est délicieux.
-Ah nu, e pentru tine.
Sunt uluită. Cât de dulce poate fi ? Cu siguranţă nu mai dulce decât aceşti biscuiţi care se topesc pur şi simplu în gură.
Fără să mai zic nimic, îi iau pachetul din mână şi aproape că-l devorez din prima pe tot. Nu am absolut nicio problemă cu carbohidraţii şi caloriile. Am arderile foarte rapide şi oricum sunt o slăbănoagă. Manechinele ar fi – dacă nu sunt deja – invidioase pe silueta mea. Şi totuşi, problema mea e faptul că nu mă pot opri din plâns.
-Mulţumesc foarte mult. Î-î-îmi pare extrem de rău.
-Pourquoi?
Aproape că leşin când îl aud vorbindu-mi în franceză. Revin totuşi destul de repede cu picioarele pe pământ.
-Pentru că plâng aşa în faţa ta, îţi înfulec ca o apucată biscuiţii ăştia delicioşi şi... mă rog, pentru că n-ai ce face decât să-mi suporţi crizele astea adolescentine. Sigur mă crezi o sărăntoacă care-şi plânge de milă...
-Stai liniştită, te înţeleg perfect. Sărăntoacă? Asta doar în cazul în care o astfel de persoană ar merge cu trenul spre Paris la clasa I, îmbrăcată într-o astfel de ţinută şi ar arăta întocmai ca o păpuşa de porţelan.
Adevărat. O sărăntoacă n-ar purta o rochie de la H&M şi platforme Louboutin. Şi... ăsta fost un compliment?
Îi zâmbesc timid şi îmi rezem capul de spetează scaunului oftând.
De ce nu pot fi toţi tipii ca el? Atât de nesuperficial, de dulce, blând şi înţelegător... Aşa credeam că era Chace. Şi faza e că nu dădea semne că nu este aşa cum credeam, ba dimpotrivă, cu fiecare gest îmi dovedea cât de perfect era. Dar gata, masca i-a picat fără să-şi dea seama şi am descoperit adevărata lui faţă. Că nu era decât un parşiv demn de dispreţul, nu numai al meu, ci şi al tatălui meu.
Oh tata, bunul meu tată, cu toate că nu l-a agreat niciodată, îşi călcase pe inimă şi-l acceptase numai şi numai pentru mine. Nici nu vreau să mă gândesc la cum va reacţiona când va auzi ceea ce a făcut el şi tâmpenia mult mai mare pe care am făcut-o eu. Faptul că acel compromis pe care-l făcusem în ceea ce-l privea pe Chace era degeaba şi rana minoră pe care i-o provocase acesta orgoliului său erau un nimic pe lângă vestea că fata lui, dulcea şi minunată lui fetiţă, plecase în cealaltă parte a lumii, mânată de un impuls idiot şi un sentiment puternic de disperare. Oh da! Ăsta da motiv ideal pentru o criză de nervi...
-Hei, zice la un moment dat tovarăşul meu încercând să întreţină o discuţie, bănuiesc, defapt sunt mai mult ca sigur acum după ce ţi-am auzit stomacul, că eşti lihnită, aşa că, ce-ai zice să ne oprim la vagonul restaurant înainte să ajungem la destinaţie ?
Nu apuc să-i răspund căci telefonul începe să-mi sune şi bag grăbită mâna în geantă. Îl scot aproape vărsând afară tot conţinutul acesteia şi mă holbez la numărul de pe ecran. Oh nu, asta chiar nu mi se poate întâmpla, nu atât de repede, nu....
-Bunăăă taaa-tiii! zic exagerat de entuziasmată având în vedere că ştiam cât de mult avea să-mi “placă†discuţia aceea cu tăticu’.
-Unde dracu’ eşti ? Am renunţat la a câştiga înzecit profiturile săptămânii ce tocmai a trecut ca să petrecem ceva timp împreună, ba chiar luasem două bilete spre Brazilia cu gândul să te duc la Rio de Janeiro, căci îţi doreai asta de mult timp, şi când intru în apartamentul tău să-ţi dau vestea ce bună, ce crezi că găsesc? Pe retar... pe iubitul tău sforâind în ultimul hal, duhnind a băutură, dar pe tine nu. L-am trimis pe Alden să te caute peste tot, da’ parcă te-nghiţise pământul!
-Rio? Pe bune, tati? Nu-mi vine să cred!
-Răspunde-mi la întrebare, Charlotte! strigă atât de tare încât îl făcu pe însoţitorul meu să tresară.
-Lottie! mormăi eu dezgustată de numele meu. Îl urăsc din tot sufletul şi nu doar fiindcă a fost numele mamei şi-mi trezeşte amintiri neplăcute, ci fiindcă... îl urăsc pur şi simplu, nu trebuie să dau explicaţii. Şi pentru că diminutivul Lottie este singurul lucru care-mi aminteşte de legătura pe care o aveam cu acel băiat francez la care am de gând să mă refugiez. Aveam doar un an şi câteva luni când l-am auzit spunându-mi, în franceză evident, că eu pentru el voi fi doar Lottie, viaţa lui.
-În trenul spre Paris, spun şi imediat depărtez telefonul de ureche ştiind ce va urma.
-Ce mama naibii cauţi acolo ? De ce... El... Vai...
Era prea nervos ca să vorbească coerent, dar ştiam ce vrea să întrebe.
-O să-ţi explice, Keira, zic oftând prelung. Îmi pare rău, tată, n-am vrut...
-M-am săturat de râzgâielile tale, Lottie! Întoarce-te înapoi! Acum!
-Nu pot, tată. Trebuia să plec, aveam nevoie de asta... Nu mai suport, tată! Mi s-a luat de tot, chiar nu mai vreau... O să mă înţelegi când vei afla ce s-a întâmplat!
-Pe dracu’! Ţi-ai luat-o rău de tot în cap, Lottie! Lasă, bucură-te de mica ta excursie, va fi oricum ultima! Şi apropo, îţi blochez toate conturile! I s-a luat, auzi! Mi-a fost dat s-o aud şi pe asta... Nu uita, Lottie, nu ai niciun ban! Când te hotărăşti să vii acasă, îi vei primi înapoi, dar până atunci... Niciun şfanţ, mă auzi?
-Au revoir, tată, zic cu vocea tremurândă şi închid telefonul înainte ca el să mai poată spună ceva.
Tremur ca naiba şi simt cum îmi plezneşte capul. Oricât aş încerca să-mi reţin lacrimile ca să nu mă fac de râs în faţa perfectului meu însoţitor, nu pot şi înainte să-mi dau seama şi să conştientizez cât de penibilă par, îmi trântesc capul, la propriu, pe umărul lui şi încep să plâng. Tipul tresare, trezindu-se din contemplarea sa şi mă întreabă dacă sunt bine, că ştie c-are oasele tari şi dacă nu cumva m-am lovit. Vede că nu zic nimic şi continui să plâng, aşa că oftează. Cred că vrea să plece să mănânce, dar pur şi simplu nu mă pot dezlipi de el. Nu pentru că arată şi miroase atât de bine, ci pentru că am nevoie să simt pe cineva lângă mine, nu contează că e străin şi că în aproximativ o oră ne vom spune au revoir. Pentru că mă simt atât de bine lăsându-mi lacrimile să curgă pe umărul unui om atât de bun. Şi ceea ce mă impresionează cu adevărat şi mă face să nu regret deloc gestul pe care l-am făcut este faptul că el şi-a lipit obrazul de creştetul meu şi şi-a pus, într-un mod foarte stângaci, mâna pe spatele meu.
-Ştii, zice puţin jenat şi eu mă opresc din suspine numai ca să-i aud vocea, îmi pare rău, nu am vrut să ascult conversaţia ta cu tatăl tău, dar... Uite, ştiu că e greu, dar încearcă să te linişteşti. Nu poate fi chiar atât de rău, sigur te va ierta... Nu vrei să mânănci ceva? Nu vreau să fiu răutăcios, dar stomacul tău face un zgomot infernal!
Îmi ridic privirea şi îi spun nervoasă:
-Nu am niciun ban, auzi? Cum pot să mânânc când n-am bani de aşa ceva... Nu-mi pasă, pot să mor de foame... Oricum sunt treişpe ore de la ultima mea masă!
-Fac eu cinste, spune uşor impacientat. Se ridică şi mă trage în acelaşi timp şi pe mine de mână. Fac eu cinste, stăruie el. Nu vreau să regret mai târziu că, deşi te-am putut ajuta cu ceva, n-am făcut-o! Măcar asta să pot face pentru tine, care ai revenit după atâta timp la noi în ţară... Cu toate că eşti pe jumătate de-a noastră, noi ne ajutăm semenii, spune nu prea convingător, privindu-mă trist şi îngrijorat, lucru pe care nu-l înţeleg.
Nu-nţeleg de ce ţine atât de mult să mă ajute cu asta. Sau de ce se comportă cu mine de parcă aş fi o rudă îndepărtată pe care n-a mai văzut-o de nu ştiu cât timp. Pe mine şi încrederea mea oarbă în străini mă-nţeleg, dar pe el, care pare un tip responsabil şi cu picioarele pe pământ, chiar nu pot să-nţeleg. Aş putea fi o infractoare care a înscenat toată chestia asta cu tăticu’ ca să-l storc pe el de bani sau poate vreau să-l omor, cine ştie.
Şi totuşi, nu mă simt în stare să-l refuz şi nici nu prea mă lasă inima s-o fac. Ceva îmi spune că va fi bine să-i accept ajutorul, aşa că-l las să mă ţină de mână şi să mă strecoare printre călători spre vagonul restaurant, în timp ce eu mă opresc din plâns.
Va fi bine, îmi spun. E prima experienţă de genul, dar nu voi muri fără bani şi fără privilegiile numelui Meyer. Va fi bine... Şi zâmbesc.
Răspunsuri: 281
Subiecte: 3
Data înregistrării: Apr 2010
Reputație:
42
Zupi: 5.399 z
Am citit aseară, dar lenea m-a împiedicat să postez. Ştiu... dar totuşi, pe cine nu a doborât lenea de mii de ori : ))? Revenind.
Titlul a avut un impact grozav asupra mea. Mi-a plăcut mult, este foarte original, şi în plus mă duce cu gândul la multe lucruri. Şi trebuie să recunosc că atunci când am văzut că este scris cu diacritice, am intrat direct : )).
Ai spus că ideea este fumată. Te contrazic. Chiar nu mi s-a părut, şi în plus de abea aştept să văd ce va face Lottie fără bani. Numele ei mă duce la un personaj de-al lui Drumeş, Lotte . Prima oară când am citit, am crezut că aşa o cheamă.
