09-12-2009, 02:13 PM
FallenAngel...merci pentru părere ^_^
CoÅŸmar
Fug. Nu îmi mai simt picioarele. Inima îmi bate de parcă ar vrea să îmi spargă pieptul. Îmi este frică să privesc în spate. Îmi este frică să mă gândesc. Cine a fost cel a cărui voce mi-a făcut sângele să îngheţe în vene? Aud paşi în spate, îi aud mârâitul. Dar nu văd pe nimeni. Totul părea desprins dintr-un film de groază. Cât aş fi vrut ca totul să fie un coşmar. Muşchii îmi pulsau atât de tare încăt aveam impresia ca mi se vor desprinde de oase. Sângele părea coagulat… aerul nu îmi mai intra în plămâni.
M-am oprit, sprijinindu-mă de un stâlp. Piatra rece părea să fie un dar divin pentru trupul meu înfierbăntat. Mi-am lipit fruntea de el. Încercam să trag adânc aer în piept. Tuşeam. Ochii îmi lăcrimau abundent. Brusc, aud nişte paşi în spatele meu. Nu mă mişc. Încep să mă rog, stând cu ochii închişi. Simt cum cineva îmi pune mâna pe umăr, întorcându-mă violent. Ţip. Dar groaza îmi dispare de pe chip.
Este Mike. Nicicând nu am fost mai fericită la vederea lui. Îl îmbrăţişez, lăsându-l fără cuvinte.
-Dumnezeule… ce bine că m-ai găsit!
Dar zâmbetul mi-a fost smuls violent de pe buze de smucirea lui. M-a scuturat, strângându-mă de braţe. Mă doare… dar nu fac nimic să îl opresc.
-Ce dracu crezi că faci? Te-am luat cu mine ca să stai liniştită! Nu să fugi ca o disperată!
Ţipă, continuând să mă bruscheze. Simt cum strânsoarea lui îmi învineţeşte braţul. Mă doare, dar din nou… nu mă opun. Îl privesc în ochi şi văd acea strălucire care mă sperie. O strălucire ce nu părea a fi curată.
-Am auzit o voce. M-am speriat. Îi spun eu încercând să îl îmblânzesc.
Dar nu. Continuă să mă privească asemenea unui judecător care tocmai îl condamnă pe acuzat la pedeapsa cu moartea.
-Ţi-am spus că am auzit o voce. Te rog… nu mă lăsa singură. Îmi este frică.
Nu mi-am dat seama, dar am simţit cum obrajii îmi sunt brăzdaţi de lacrimi ce mi se scurg pe buze. Sunt amare. Pentru prima oară, după mult timp, simt nevoia să fiu luată în braţe. Simt nevoia să fiu asigurată că totul va fi bine. Dar nu. Demonul care îmi este prieten mă împinge, dispărând în întuneric. Sunt singură. Nu mai am mult până acasă… aşa că încep să fug. Continu sa plâng. Dar de ce fac asta? Să fie de vină misterioasa voce care mă bântuie? Sau faptul ca propriul meu prieten a refuzat să îmi fie alături?
Poate că atenţia mi-a fost captată de altceva, însă nu am mai auzit vocea. Nici măcar mârâitul. Privesc blocul în care locuiesc. Deschid uşa şi pătrund violent în interiorul clădirii. Fug pe scări, băgând cheia în broasca uşii. Simt cum o pereche de ochi mă privesc… gata să mă sfâşie la cea mai mică greşeala.
Intru în living, trântindu-mă pe canapeaua mică. Îmi pun mâna pe piept, în dreptul inimii. Bate atât de tare. Gâtul îmi e uscat. Nu mai pot înghiţii nici măcar puţina salivă pe care o mai am. Mă prăbuşesc pe pernele moi. Nu am mai putut vedea decât ceasul care indica miezul nopţii. După care… întuneric.