Este nepotrivit să îţi spun că naraţiunea, descrierea şi dialogul se îmbină perfect. Trebuie menţionat însă că dialogul nu este sec deloc.
Cât despre francez, ei bineee, eu sper să fie Ronald. Cât de frumos ar fi : )). Chiar îmi place de el. Mi-l şi imaginez. Genul de tip smexy..lol. Ai descris foarte bine partea în care tipul se simţea super stânjenit pentru că Lottie a început să plângă pe umărul ei. La drept vorbind, cine nu s-ar fi simţit aşa?
Nu ştiu dacă am menţionat, dar mă bucur că scrii cu diacritice :3. Îmi vine mult mai uşor de citit. Greşeli de tastare /exprimare nu am găsit. Nu au fost. Asta e bine.
Aştept următorul capitol , spor la scris!
You know it is going to be a bad day , when you jump out of bed and miss the floor.
Răspunsuri: 1.445
Subiecte: 59
Data înregistrării: Jul 2008
Reputație:
850
Zupi: 36.015 z
Hei.
Mda. Eu am citit mai de mult, bine - nu tot capitolul, având în vedere că nu era terminat :)) nu l-am mai recitit pe tot pt. că mi-a fost lene și nu prea îmi place să recitesc chestii, în fine, dar am citit cam de unde mi s-a părut mie că s-a oprit firul acțiunii de când am citit ultima dată. Mi-a luat ceva timp să îmi amintesc care era faza dintre Charlotte ( îmi place mai mult asta decât Lottie, dunno why, poate pt. că îmi place foarte tare numele acesta ) și Chace ( chiar am avut nevoie de aprobarea ta :)) ) .. . Mda, sincer mie partea asta îmi place foarte mult. Pt. că totul ar fi fost prea aiurea dacă ar fi plecat, spre exemplu, doar dacă ar fi aflat acele chestii despre el. În fine, așa o să rămână și cu niște urmări și dă ceva mai multă dramă poveștii, și mie îmi plac la nebunie dramele, cum se poate altfel? : ))
Așa... ok, ar fi trebuit să încep și eu ca și un om normal, cu începutul. Asta înseamnă, titlul. Nu știu, parcă ți-am mai zis, dar îl ador. Îmi place foarte tare, și ceea ce transmite prin el, adică tu transmiți, sau- mă rog, povestea. Am o problemă cu exprimarea zilele acestea ( sper că nu e permanentă ). Revenind, e un titlu chiar bine pus, chiar genial, chiar foarte potrivit și interesant, aș îndrăzni să spun că e atratactiv ( eu și fanteziile mele ) , dar - ideea era că se potrivește, e fain, genial, mișto, cul și chiar nu găsesc fisuri în el; asta m-a atras cel mai tare la povestea asta și cred că ți-am spus-o și la momentul respectiv așa că nu mai are rost să o lungesc, treaba este că îmi place la nebunie, e foarte tare și interesant, mai mult decât potrivit, pentru personaj și poveste.
Te descurci foarte bine la narațiunea la persoana I și îmi place personajul tău, Charlotte. Fată bună... dar cam blondă : )) cam fata lui tati, pe o parte. Nu că nu mi-ar plăcea asta. Mă bucur că s-a ars, și dacă tot e dramă (( pt. mine deja e o dramă comedie romantică, ce vrei ) de abia aștept să se ardă de mai multe ori. Revenind la modul în care scrii, nu știu ce aș putea spune aici prea multe, în mare parte știi bine că îmi place cum scrii. Ai descriere, foarte important - și e o descriere bună, nu obositoare și în niciun caz plictisitoare și încărcată, atât cât trebuiie. Iar dialogul e foarte interesant, pur și simplu vorbește de la sine , dacă asta are vreun sens. În fine, îmi place.
Greșeli nu am văzut, cel puțin nu la partea din urmă pe care am citit-o căco în rest nu îmi mai amintesc, având în vedere că am citit acum multă vreme. Se poate să fi existat greșeli de exprimare, gramaticale or whatever dar îmi cer scuze, nu am fost atentă la ele și nu pot preciza nimic, sunt prea aeriană. Oricum, pentru primul capitol chiar e foarte tare și oarecum impresionant.
Prologul a fost Ok ( uite-te și tu, în loc să le iau pe fiecare pe rând, cum trebuie, încep și iau bucăți- bucăți; va trebui să îmi scuzi modul dezordonat de a comenta ) ; însă, nu m-a impresionat. Îndrăznesc să spun că a fost puțin cam plictisitor, nu în sensul că începeam să casc și să nu mai citesc, dar mi s-a părut cam banal ( mda, ăsta e cuvântul ). Presupun, totuși, că este o piesă foarte importantă a poveștii și de aceea am încercat să nu îl iau prea tare în seamă. Dar, din câte mi-l amintesc eu și cred că mi-l amintesc foarte bine, nu îmi place cine știe ce. Cam sec, nu că nu ar fi bine scris, pur și simplu ideea nu e favorita mea. Se mai întâmplă, nu se poate să îmi placă chiiar totul.
Tipul cel nou e tare cool, interesant, drăguț, superb , minunat și toate adjectivele mișto care pot exista ( mișto, auzi la mine ) . Oricum, aștept să văd ce se va mai întâmpla în continuare cu el și toate celelalte lucruri, ca să pot comenta. Încă nu pot zice cine știe ce despre personaje, fiind doar primul capitol. Charlotte este foarte interesantă, o regină între blonde, într-adevăr : )) nu știu de ce dar mi se pare că titlul i se potrivește de minune. Se descrie ea prea bine ca să mai trebuiască să o mai descriu și eu, părerea mea despre ea : una bună. Cum altfel? Îmi place de ea și aștept să văd ce prostii o să mai facă, altfel nu se poate! Chace... hmm, Chace a genul de tip prost și totodată inteligent, tăntălău cu tactică, sau ceva de genul acesta. Nu pot spune că îl urăsc dar nici că îl plac. Să văd dacă mai apare pe parcurs, atunci o să știu dacă am antipatie sau altceva pentru acesta. Celelalte personaje sunt minore momentan, ca tac`su, sau tipa aia cu K... nu îi mai știu numele. În fine, iar tipul cel nou... rămâne noutatea sexy despre care aștept să aflu mai multe , bine nu că nu aș știi câte ceva, dar nu asta contează.
Te descurci foarte bine momentan cu acest fic și îmi place ce ai scris, cum ai scris și așa mai departe. Abia aștept să văd ce se va mai întâmpla. nu știu ce să mai zic, de teama să nu mă repet. Așa că, spor la scris, baftă, etc.
chuu~
Răspunsuri: 717
Subiecte: 32
Data înregistrării: Mar 2010
Reputație:
1.580
Zupi: 20.437 z
Hello , Cherie !
Am trecut si eu pe la ficul tau si am decis sa las un comentariu daca nu te superi !
In primul rand detest inceputul pentru ca te-ai luat de Robert Pattinson, care e iubirea mea :x ( mai precis Edward din seria Twilight).
Hmmm la inceput nu te exprimi foarte frumos ^.^" , insa e alegerea ta sa scrii asa o.O" si chiar imi place. Naratiunea si povestea mi se par chiar foarte simpatice si pline de drama , umor , in fine tot ce-i trebuie. Este infloritoare
si povestea ia amploare si devine din ce in ce mai incitanta cu fiecare rand pe care il citesti. Dialogul e chiar reusit.
Ma bucur ca ai ales persoana intai , asa redai sentimentele personajelor extrem de bine si descrierea este acolo .
Capitolul este extrem de lung am stat cam jumatate de ora sa-l citesc.
Ei , bine in final iti urez succes in continuare , inspiratie multa si capitole cat mai lungi ( desi asta le intrece pe toate ). Esti o scriitoare foarte buna . :*
* hug her * >:D<
[center] [/center]
Mulţumesc, Abbeh. Ly <3.
[center] [/center]
Răspunsuri: 282
Subiecte: 8
Data înregistrării: May 2008
Reputație:
275
Zupi: 6.381 z
Bună tuturor. Mă bucur că vă place şi aş vrea să vă rog să-mi scuzaţi întârzierea. Sunt în ultimul an de generală şi sunt pur şi simplu sufocată de alte probleme încât chiar nu-mi stă mintea la poveste. Acum însă totul e mai lejer şi sper să vin mai repede cu noile capitole.
Loulei, Teh, Lexxi şi tuturor celor care citesc le mulţumesc din suflet şi da, ştiu că prologul nu este unul foarte strălucit, dar este o piesă importantă. E vina mea oricum că nu m-am mai uitat peste el înainte :)).
Vă las acum să citiţi. Lectură plăcută!
[center]Capitolul doi[/center]
Nici în cele mai frumoase vise nu mi-am închipuit că voi întâlni vreodată pe cineva atât de minunat ca şi tovarăşul meu de drum; asta pentru că în mai toate visele mele ori joc cu Johnny Depp într-una din cotinuările seriei Piraţii din Caraibe, ori dau mână cu preşedintele, ori mă ocup de cine ştie ce puştoaică cu fumuri în cap, ori vorbesc cu mama, ori mă... căsătoresc cu Chace, în timp ce sărim dintr-un avion cu paraşuta.
El, tovarăşul meu de călătorie, despre care nu ştiu absolut nimic este enervant de minunat. În timp ce străbăteam vagoanele printre toţi acei francezi care mă priveau de parcă aş avea cine ştie ce boală molipsitoare şi ale căror priviri aveau de gând să mă tortureze în cel mai crud mod posibil, mă înconjurase cu braţele şi mă ţinea lipită de el, de parcă îi era frică să mă piardă. Iar corpul meu reacţiona foarte ciudat la atingerea lui. Se simţea în siguranţă şi parcă nu vroia să se dezlipească de-al lui. N-am să înţeleg niciodată faza cu hormonii sau ce naiba e chestia aia care te înnebuneşte până se ajunge la lucrul pe care mulţi dintre noi îl aşteaptă de mult: sexul. Ceea ce îmi aminteşte de Chace şi de faptul că el a contribuit la deflorarea mea... Ah, aş da orice ca amintirile din noapte trecută să nu-mi mai apară în minte, iar el să dispară pentru totdeauna din inima mea. Mi-a luat deja tot ceea ce mă făcea mai specială, la ce mai avea nevoie acum de inima mea ?
În timp ce mergeam noi aşa, lipiţi unul de altul, el zâmbind cordial şi eu suspinând din când în când, am observat cât de scundă sunt. Îi ajung până undeva mai sus de umăr cu tot cu platformele mele Loubotin. Nu-mi place că sunt atât de scundă! Nu-mi place şi punct. Nici n-ai zice că am saptişpe ani. Mulţi mă cred boboacă la liceu. E enervant!
Am avut grijă să nu-l golesc de bani pe tânărul generos ce încerca să mă facă să mă simt bine. În mod normal aş fi comandat ceva extravagant şi cu un nume greu de pronunţat, dar de data asta comandasem un preparat rece, servit ca aperitiv. Oricum mi-a fost destul de greu să mânânc cu toate acele priviri aţintite spre mine. La un moment dat aproape că mă ridicasem de la masă, gata să mă întorc în compartiment şi cu ochii plini de lacrimi, dar el îşi pusese mâna peste a mea înainte de a face asta şi mi-a spus că totul e în regulă atâta timp cât eu îi ignor. Este singura cale prin care reuşeşti să învingi un francez pus pe harţă şi hotărât să te distrugă din priviri sau cu replici acide. Am observat ceva foarte ciudat la mâna cu care mă oprise; avea o brăţară neagră împletită pe care era scris cu turcoaz un nume... Din ce am văzut eu scria Lottie, dar putea doar să mi se pară. Şi apoi, nu sunt singura Lottie de pe planeta asta. Destul de ciudat, dar să lăsăm asta. E un străin în cele din urmă.
-Aici se despart drumurile noastre, spun uitându-mă la el cum se chinuie să-mi dea jos trolerul din plasa de bagaje. Nici nu mi-am dat seama că am ajuns până să-mi zică el. Se înserase şi totul era foarte greu de distins. Sau poate că eram prea obosită. Sau emoţionată. Sau năucită. Undeva pe acolo.
-Mi-a făcut plăcere să te cunosc, continui. Eşti un om minunat, sunt sigură că familia ta este foarte mândră de tine.
-Da, cum să nu, zice chicotind în timp ce-mi înmânează trolerul. Poţi s-o iei înainte, eu mai am ceva de strâns pe aici. Oricum, aici ne despărţim, nu? zice pe un ton ironic şi eu nu prea mă prind de poantă. Nu mă prind deobicei de poante, dar asta este o altă poveste.
-Da, aşa-i. Uhm, înainte să ne luăm la revedere ai putea să-mi spui numele tău? Când se va răzgândi tata, chiar aş vrea să ştiu cine a fost cel care a fost atât de binevoitor cu mine. Cine ştie ce se poate întâmpla...
-Sigur. Numele meu este Roland Maynotte, zâmbeşte şi pare să fie foarte mândru de numele lui. Au revoir, Lottie!
-Au revoir, spun trântind uşa compartimentului din greşeală şi înaintez pe culoar spre una din ieşiri.
Stai.
Mi-a zis cumva Lottie?
Dar eu nu i-am spus numele meu şi... Nu, nu se poate! Sigur l-a auzit când a ţipat tata la telefon. Este singură explicaţie logică.
Uaaah, eşti prea obosită, Lottie! Trebuie neapărat să tragi un pui de somn. Sau ceva mai mult. Depinde dacă ajungi unde trebuie... Ah, când mă gândesc că am de străbătut tot Parisul în căutarea prietenului meu din copilărie... Data viitoare să fie învăţătură de mine. Eu una sper să nu mai existe o dată viitoare. Nu cred că aş mai putea face aceeaşi greşeală încă o dată. Şi oricum, pe mine nu mă deranjează atât de mult că Chace s-a folosit de mine cât mă deranjează faptul că am aflat imediat după ce m-am culcat cu el. Dacă aflam mai devreme, aveam grijă ca totul să fie altfel. Ne-am fi despărţit de comun acord, i-aş fi dat nişte bani ca să mă asigur că mă lasă în pace şi acum aş fi în Rio cu tata, încă virgină şi în căutarea cuiva special care să mă placă aşa cum sunt, pentru ce sunt, nu pentru ce am sau cum mă numesc. Cineva cu care să fie de acord şi tata şi, de ce nu, să mă şi mărit cu el. Oricum îmi propusesem când eram mai mică să fac sex cu cineva cu care aveam să-mi petrec restul vieţii pentru că îmi doream să fie ceva special. Nu că experienţa cu Chace nu ar fi fost ceva special – eram sigură că voi ajunge să mă mărit cu el. Dar astea sunt doar vise... Cred că mă arunc prea mult cu capul înainte.
-Duduie, revin-o cu picioarele pe pământ, mai sunt şi alţii care vor să coboare, aud în spatele meu şi când mă întorc să-mi cer scuze îl văd pe puştiul de mai devreme, cel care se purtase ca un necioplit când îmi căutam un loc. Când mă zări începuse să râdă batjocoritor. Chiar nu ştiu ce mă ţine să nu-i dau o palmă.
Îmi trag trolerul şi înaintez, apropiindu-mă de trepte. În spatele meu, puştiul bătea cu degetele în uşă de nerăbdare. Trag aer în piept, încercând să mă conving că mâine va fi altfel, că eu n-am făcut niciun rău omenirii şi că n-am nicio legătură de sânge cu Hitler şi încep să cobor. Doar că înainte ca piciorul meu să ajungă jos în staţie, mă împiedic de ceva – ştiu că puştiul mi-a pus piedică – şi mă prăbuşesc pe cimentul rece, cu cele două valize şi geanta mea Gucci înşirate pe lângă mine, iar trolerul peste picioarele mele. Râsete peste tot în jurul meu. Să înţeleg că n-ar trebui să mă aştept ca unul dintre ei să ajute o fată frumoasă la ananghie?
-Francezi idioţi, nu meritaţi să fiu înnebunită după istoria şi literatura voastră, murmur în limba mea natală în timp ce mă sprijin în mâini. Mi-aş dori să vă duceţi cu toţii în Iad! Acolo vă este locul, cu tot cu privirile alea idioate care te devorează pe dinăuntru! O să se aleagă praful de voi, vă asigur... Nimeni care-i face asta lui Lottie Meyer nu scapă nepedepsit!
Înaintez pe peron bolborosind tot felul de înjurături, în toate limbile ştiute de mine, până când realizez că habar n-am unde mă duc sau chiar unde sunt. În Paris, da. Dar în ce zonă a Parisului?
Stau aşa şi mă holbez la toţi trecătorii timp de vreo zece minute. Unii se grăbesc să ajungă cât mai repede acasă fiind obosiţi după atâta drum – şi înjurat în gând o anumită călătoare –, unii sunt întâmpinaţi de familiile lor şi par să fie foarte fericiţi în timp ce dau din mâini şi povestesc despre cât de ridicolă era tipa aia din SUA, care, totuşi era frumoasă, iar alţii, pur şi simplu nu par să fie interesaţi de ceva şi o iau uşor spre casă.
Cu toate acestea, nu-l văd pe nicăieri tipul superb care a făcut atâtea pentru mine. Ciudat, puteam să jur că l-am văzut undeva în spatele meu în tren. Probabil a zbughit-o acasă sătul până peste cap de existenţa mea. Îmi inchipui că se va plânge familiei sale de însoţitoarea lui care l-a stresat tot drumul cu crizele ei adolescentine. Mda, aşa sunt eu în general. Le stric ziua celorlalţi cu problemele. Cred că aşa este orice copil bogat şi obişnuit să aive lumea la picioare, iar apoi, când totul se prăbuşeşte din cauza unei mic zdruncinături, face din asta o problemă gravă despre care trebuie să ştie întregul univers. Iar dacă nu primeşte ceea ce îşi doreşte, puţină compătimire de la toţi locuitorii planetei sau chiar ceva să înlocuiască ceea ce a pierdut, are grijă să nu mai aibă nimeni ceea ce el nu mai are. În cazul de faţă eu mi-am pierdut liniştea şi fericirea. Sper că n-am avut grijă să şi le piardă şi el. N-ar fi corect din partea mea ca după ce a fost atât de drăguţ cu mine, eu să-l răsplătesc transmiţându-i proasta mea dispoziţie.
-Hei, vin-o dacă vrei să mai prinzi vreo tartă cu ciocolată. Se mănâncă foarte repede, aud o voce cunoscută în spatele meu. Da, el este! Recunosc vocea aceea de la o poştă. Atât de liniştitoare şi de melodioasă, profundă şi înţelegătoare. Aş fi vrut să mă întorc să-l salut, dar cred că era ocupat cu cel sau cea care venise după el. Doar nu îşi spune singur să nu întârzie?
Nu ştiu cum, sau de ce, dar simt cum o mână fermă, cu o atingere delicată totuşi, se propteşte de spatele meu şi eu, din reflex, îi dau cu geanta în cap posesorului scoţând un ţipăt scurt. Nu trebuia să fac asta...
-Au. Ce ai în geanta aia ? În viaţa mea n-am văzut atâtea stele verzi.
-Oh, te rog, iartă-mă! Chiar n-am vrut! Cu atâţia francezi care mă urăsc pe aici e foarte greu să-ţi păstrezi cumpătul şi să nu devii paranoică... Ăh, eşti singur? Dar dacă eşti singur, cu cine vorbeai mai devreme?
-Cu tine, Einstein!
Râde. Îmi place cum râde, sună foarte muzical. Doar că nu înţeleg nimic. De ce râde, de ce spune că vorbea cu mine... Trăim cumva într-o lume paralelă? Sau... Oh nu, gândurile care-mi vin acum în minte nu sunt prea plăcute, cu atât mai mult creştine. E oare momentul să fiu pedepsită pentru încrederea mea oarbă în străini? Vai, Lottie, trebuie să te culci neapărat. Delirezi prea mult. Auzi, pedeapsită fiindcă sunt prea încrezătoare! Poate ar trebui să-mi fac şi un control la cap după ce îmi găsesc un adăpost. Atâtea probleme dăunează grav psihicului. Şi ştiu foarte bine cât de instabilă sunt din acest punct de vedere.
Văzându-mă confuză şi neliniştită se opreşte din râs şi se holbează la mine.
-Nu-mi spune că nici acum n-ai realizat cine sunt! zice lovindu-se uşor peste frunte.
-Ar trebui... ?
-Normal că da! Lottie, ţi-am spus foarte clar că mă cheamă Roland Maynotte. R-o-l-a-n-d!
Încerc să-mi amintesc dacă am mai auzit numele ăsta pe undeva şi dacă da, cînd şi în ce circumstanţe. Dacă omul insistă atât de mult, înseamnă că aşa este şi ne-am mai văzut cândva sau ceva de genul. Şi apoi, ştiu foarte bine şi ce prototip de memorie am şi că nu reţin mai nimic. Înafară de ceea ce-mi pun în cap să reţin. Pentru că atunci când vine vorba de şcoală, am o memorie chiar foarte bună. Să nu mai vorbesc despre cea vizuală. Ciudat, nu? Ai zice că sunt extraterestru. Ăh da, chiar trebuie să mă odihnesc. Mereu am avut o imaginaţie bogată, dar acum prea îmi scapă de sub control.
Prima oară îmi vine în minte Christiano Ronaldo, dar nu, nu este el. Apoi Ronald McDonald... El nici atât. Şi e Roland, nu Ronald. Mai stoarceţi creierii, Lottie. Cum să uiţi că te-ai mai întâlnit cu cineva care arăta în felul ăsta ?!
-Roland, Roland, murmur încercând să-mi aduc aminte. Apoi, fix ca în desenele acelea animate, simt cum mi se aprinde beculeţul deasupra capului. Nu, nu se poate! îmi spun. Nu are cum să fie. Dar dacă...
-Roland? Acel Roland? Rowe al meu?
-Chiar el, spune cu un zâmbet larg. Vai, Lottie, ce...
Nu apucă să termine că eu deja sar la gâtul lui şi el mă ridică în braţe ca pe un copil. Tovarăşul meu, cel care a fost atât de drăguţ încât şi-a împărţit biscuiţii cu o americancă nebună care plânge prin trenuri şi urâtă de majoritatea semenilor lui, cel care i-a făcut cinste aceleaşi fete de origine new yorkeză la vagonul restaurant din trenul spre Paris şi a încercat să o binedispună, nu este nimeni altul decât prietenul meu din copilărie? Cel la care voi locui pe tot parcursul verii? Asta înseamnă că nu voi mai căuta în fiecare colţişor al Parisului şi că voi putea face o baie, mânca şi dormi cât mai curând. Se pare că eram îndeajuns de smerită ca Dumnezeu să-mi poarte de grijă. Mulţumesc, Doamne!
Vai, dar totul are o logică acum. Nu mă ajuta el aşa de bun samaritean ce este. El m-a recunoscut! Nu-mi vine să cred ce tembelă sunt... Cum să nu-l recunosc? Dar eu nici nu-i mai ştiam numele şi adevărul e că s-a schimbat prea mult. Ultima amintire în care îmi apare este una când avea el zece ani, unde era ciufulit şi murdar şi stătea agăţat de tatăl meu, rugându-l să nu mă ia, că locul meu e în Franţa lângă el. Atât doar. Nici nu mi s-a mai dat voie pe urmă să iau legătura cu el sau să păstrez vreo poză. Distrus din cauza pierderii mamei, tata se hotărâse s-o luăm de la capăt şi a insistat să stăm departe de tot ceea ce ne aducea aminte de ea. Şi cum memoria mea este mai proastă decât a oricărui vertebrat din galaxia asta, mi se pare şi logic să uit de el.
-Mă crezi că la tine veneam? întreb încă agăţată de gâtul lui. Aveam de gând să te caut şi în gaură de şarpe, Rowe. Dar m-ai găsit tu pe mine! Vai, ce super... Deabia aştept să ajungem acasă. Mi-a fost foarte, foarte, foarte, foarte dor de tine!
-Am văzut şi eu ce dor ţi-a fost de mine, bălmăjeşte îmbufnat şi eu încerc cu greu să-mi înăbuş chicotelile – e ca un copilaş căruia îi interzici ceva.
-Unde ai fost în tot acest timp când eu aveam nevoie de tine? Nu, asta nu e important. Ştiu una mai bună. Cum de nu m-ai recunoscut?
-Zece ani, Rowe, îi amintesc eu sărind din braţele lui, sunt zece ani de când nu te-am mai văzut, nu ţi-am mai auzit vocea, nu te-am mai avut în gând şi nici numele nu ţi l-am mai rostit, spun şi încep să-i povestesc despre decizia tatălui meu în timp ce el îmi ia bagajele şi îmi face semn cu mâna s-o iau înainte.
-Să zicem că vă iert pe amândoi din cauza acestei revederi. Acum nu ştiu dacă şi mama va fi la fel de indulgentă. Începe să râdă. Dar cum de ţi-ai amintit că mai ai pe cineva şi pe aici, pe la noi, prin Franţa?
-Chiar nu vreau să vorbesc despre asta acum. Vreau doar să mă bucur de prezenţa ta şi de frumuseţea Parisului meu mult iubit.
-Într-adevăr, peisajul de aici din gară este sublim.
-Mai taci din gură, îi zic râzând. Ştii foarte bine că nu la asta mă refer.
Începe şi el să râdă şi îşi întinde o mână în jurul umerilor mei, trăgându-mă lângă el.
-Te-ai schimbat mult, Lottie! Sincer să fiu, nici eu nu te-am recunoscut la început, deşi aveam o vagă bănuială – buclele tale blonde sunt inconfundabile, iar nuanţa ta de blond-pai este foarte rară. Dar apoi, când a sunat tatăl tău şi l-am auzit spunându-ţi Charlotte şi pe tine corectându-l, m-am lămurit imediat! De aceea mi-am şi lăsat brăţara la vedere. M-am gândit că dacă ai fi observat-o ţi-ar fi fost mult mai uşor să-ţi aminteşti!
Brusc mi-a venit în cap momentul din timpul mesei când văzusem brăţara şi impactul pe care-l avuse asupra mea. I-am spus tot ce îmi trecuse prin cap în momentul acela. Ca răspuns îmi ciufulise părul.
-Dar a ta unde este?
-Cred că mi-a ascuns-o tata! Hei, mai avem mult până la ieşire? zic încercând să schimb subiectul văzându-i privirea mânioasă.
-UÅŸa e chiar... Lottie, stai!
Dar înainte ca el să mă avertizeze, eu deja mă contopesc cu peretele de sticlă din dreptul uşii. Au. Totul începe să se învârtă în jurul meu... Ăla e cumva un ponei zburător?
-Lottie, ma chérie, eşti bine? mă întreabă luându-mi faţa în mâini. Mă mai ţine aşa câteva secunde până reuşesc eu să revin cu picioarele pământ. Îi zic să sunt bine, după care mă ia de mână şi ieşim afară unde rămân cu gura căscată.
E de un infinit de ori mai frumos decât mă aşteptam. Poate din cauza nopţii. Clădirile superbe ale oraşului ce dau impresia că eşti încă prins în jumătatea secolului nouăsprezece strălucesc în luminile dese ale felinarelor de pe străzi. Totul se scaldă în lumină. Toate aleile, părculeţele, esplanadele, totul până la turnul Eiffel, inclusiv. Nu m-aş plictisi niciodată de luminile acestea. Sau de clădirile, magazinele şi restaurantele de aici. E clar. Parisul este făcut pentru mine, iar eu sunt făcută pentru Paris.
Rowe mă trage de păr ca să mă trezesc din fanteziile mele.
-Şi cam ce magazine te-ai gândit să dai gata?
-Toate! şoptesc visându-mă deja cu grămezi de pungi în mână.
-Şi cam cu ce bani ai vrea să faci asta?
Şi brusc se rupe firul. Gata. Întuneric. Magazinele dispar, la fel şi pungile din mâinile mele, împreună cu toată fericirea mea. Nu, de ce trebuia să-mi amintească el că nu am niciun ban şi că sunt pedepsită? Prieten ticălos, credeam că mă iubeşte.
-Ştii că te iubesc, răspunde gândului meu nerostit, dar stau de două ore cu tine şi deja mi-am dat seama că eşti mult prea copilăroasă. Trebuie să-ţi deschidă cineva ochii.
-Dar până atunci, hai să ne bucurăm de revederea noastră aşa cum trebuie, zic în timp ce-mi desfac baretele de la pantofi. Îi iau în mână şi încep să alerg şi să ţopăi de-a lungul aleii pavate cu cimente, înconjurată de băncuţe şi tufişuri pline ochi cu trandafiri. În spatele meu, Rowe îmi duce bagajele râzând. E băiat bun şi... Aproape că mă îndrăgostisem de el! Slavă Domnului că n-am făcut-o! Am fost foarte clari unul cu celălalt acum zece ani, nimic mai mult decât prieteni. Ce jenantă ar fi o relaţie între noi... Las-o baltă, îmi spun şi dau din cap să alung acele gânduri.
-C-ce faci? întreb – deşi iese mai mult ca un chiţăit – când îl văd aplecat în faţă la câţiva metri depărtare de mine.
-Haide sus!
-EÅŸti nebun?
-Lottie, nu cântăreşti nici cât un sfert din mine, aşa că relaxează-te şi urcă sus! Vreau să te răsfăţ şi să fim exact ca atunci când eram copii...
-Dar ai atâtea valize... Nu, nu fac asta!
-Dacă n-o faci tu, o fac eu, zice rânjind în timp ce mă ia de mijloc cu o mână – vorbesc serios, cu o mână – şi mă pune în spate. Exact cum violatorii îşi cară presupusele lor victime ameţite şi năucite. Doar că dragul meu prieten nu este un violator. El – mi-am amintit acum şi sunt recunoscătoare – este persoana pe care am iubit-o întotdeauna cel mai mult pe lumea asta, imediat după mama şi tata. Prietenul meu cel mai bun, Roland Maynotte...
Trebuie să recunosc, e foarte bine aici sus. Rowe are un mers lin, dar hotărât, cu paşi mari. Mă mai zdruncină puţin când îi amorţeste mâna, dar în rest nu pare să-l deranjeze greutatea mea. Chiar eram atât de slabă?
-La ce te gândeşti?
-La nimic. Stai departe?
-Nu chiar, dar am maşina undeva pe aici. Trebuie să fie şi...
-Roland, mon amour! aud un strigăt undeva aproape şi Roland mă lasă jos cu o delicateţe nemaivăzută.
O tipă superbă, mult mai înaltă decât mine, cu pielea de culoarea caramelului, cu părul negru strălucitor curgându-i în valuri pe spatele îngust şi ochii mari şi albaştrii strălucind de fericire se apropie de el şi îi sare la gât. El se joacă puţin cu ea şi apoi o sărută apăsat, trecându-şi mâinile prin părul ei. Normal că are iubită, îmi spun în gând, dar simt cum mi se măresc ochii când văd un inel pe degetul prietenelui meu. Inel de logodnă. Dumnezeule mare! Iar al ei este atât de frumos... Micuţ şi gingaş, din argint, cu un diamant mic şi strălucitor.
Şi nu văd de ce n-ar putea fi logodit cu ea. Tipa nu doar că arată incredibil, ca un model argentinian, ci are şi stil. Poartă o rochie neagră de vară, cu volănaşe, marca Louis Vuitton, o geantă de acelaşi designer şi sandale negre Alexander McQueen cu talpă joasă. Totuşi, dacă aş fi avut o piele ca a ei, eu una aş încerca să port ţinute cât mai colorate, nu negru. Dar e alegerea ei. Fiecare se îmbracă cum vrea. Nu pot să le cer tuturor să fie ca mine.
Oh, se mai sărută mult? M-am plictisit. Mă mir cum de nu reacţionez aiurea la gestul ăsta al lor. Având în vedere cât de mult am plâns în tren, nu mă aşteptam să fiu atât de tare. Poate pentru că reîntâlnirea asta cu el mă făcuse să mă simt mai bine. Probabil. Cu logodnică sau nu, el tot era prietenul meu şi eu tot la fel de mult îl iubeam. Şi totuşi, voi avea grijă să-l iau la rost că a ascuns asta de mine. O să avem mult de discutat, mon ami, gândesc şi-l ţintuiesc cu privirea atunci când se dezlipeşte de brunetă aducându-şi brusc aminte mine.
Răspunsuri: 1.445
Subiecte: 59
Data înregistrării: Jul 2008
Reputație:
850
Zupi: 36.015 z
Hei : )
Găsisem niște greșeli și le menționasem dar am dat back din greșeală și s-au dus pe apa sâmbetii toate lucrurile pe care le menționasem. ( mi-e lene să caut greșelile acum ... dar scriu ce îmi aduc aminte )
(...)mă zări începuse -- nu sunt timpurile puse ca lumea, încearcă : (...)m-a zărit a început..., sau : mă zări începu...
cimente -- ciment
cînd -- când, cu â din a
Ai avut un capitol plin de replici penale : )) am râs o grămadă la acest capitol, pur și simplu a fost.. bestial. Foarte interesant și bine scris. Deși la un moment dat mi s-a părut că treci prin acțiune fără prea mare atenție, de parcă Lottie nu era atentă la viața ei și era plecată în Congo cu gândul, sau ceva asemănător. În fine, mi-au plăcut toate fazele :)) îmi amintesc că am citit undeva : deflorare, și m-a bufnit un râs incredibil. Ce cuvânt ai putut folosi! Genial, mi-a plăcut la nebunie. Măi, nu știu de ce dar mie chiar îmi place că a... deflorat-o = )) Chace. Merita! Ce naiba, să vadă și ea cum e viața = )) băi, dar e chiar toantă , pe bune. Cică, dacă ar fi aflat mai devreme de intențiile băiatului, nu s-ar mai fi culcat cu el și i-ar fi dat și niște bani ca să scape de acesta. Toantă rău de tot, copiiiil fără minte, unde ți-e demnitatea, blondooooooooo? Eu sunt în momentul meu de crize acum, ce să-i faci!
Încă de la începutul capitolului am fost amuzată și.. eh, nu știu, a fost un capitol pe care l-am citit cu zâmbetul pe buze și asta e foarte plăcut. Auzi și tu, visează că joacă cu J. Depp : )) ok, asta mi-a plăcut la nebunie, cât și aluzia la Hitler ( Damn, Hitler is so cul : )) , așa - nu contează ! ) Este un personaj foarte... interesant, aerian, total pe dinafară cu ce înseamnă cu adevărat viața. Și mi-au plăcut fazele cu francezii, după faza cu s`il vous plait a lor, mi se pare că sunt niște adevărați nesimțiți! dar să nu mai fiu subiectivă.
Mi-a plăcut modul în care ai scris capitolul , descriere da... Și ce replici faine, m-ai dat gata cu ele. Și dialogul a fost superb. Mi-au plăcut în special replicile lui Rowe ( Doamne! Cât îmi place numele lui! ) Și mi-a plăcut și partea în care Lottie nu se prindea de nicio culoare de nimic, frate ce blondă poate să fie tipa asta, nu degeaba are povestea acest titlu, se potrivește la perfect. Chiar așa e ! : )) nu am cuvinte, pe bune. E proastă, chiar pot să zic asta, prea naivă, prea copilăroasă - așa cum a spus Rowe. O încerca ea să ascundă faptul că o deranjează noua tipă, dar nu prea reușește = )) ok, sau cel puțin în ochii mei. Pare ceva de genul : da e super scumpă, dar .. după părerea mea ar trebui să facă nu știu ce, ok asta mie mi se pare doar de fațadă = )) încearcă se se convingă pe sine că e drăguță tipa, că nu știu ce, când eu cred că o deranjează la culme, sau poate că nici ea nu își dă seama de asta, sau poate că mă deranjează pe mine fata : )) asta nu mai știu. Rowe e super sweeeeeet! nu ai cum să nu îl adori. Cu personajele ai făcut o treabă bună până acum.
Ah și mi-a plăcut enorm cum a reacționat când a văzut Parisul, ai descris foarte bine scena aia. Chiar mi-o imaginam acolo... observând și fiind absorbită de peisaj! sunt curioasă ce o așteaptă în continuare, așa că dă-i bătaie și scrie.
E blondă, blondă autentică! :)) and I like her, somehow.
baftă la scris. chuu~
Răspunsuri: 573
Subiecte: 44
Data înregistrării: Apr 2009
Reputație:
684
Zupi: 11.856 z
Bună, Diddyșoru` meu ! >:d< După ce am citit prima variantă a capitolului ( neterminat atunci ), pot spune că varianta finală este de mii de ori mai bună. :]
Nu am de gând să spun nimic despre dialog, descriere și narațiune, pentru că sunt la locul lor și ar fi de prisos să zic mai mult. Ce îmi place, dar mă și enervează, de`o potrivă, este că ne lași în suspans. Adică lungești acțiunea mult. @.@ Și la sfârșit eu voiam să afluuuuu~ mai mult. Mă lași în pom ( ai observat vreodată ce sec sună pom, dop, pod, beci ? sau doar mie mi se pare ? :]] ). Îmi place că pe lângă narațiune, mai bagi și descriere. Care predomină. :]
Credeam că îmi plașe de Rowe ( aw, ce cute sună <333 ), dar e atât de insensibil ! Cum să se sărute cu alta în fața lui Lotte ( eu așa o să îi zic :]] ) ? Este exact ca toți băieții. Adică oare el nu își dădea seama că e cam nesimțit ? Totuși . . . ea nu avea pe nimeni. Cred că L. ar trebui să îi spună lui R. de ce s`a întors. Până la urmă sunt cei mai buni prieteni, își spun totul. :3
De abia aștept să citesc next`ul. :] Sunt sigură că nu mă vei dezamăgi. * huggies *
Intunecand intunericul,
iata
portile luminii.
Răspunsuri: 282
Subiecte: 8
Data înregistrării: May 2008
Reputație:
275
Zupi: 6.381 z
Bună, bună. :]
Fetelor mulţumesc pentru comentarii şi vă mai aştept pe aici.
Ăsta este capitolul următor şi scuzele mele pentru întârziere. Am avut motivele mele, plus lipsa de inspiraţie şi bătălia cu lenea din care am ieşit din start învinsă. Capitolul ăsta e cam lunguţ, dar sper să compenseze absenţa îndelungată :)).
[center]Capitolul trei[/center]
Rowe devine din ce în ce mai enervant. Atenţia deplină şi nedivizată pe care mi-a tot acordat-o de când am intrat în compartimentul lui până acum s-a diminuat de când cu bruneta asta de doi metri. La început am crezut că e drăguţă cu zâmbetul ăla angelic, vocea aceea ca un clinchet de clopoţei şi felul în care se purta cu mine – părea toată numai lapte şi miere, dar când l-am văzut pe el cum o răsfaţă, cum o soarbe din priviri, cum o mângâie ( toate astea în faţa mea! ) am zis că o iau razna şi mai că îmi venea să-mi înfing mâinile în părul ei – cu riscul de a-mi strica french-ul făcut dis-de-dimineaţă la un salon din Londra – şi s-o ciufulesc de-a binelea. Am tot dreptul să fiu pe primul plan în seara asta şi chiar şi mâine pentru că eu sunt prietena lui cea mai bună, cea fără de care nu putea face nimic şi care era mai importantă decât însăşi viaţa lui care s-a întors la el după zece ani!
Acum Rowe vorbeşte la telefon într-o franceză fluentă şi greu de înţeles având în vedere că rosteşte cuvintele fără măcar să se oprească să mai ia o gură de aer, iar Jo ( o cheamă defapt Josephine Montblanc şi este canadiancă ) butonează telefonul, probabil trimite un mesaj. În timp ce eu stau rezemată de aripa stângă din spate a Peugeot-ului 308 CC de un negru metalic aşteptând ca unul dintre ei să vină să mă ajute cu bagajele. Sunt prea firavă ca să mi le pun singură în portbagaj. Dar totuşi, e un sfert de oră de când stau cu ele înşirate pe aici. O să încerc să mi le pun eu, dar dacă păţesc ceva, e numai vina lor!
Şi, exact cum era de aşteptat, în încercarea mea de a deschide porbagajul mă lovesc la cap.
-Auuu, scâncesc deşi iese mai mult ca un miorlăit. Fir-ai tu să fii de maşină idioată! murmur printre dinţi. Locul tău e la fiare vechi!
-Lottie! strigă Roland aruncându-şi telefonul cât colo şi alergând spre mine cu viteza unui jaguar. Eşti bine, draga mea? Îmi mângâie frenetic braţele şi când îi spun că m-am lovit la cap îmi sărută drăgăstos fruntea de la un capăt la altul, cu mâinile în părul meu. Lottie, iubire, încă te iubesc enorm, ştii?
Îmi şopteşte în ureche şi eu mă cutremur în braţele sale. Aş vrea să-nţeleg ce vrea să-mi spună, dar nu am cum să-l întreb şi nici nu mă simt în stare. Am încremenit pur şi simplu lângă maşină.
-Te vreau vie şi nevătămată, aşa că ai grijă de tine.
Corpul îmi reacţionează într-un mod foarte ciudat la cuvintele şoptite atât de senzual în urechea mea. Îşi pierde din rezistenţă şi mai că se fărâmă în bucăţele. Oxigenul inspirat mi se opreşte undeva prin piept, iar inima începe să bată din ce în ce mai tare, ca după un maraton. Îl văd că se dezlipeşte brusc de mine şi se apleacă peste portiera decapotabilei sale ca să-şi ia telefonul şi să-şi reia apelul pe care l-a întrerupt din vina mea. Am dat tot aerul afară din mine printr-un oftat prelung.
Jo se apropie în paşi de dans de mine, cu ceva alb în mână.
-Uite, spune şi-mi aşază cu grijă batista cu gheaţă pe frunte. Ţine apăsat, e destul de umflat. Să sperăm că nu o să fie un cucui prea mare. Eu mă duc până la magazin să iau o cafea pentru mine şi Roland. Vrei şi tu ceva?
Mă enervează zâmbetul ei. Şi felul în care mă tratează. Am putea fi rivale, dar ea este atât de blândă şi de grijulie cu mine, iar pe Rowe îl tratează fix în acelaşi fel cum o tratează el pe ea. Sunt pur şi simplu făcuţi unul pentru celălalt şi nu mă miră ca s-au logodit. Cu toate astea, fericirea lor mă seacă. Pentru că-mi aminteşte de vremurile când eram cu Chace. Noi eram şi mai drăgăstoşi unul cu celălalt decât sunt Rowe şi logodnica lui. Practic eu mă hrăneam cu existenţa lui, el era totul pentru mine, iubeam tot ceea ce de el era legat şi în tot timpul ăsta am crezut că era reciproc. Că mă iubea atât de mult pe cât se lăuda c-o face...
Jo mă mai întreabă o dată ce vreau şi îi spun să-mi ia doar o ciocolată caldă. Îmi sărută obrazul în treacăt şi se depărtează de noi tot în paşi de dans.
Îmi trec mâna prin păr ca şi cum aş vrea să-mi şterg amintirile şi tot ce îmi aduce aminte de acel nemernic, ticălos şi barbar, deşi sunt pe deplin conştientă că nu voi reuşi. Adică aş putea dacă aş fi mutant, dar din păcate nu sunt, aşa că nu se poate.
Rowe tocmai ce a terminat de vorbit şi se apropie de mine zâmbind larg. Mă mângâie pe creştet în trecăt în timp ce se îndreaptă către portbagaj unde-mi îndeasă cu îmdemânarea-i speicifică bagajele. Mă târăsc până la el gândindu-mă la cum să-i spun cât m-a deranjat că s-a logodit fără să-mi zică. Adică mi-a zis de atâtea ori că sunt cea mai importantă persoană din viaţa lui ( chiar şi acum! ) şi a făcut un pas important fără să-mi vorbească despre asta? Păi ce fel de prieteni eram?
-Te-ai logodit fără să-mi spui? zic printre dinţi, săgetându-l cu o privire rece. Cum ai putut să faci asta?
El aşază şi ultima valiză în portbagaj, apoi trânteşte uşa cu putere. Se întoarce cu faţa la mine, se încruntă şi apoi dă ochii peste cap. Ce, acum i se părea ridicol că îmi intram în rolul de prietenă înşelată? Nu ştiu dacă chiar am fost înşelată, poate s-ar potrivi mai bine trădată, dar oricum se înţelege ideea. Vreau să ştiu de ce s-a grăbit să facă pasul ăsta şi de ce nu m-a aşteptat...
Uau, Lottie, ce faci? De ce să te aştepte pe tine? Voi nu eraţi nimic mai mult decât prieteni, de ce te-ar fi aşteptat pe tine? Să faceţi ce... Să vă logodiţi? Ăh e clar. Am înnebunit. A început să fie o obişnuinţă să mă cert cu mine. Un simptom al schizofreniei, mai mult ca sigur.
-Serios, Lottie, câte lucruri ai făcut tu fără să-mi spui?
Îmi pică faţa când îl aud. Ce să zic... Acum îmi reproşează mie că l-am ţinut la distanţă. Şi i-am explicat clar că tata a vrut asta, nu eu. Dacă era după mine, nici măcar n-aş fi plecat de aici. Pe bune acum, nu e vina mea că tata vroia să înceapă o viaţă nouă fără durere şi suferinţă. Şi dacă stau să mă gândesc mai bine, nu e nici vina lui.
Ridic din umeri ÅŸi el spune:
-Mda, aÅŸa credeam ÅŸi eu. Sunt perfect de acord cu tine...
-Oh mai taci, îi zic sărindu-i în braţe. Uite ce e; ştiu că n-am niciun drept să te întreb asta mai ales că te-am recunoscut atât de greu şi pe moment nu mă mai leagă nimic de tine, dar chiar aş vrea să ştiu ce te-a determinat să faci pasul ăsta, de ce ea şi de ce acum? De fapt, chiar aş vrea să ştiu toată povestea!
Îmi ia chipul în mâini şi mă priveşte drăgăstos. Mă sărută scurt pe frunte, după care spune făcându-mi cu ochiul:
-O să vorbim mai multe acasă, în fond şi tu îmi eşti datoare cu o explicaţie.
Da, nu i-am spus încă de ce am venit. Oare cum aş putea să-i spun că prietena lui din copilărie a fost fraierită în ultimul hal şi că şi-a pierdut virginitatea cu un idiot, curvar şi ahtiat după bani fără să se enerveze şi să-mi spună că a avut dreptate când a spus că sunt mult prea copilăroasă şi visătoare?
[center]*[/center]
Rowe stă într-o vilă enormă, la marginea Parisului, care-ţi dă impresia că e acolo din secolul nouăsprezece, într-o zonă rezidenţială, cu o grădină imensă, cu tot felul de flori ale căror nume nu mi le amintesc şi câteva fântâni arteziene.
Lacrimile au început să-mi curgă încă din maşină, de când mi-am văzut casa în care locuisem până la moartea mamei şi care acum e o ruină ticsită cu amintiri. Îmi amintesc că tata nu a vrut niciodată să vândă locul acela. Nu aveam să ne mai întoarcem niciodată acolo, dar nu voia să pângărească amintirea mamei. Casa aceea e un simbol al familiei unite şi iubitoare ce am fost odată. E, cu adevărat, casa mea. Pentru că în casa aia am crescut, am visat şi am iubit. Aveam doar un an când Rowe mi-a spus că aveam să fiu cea mai bună prietenă a lui şi patru când mi-a zis pentru prima oară că mă iubeşte. Deşi nu în sensul ăla, cuvintele acelea însemnaseră mult pentru mine.
Eh, e ciudat cum începi să-ţi aminteşti totul după ce revezi un punct cheie din trecutul tău.
Îi arunc o privire lui Rowe. Îmi zâmbeşte şi dă din cap. Zâmbesc şi eu la rândul meu şi îmi şterg lacrimile cu un gest copilăresc – aveam de gând să mă duc cât mai curând la mormântul mamei mele.
Se apleacă spre mine, îmi sărută fruntea, apoi coboară uşor cu buzele până în dreptul urechii şi îmi şopteşte:
-Oricând doreşti, draga mea Lottie!
Nu e în toate minţile! E nebun de legat! Trebuie internat într-un spital de boli mintale! Logodnica lui e de faţă şi el se dă în halul ăsta la mine? Nu pot să cred că ar fi în stare de aşa ceva, nu vreau să cred că ar fi capabil s-o înşele pe Jo! Să nu se înţeleagă greşit! Nu am ajuns cele mai bune prietene pentru totdeauna numai din cauza faptului că nu mă priveşte încă ca pe o rivală şi că mi-a dat compresa aia cu gheaţă cu vreun sfert de oră în urmă. Sunt doar o feministă convinsă şi sunt în stare de orice când aud că un bărbat se joacă cu dragostea şi inima unei femei. Chiar dacă bărbatul e adorabilul meu prieten, Rowe! Şi femeia... nu prea adorabila, Josephine!
Jo mă ia de braţ zâmbind cordial şi mă trage după ea spre uşa casei. În spatele nostru, Rowe îmi târa bagajele zâmbind satisfăcut.
-Am vrut atât de mult să te cunosc, Charlotte!
Josephine chiar are o voce dulce. N-aş putea să mi-o închipui vreodată ţipând sau înjurând. Offf, oricât aş încerca să neg, e o fiinţă minunată! Atât de blândă şi de bună. Tot drumul pe care l-am parcurs cu maşina nu m-a scăpat din ochi, întrebându-mă tot felul de chestii. Dacă mă mai doare unde m-am lovit, cam ce aş vrea să mănânc, dacă şi unde aş vrea să ies zilele astea şi multe, multe altele.
Nu îndrăznesc să-i spun să mă strige Lottie. Replica ei m-a lăsat mască în adevăratul sens al cuvântului. O căldură ciudată îmi învăluie tot corpul şi simt cum sângele îmi urcă în obraji. Ea începe să râdă şi îşi aruncă braţele în jurul trupului meu.
-Ai avut o mare influenţă în viaţa lui Roland! Iar el te adoră. Numele tău iese din gura lui mult mai des decât orice alt cuvânt. Ştiu că ar trebui să fiu geloasă, dar chiar nu am de ce când ştiu ce ai făcut tu pentru el.
Sunt şi mai uluită. Ce am făcut pentru Rowe? Doar nu am omorât pe cineva sau ceva de genul. Cine ştie? Probabil voi afla mai târziu. Acum voi intra în casă şi...
-Aşa deci, copilă netrebnică, ţi-ai adus aminte în sfârşit de noi!
Îmi ia doar câteva secunde să mă ascund în spatele lui Rowe şi să-l strâng cu putere de tricou. El şi logodnica lui încep să râdă în timp ce eu aud paşii apăsaţi ai unei femei micuţe îndreptându-se spre mine. Mama lui. Mă sperie.
-Mamă, las-o, te rog! O sperii. Habar nu ai prin câte a trecut; ea nici măcar nu realizase cine sunt!
Dar femeia nu-l aude. Se apropie din ce în ce mai mult. În cele din urmă îşi înpinge fiul cu brutalitate şi, cu mâinile în şold, se holbează la mine cu o privire plină de reproşuri. Eu mă uit la ea cu ochii întredeschişi. E incredibil cât de bine arată pentru vârsta pe care o are. Părul încă şaten este strâns într-o coadă de cal, tenul său pare foarte tânăr, nici măcar nu ise observă ridurile, iar trupul acoperit de o rochie vaporoasă cu model floral de la Kiabi este foarte suplu. Uitându-te la chipul ei nu pare foarte aspră sau exigentă. Are o expresie tipică franţuizoaicelor. Sclipirea zburldanică din ochi, îngâmfarea întipărită pe chip şi bunătatea lăsată doar foarte puţin la suprafaţă – toate acestea îmi lipsiseră atât de mult. Camille Maynotte însăşi îmi lipsise atât de mult.
Închid ochii pentru o secundă ca în următoarea să mă trezesc strivită de braţele muncite ale Camillei, mama lui Rowe. Ochii verzi-aurii îi sunt umeziţi, iar corpul îi tremură de emoţie.
-Iubita mea, mi-ai lipsit atât de mult! Ce mai face tatăl tău? Cum de n-a venit şi el?
-Mamă!
-Bine, bine. Gata, draga mea! Hai, vin-o să mănânci! Roland mi-a spus că nu prea ai mâncat la restaurantul din tren. Am făcut tot ce-ţi plăcea ţie! Sper că nu ţi-ai schimbat gusturile.
-Depinde acum, murmur şi eu în sfârşit.
Rowe începe să râdă din nou. Bănuiesc că din cauza expresiei mele – sigur arăt ca un tip adus forţat la mall de către iubita lui sau ceva de genul.
Camille mă sufocă iar cu îmbrăţisări pe drumul până la bucătărie – unul destul de lung – pălăvrăgind despre vrute şi nerute. În special se minunează de înălţime şi de greutatea mea.
-Vai, dar erai mult mai înaltă decât Rolişor al meu când eraţi mici! Şi acum nu-i ajungi nici până la umăr! Ce-ţi dă tac-tu să mănânci? De fapt... Îţi dă ceva?
Da, tata îmi dă să mănânc, îmi venea să-i strig. Chiar foarte mult. Homari în unt, Cordon bleu, fructe de mare... Bucătarul nostru este specializat în delicatesele mediteraneene, dar ştie să ne facă şi orice altceva vrem. Se pricepe şi la burgeri, cartofi prăjitţi, pizza şi alte mâncăruri din astea, tipic americane.
-Te mai răsfaţă mult tac-tu? Ce-i cu atâtea bagaje? Ai de gând să te muţi? Prea târziu... Rolişor nu mai e disponibil. Ce să-ţi fac dacă nu te-ai trezit mai devreme...
-Mamă!
-Camille!
Eu şi Rowe izbucnim în râs. Jo râde şi ea deşi nu înţelege poanta. Mă mir totuşi că mi-o amintesc. Era ceva de genul, de fiecare dată când eu şi Rowe spuneam ceva la unison, trebuia să spargem un pahar. Nu mai ştiu de ce, dar era distractiv.
Camille reacţionă ca atare când ne zări sclipirea nostalgică amestecată cu o doză de diabolic în ochi:
-Nu! Nu! Nu, setul meu cel nou de pahare pe care l-am primit cadou de la hoaşca aia de soacră-mea! Nuuuu!
Rowe se ţine cu mâna de burtă din cauza râsului. Eu îmi şterg lacrimile, sforţându-mă să mă potolesc, iar Jo se opreşte şi devine confuză. Înţeleg şi eu. Oricum n-ar râde nici dacă i-am spune care e poanta. E ceva doar între mine şi Rowe. Ca multe, multe altele.
-Mamă, stai liniştită, nu mai suntem copii, vorbeşte brunetul pe un ton calm, dregându-şi glasul.
Hei, dar eu voiam să sparg un pahar cu tine, Rowe! Nu e corect. E una din tradiţiile noastre. Aşa mă respecţi tu pe mine? Urât. Foarte.
-Nu-i aÅŸa, Lottie?
Hei, de ce îmi faci cu ochiul? Aaah, m-am prins. O să spargem ceva până la urmă, dar s-o liniştim mai întâi pe biata Camille.
-Sigur că da, Camille. Suntem oameni maturi acum.
Asta a sunat atât de fals din gura mea încât pe Rowe l-a bufnit iarăşi râsul. Îi dau un cot în coaste în timp ce mă apropii de mama lui, care se holbează la el confuză, îndemnând-o să mă conducă în bucătărie ca să pot mânca şi eu în sfârşit. Nu-mi este foame, dar trebuia într-un fel s-o conving să treacă peste asta.
Şi regret amarnic acum. Căci imediat ce i-am spus de mâncare, m-a trântit pe scaunul din capul mesei de opt persoane, apoi a sărit la aragaz, cuptor, frigider şi dulapuri şi mi-a întins pe toată masa tot felul de delicatese franţuzeşti. De la preparate reci şi aperitive, la fripturi înăbuşite, făcute la cuptor sau la grătar, însoţite de tot felul de sosuri şi garnituri. Apoi au urmat deserturile. Fel şi fel de plăcinte, tarte, clătite, prăjiturele, macaroons. Exagerat de multe!
Åži eu nu puteam să mănânc nimic pentru că eram sătulă ÅŸi nimeni nu mă înÅ£elegea. Camille mă îndopa cu o figură autoritară, Å£ipând la mine ÅŸi folosindu-se de ÅŸantajul emoÅ£ional, zicându-mi că-i voi frânge inima dacă nu voi gusta din mâncarea gătită de ea, la care a tot muncit. Rowe se strâmba ÅŸi încerca să mă amuze, dar de fapt eu eram aia amuzantă, de care se râdea non-stop, iar Jo tăcea ÅŸi îmi zâmbea dulce, spunându-mi din priviri “Ştiu prea bine cum e. Trec prin asta zilnic!â€
Dacă iau chiar şi o sută de grame în greutate, decolez către prima sală de fitness, mi-am spus în gând pentru a mă linişti.
Acum sunt în camera mea, despachetându-mi multitudinea de haine, încă surprinsă că mi-au păstrat camera din copilărie intactă. Mai arunc o privire prin încăpere şi oftez. Pereţii sunt mov cu floricele, pe parchet sunt covoare pufoase şi colorate, jucăriile-mi din copilărie sunt îndesate într-un cufăr drăguţ şi roz aflat în capătul patului micuţ şi alb, cu lenjerie roz-bombon cu căpşuni. Ce mai, mă aflu în camera fetiţei lui Barbie! Măcar dulapul e unul încăpător.
Mă trântesc în patul moale care miroase a levănţică, îmi iau telefonul în mână şi încerc să-l sun pe tata. Un ciocănit slab se aude când îmi pun mobilul la ureche şi închei apelul înainte să se audă tonul. Dar tot îl voi suna mai târziu.
-Intră, spun curioasă.
În următoarea secundă, Rowe intră scărpindu-se jenat în cap şi zâmbind prosteşte, fără motiv.
-OK, ştiu că e prea copilăroasă, dar am vorbit cu mama şi mâine vine designer-ul de interior ca să-ţi redecorăm camera. Bănuiesc că ai de gând să stai ceva timp aici! se scuză el, ultima propoziţie fiind însoţită de o căutătură urâtă.
-E în regulă, spun. Da, voi sta toată vara. Sunt oarecum uimită de faptul că mi-aţi păstrat camera aşa cum era...
-Am sperat mereu că te vei întoarce la noi.
-Dar nu am făcut-o. De ce aţi mai păstrat-o?
-Pentru că te voiam aici. Cu mine. Când îţi simţeam lipsa veneam în camera asta, stăteam în patul ăsta şi mă holbam la tavanul ăsta. Nimeni nu venea aici pentru că nu le dădeam voie. Astfel, orice dovadă a prezenţei tale avea să dispară din moment ce mirosul tău avea să se amestece cu al mamei sau al tatei sau chiar al Josephinei.
În timp ce îmi zicea toate astea ochii lui verzi străluceau, zâmbetul crescuse până se transformă într-o singură dungă şi îşi mângâia părul negru şi ciufulit cu mişcări lente, nostalgice. Eu îl priveam fascinată, cu genunchi strânşi sub mine.
-Dar să lăsăm asta, spune râzând. Îmi datorezi nişte explicaţii!
Se trânteşte în pat lângă mine şi îmi aruncă o privire gen poţi-începe-acum-să-spui-ce-ai-de-spus-în-apărarea-ta şi eu mă trezesc din transă, tresărind puternic. Oh, am uitat de asta. La naiba şi credeam că nu voi ajunge s-o spun cu voce tare. Deja încep să mă usture ochii. Fără lacrimi, prostuţo. Vei distruge totul. Fii tare, doar eşti o Meyer!
-Hm, da. Îţi spun imediat, zic ridicându-mă stângace din pat şi îndreptându-mă către uşă pe care o închid cu cheia.
Apoi mă îndrept către cele două ferestre duble şi înalte, le închid şi trag draperiile – cam greu căci nu prea ajung. Rowe mă priveşte confuz, sigur întrebându-se dacă sunt în deplinătatea facultăţilor mintale.
-Ce tot faci?
-Mă asigur că nu va auzi nimeni ceea ce mi s-a întâmplat. E onoarea lui Lottie Meyer în joc totuşi!
-Deci e de rău, concluzionează râzând.
Ce frumos râde...
Revino-Å£i, femeie!
Ah da. AÅŸa e, Lottie.
Nu trebuie să-i mai dau voie să-mi ia minţile. Cam dificil, dar trebuie să fac asta!
-E de foarte rău, spun aşezându-mă pe marginea patului. Ştii, e vorba de tipul ăsta, Chace Dylan, încep, frământându-mi degetele, cu care m-am cuplat vara trecută.
Simt o mică înţepătură în dreptul inimii şi lacrimi încep să-mi răsară în ochi. Nu-mi place să vorbesc despre asta. E dureros. Mă uit la expresia serioasă şi privirea necruţătoare a lui Rowe şi înghit în sec.
-Şi care s-a dovedit a nu fi chiar persoana incredibilă care credeam eu că e.
Mai tac puţin, iau o gură de aer, mă holbez la picioarele mele, apoi reiau:
-Ei bine, are o slăbiciune pentru jocurile de noroc, droguri şi băutură – ştiu, fatală combinaţie – şi se cuplase cu mine ca să-l ajut cu datoriile şi să-i plătesc taxa la facultate. Am aflat asta chiar în noaptea trecută, de la verişoara mea din State, Keira. Mama ei e detectiv la ofirmă renumită din NYC şi cum nici tata şi nici Keira nu erau de acord ca eu să fiu cu el, ea a rugat-o pe mătuşa Stella să-l investigheze puţin, fără să ştiu eu desigur. Aşa că m-a sunat seara trecută, când a aflat totul despre el, şi mi-a spus. Faza e că, înghit în sec din nou, mi-am pierdut virginitatea cu el...
Doar de atât avea nevoie Rowe ca să explodeze. Sare din pat, ţipă, înjură. Faţa lui frumoasă şi albă e roşu-vineţie acum şi toate venele par să-i explodeze în curând. Dacă ar putea, pariez că ar scoate flăcări pe gură şi fum pe nări.
-La naiba, Lottie! Ştiam eu că nu o să-ţi fie bine acolo! Putea să te drogheze sau să te violeze! Mă mir cum de a aşteptat un an ca să ţi-o tragă! Oh, stai. Bănuiesc că e un mucos şmecher, care-şi calculează bine mişcările şi tatonează terenul înainte de a declanşa războiul. A acceptat s-o faceţi când erai tu pregătită, doar îi dădeai bani la greu! Şi tu, prostuţă mică, sunt sigur că voiai şi să te măriţi cu el! Să vă luaţi o casă frumoasă pe plaja din Malibu şi să faceţi patru copii!
-De fapt, voiam un apartament la mansardă în Upper East Side. Avem deja o casă în Malibu...
-Lottie, eu vorbesc serios aici!
-Scuze.
-E clar. Îl omor! Cum ziceai că-l cheamă?
-Chace Dylan...
-Bun, iau maşina şi mă duc până în SUA, deşi n-am paşaport, îl sun pe taică-tu, îi cer adresa boului şi mă duc să-l omor în bătaie, chit că risc închisoare pe viaţă!
-Nu, Rowe. Mai bine nu. Nu vreau să intri la închisoare pentru că n-ai paşaport...
-Glumeşti, şuieră holbându-se la mine. Blondo, intru la închisoare că-ţi omor iubitul! Mai gândeşte şi tu! Cu ce totuşi? Nu te duce capul nici măcar să treci strada!
OK, asta a fost destul. Mă abţin cu greu să nu izbucnesc în plâns. Nu e Rowe al meu, cel dulce, afectuos, atât de dedicat mie. Cineva l-a înlocuit cu bruta asta care ţipă la mine, aruncând venin de colo şi făcând aluzii la faptul că sunt blondă.
-Rowe, mă sperii! Pentru numele lui Dumnezeu, nu mai ţipa la mine! strig şi eu la rândul meu, cu vocea tremurândă.
Linişte. Tot ce se poate auzi e respiraţia noastră întretăiată. Se uită în ochii mei şi văd cum furia i se distorsoniează, transformându-se subit în tristeţe şi regret. Albeşte pe loc, muşchii nu îi mai sunt atât de încordaţi, iar venele de pe tot corpul nu mai sunt la fel de proeminente. Încă mă priveşte în ochi. Îmi surâde amar. Regretă. Nu-i vine să creadă cum de a reacţionat astfel în faţa mea. Sigur îşi spune că e un prost şi că-l voi urî toată viaţa de acum încolo.
E imposibil lucrul ăsta, să recunoaştem.
-Îmi pare rău..
Cuvintele îi ies sub forma unor şoapte dulci, trimise cu gândul să mângâie rana în care a săpat adânc, ca un dement, în urmă cu câteva secunde. Se apropie de mine cu paşi înceţi şi siguri, ţintuindu-mă cu privirea.
-Åžtiu.
Efectul nu întârzie să apară, dar nu e complet. Oricum nu mă pot supăra pe el. Ar trebui să ştie asta. Doar i-am dovedit-o de atâtea ori.
E în faţa mea, la o distanţă foarte mică. Aproape că ne atingem genunchii. Se uită în jos la mine, cu aceeaşi privire tristă şi acelaşi surâs amar.
-Te iubesc.
Îşi lipeşte faţa de a mea. Îi simt răsuflarea pe buzele mele. Încep să tremur. Închide ochii şi rânjeşte. Se apleacă peste trupul meu şi sunt nevoită să mă întind. Îmi iau puţin privirea de pe chipul lui atunci când mă lovesc uşor de tăblia rece a patului. Dar un şuierat scos printre dinţii săi perfecţi mă face să-l privesc din nou în ochi. E ceva în spatele acelei priviri pline de regret ce nu pot înţelege. O sclipire ciudată. Care-mi dă fiori.
-Åžtiu.
Încerc să-mi ignor nodul din gât, bătăile nebuneşti ale inimii mele şi viteza, cu mult peste limita normalului, a sângelui ce-mi curge prin vene. Îmi simt tot corpul cuprins de o căldură ciudată şi mă aştept să ia foc în orice moment.
-Trebuia să fii a mea! Mi-ai jurat – voi fi primul din viaţa ta!
Sunt şocată. Am paralizat complet. Nu mai am cuvinte. Creierul a încetat să mai dea şi să preia comenzi. Nu mai sunt în stare de nimic.
Dar el e atât de încrezător. Rânjeşte trimfător. Seducător. Mă înnebuneşte. Aşa cum îmi zâmbeşte, cum mă miroase, cum îmi inhalează oxigenul.
Îşi afundă capul în pielea mea albă de pe gât şi-l pune apoi în dreptul inimii. Îl aud pufnind satisfăcut. Îmi aruncă o privire superioară, apoi se apleacă mult prea mult peste chipul meu. Privirea lui fixă nu mă lăsa să clipesc sau să fac orice altceva mă în întrerupe din a contempla la el, la superbitatea lui. Pentru numele lui Dumnezeu, cum aş putea să fac asta, acum, cu el peste mine, privindu-mă aşa de intens, cu buzele atât de aproape de ale mele că le-aş putea atinge fără să vreau ? Nici dacă aş vrea nu aş putea.
Un zdrângănit urât se aude din dreptul uşii albe, lăcuite.
-Roland, mon amour, eşti acolo? se aude vocea curioasă a lui Jo de pe partea cealaltă.
Slavă Domnului! Jo, eşti scăparea mea – îţi rămâm datoare vândută.
Dar Rowe nu pare interesat că logodnica lui ar putea intra şi l-ar prinde făcându-i avansuri celei mai bune prietene din copilărie. Ba chiar continuă să facă ce a început – îşi plimbă faţa prin părul meu. De fapt, nici măcar nu s-a oprit.
-Da, iubito. Am intrat să-i spun ceva prietenei mele. Ştii tu, îmi era dor de ea!
-Bien ,mon amour. Eu mă duc în pat – sunt extenuată. Te aştept în dormitorul nostru după ce terminaţi. Noapte bună, Lottie!
-Noapte bună, murmur fără să-mi dau seama.
E numai vina mea. Sunt o proastă. De ce a trebuit să închid eu uşa? Aşa-mi trebuie dacă ţin prea mult la imaginea mea!
Rowe îşi freacă obrazul de al meu timp de câteva secunde, apoi se opreşte şi-mi şopteşte senzual în ureche:
-Oh, Lottie. Îmi doresc să te fi întors în urmă cu trei ani. Astfel cu tine aş fi împărţit patul acum, nu cu ea!
Răspunsuri: 12
Subiecte: 1
Data înregistrării: Mar 2010
Reputație:
3
Zupi: 235 z
Minunat, extraordinar, super:X! Nici nu am cuvinte. Ficul e genial, G-E-N-I-A-L. Ultimul capitol a fost, a fost....SUPERB! Am uitat sa si respir atunci cand il citeam[serios]!
E o idee foarte foarte interesanta. Imi place la nebunie cum descrii sentimentele fetei.
Deci n-am ce sa-ti reprosez. Ficul e minunat. Nu ai nicio greseala de tastare. Adica, eu n-am vazut niciuna. Oh, doamne! Abea astept urmatorul capitol. Sper sa-l postezi cat mai repede.
Mmm...nici nu stiu ce as mai putea spune.
Dupa cum am mai spus mai sus, astept cu nerabdare urmatorul capitol.
So... cam atat am de spus.
Bye-bye!
P.S. am uitat sa spun ceva: ultima replica a fost, a fost foarte tare.
Ca un om sa iubeasca pe altul e probabil cea mai grea sarcina care ne-a fost incredintata, sarcina suprema, examenul final, opera pentru care toate celelalte sunt doar un preludiu…. Iubirea e un imbold pentru fiecare sa se desavarseasca, sa devina cineva, sa devina o lume el insusi de dragul cuiva. – Rainer Maria Rilke
Cel mai bun crainic al bucuriei este tacerea. As fi prea putin fericit daca as putea spune cat sunt. - William Shakespeare
Răspunsuri: 1.445
Subiecte: 59
Data înregistrării: Jul 2008
Reputație:
850
Zupi: 36.015 z
Doamne :)) cât de genial a fost capitolul acesta.
Ai avut dreptate când ai spus că e cel mai genial de până acum, ever. E chiar foarte tare . Şi lung. Consistent. Cu de toate! Absolut. Am râs o grămadă şi mi-a plăcut o grămadă şi nu îmi vine să cred că am aşteptat atâta vreme să îl citesc. Trebuia doar să mă apuc pt. că , garantat, nu mă mai puteam opri ! Ce penal , ce fain, ce drăguţ, ce simpatic a fost.
Am văzut o greşeală de tastare : )) nu ştiu dacă au mai fost şi altelte, dar am fost atât de prinsă în acţiune încât nu mi-am dat seama. Era ceva cu "triumfător" scris greşit. Greşeli de exprimare sau de alt tip nu am zărit, deci a fost foarte bine scris, sau doar bine din punctul ăsta de vedere, nu mai ştiu nici eu.
Faza e că nu am de adus niciun sfat, nicio critică, nothing like that. Doar o părere sinceră şi anume aceea că mi-a plăcut foarte mult capitolul. Ai avut nişte replici, mamă-mamă, un dialog superb, frumos, extraordinar, captivant, amuzant, emoţioonant, profund : )) şi lista poate continua la nesfârşit.
replica asta a fost cam forţată : Aveam doar un an când Rowe mi-a spus -- =))) stai puţin , ea la un an deja ştia ce se întâmpla, are amintiri de pe atunci ? se vede că e blondăăăă
Sincer mie nu îmi place de Jo pt. simplul fapt că mie nu prea îmi plac personajele gen miorlăite, drăguţe, prea blânde. Parcă nu au defecte. Adică, ea ca persoană e ok şi cum mai vrei tu dar nu ar trebui să stea în perajma drăguţului şi superbului, minunatului extraordinarului etc, de Rowe. Adică, nu se potrivesc de nicio culoare :)) toată draogstea asta a lor mie mi se pare mai mult un fel de farsă. Una dulce cu bomboane de ciocolată şi dormitor şi pat împărţit şi sex, probabil, dar în orice caz, nu se potrivesc. Pe de altă parte , Lottie cu Rowe : )) bine nu mai comentez că cine ştie ce îmi iese.
Cât am râs la faza cu închisoarea : )) cel mai mult îmi place la Lottie că e blondă, dar asta e de la sine înţeles.
Un capitol genial, nu mai zic nimic pt. că oricum am cuvinte doar de laudă. Baftă şi aştept următorul capitol ! sper să vină curând!
|