Deschid speriată ochii. Mă uit pe geam. Din nou, cerul are culoarea cernelii diluate. Este a doua oară când mă trezesc la apusul soarelui. Poate sunt prea obosită… poate prea speriată. Cert este că dorm prea mult pentru o persoană atât de activă cum obişnuiam să fiu. Mă uit din nou la ceasul rotund agăţat în perete. Nouă jumătate. Îmi întind corpul, ridicându-mă din pat. Dar telefonul îmi sună. Tocmai am primit un mesaj. Ridic clapeta şi citesc textul.
-„ Ne vedem în faÅ£a blocului tău în zece minute. Vreau să îţi prezint pe cineva. Mikeâ€
Nu schiţez nici-un zâmbet. Cu siguranţă era vorba de un alt prieten... care va fi pus înaintea mea. Eram geloasă? Da... eram. Nu îmi plăcea ca băiatul pe care îl iubesc să nu îmi acorde atenţia şi afecţiunea după care tânjeam. Pentru că ceea ce simţeam pentru ciudatul cu păr lung era un sentiment mult prea puternic pentru a fi explicat în cuvinte. Ştiam la ce mă supun când m-am îndrăgostit de el. Ştiam că în viziunea oamenilor, voi devenii o proscrisă. Deschid dulapul, luând primele haine care mi-au ieşit în cale. O pereche de blugi şi un tricou negru. Îmbrăcăminte comună care mă face mai anostă decât sunt. Părul... este atât de frumos lăsat liber. Dar eu îl strâng într-o coadă, refuzând să îi arăt frumuseţea.
Părasesc apartamentul, închizând uşa în urma mea. Încerc să nu mai acord atenţie în jurul meu,dar nu am mai auzit acel mârâit. Deloc. Probabil că m-a lăsat în pace. Orice ar fi fost.
Abea am ieşit din scara blocului că îl văd pe el. Are acel zâmbet care mă sperie. Zâmbet pe care îl avea şi în acea noapte fatidică. Se apropie de mine, apucându-mă de mâini. Mă trage brutal, frecându-mi palmele.
-Vreau să cunoşti o persoană.
Din umbră, văd că se apropie cineva. Nu l-am zârit foarte bine decât atunci când a ieşit la lumina farurilor unei maşini. Am simţit cum inima înceteaza să îmi mai bată şi sângele mi se transformă în nisip. Eram... terifiată. Îl priveam şi nu îmi puteam crede ochilor. Părul blond deschis îi era dat pe spate şi lung aproape până la gulerul bluzei pe care o avea. Pielea îi era la fel de albă ca şi naftalina. Buzele îi erau subţiri şi păreau să aducă un plus chipului împietrit. Ceea ce m-a înspăimântat cu adevărat au fost ochii. Erau atât de negri, adânci... demoneşti. Atât de cunoscuţi. Avea un aer de eleganţă... dar în acelaşi timp părea răul pur. Nu era unul dintre rataţii pe care Mike îi avea ca amici. Gura îi era închisă. Îmbrăcămintea... ciudată. Purta un palton lung... chiar dacă afară erau douăzeci şi cinci de grade. Nu mi-a adresat nici-un cuvânt. Dar ochii lui spuneau mult prea multe lucruri. Nu mi-am dat seama... dar Mike s-a depărtat de mine. Am întors capul, privindu-l cum se apropie de prietenii lui. Dar brusc, am simţit respiraţia lui în obrazul meu. Am îngheţat. Mi-a luat mâna, sărutând-o. Era rece... ca moartea. M-am retras, tremurând din toate încheieturile.
-Cine eşti tu? Întreb eu cu o teama mult prea vizibilă.
-Începutul şi sfârşitul, Lucifer şi Iisus, Dumnezeu şi Satana.
Am înlemnit. Ce era cu toate acele nume pe care şi le atribuia? De ce mă privea în acel fel? De ce ochii lui mă făceau să mă simt ca şi cum aş fi pe punctul să cad în adâncurile Iadului? Atingerea lui Mike m-a făcut să tresar. Îi vedeam încântarea din ochi ori de câte ori îl privea pe acel ciudat blond.
-Numele meu este Christopher Montgherlle de Vallemont.
Mi-am ridicat ambele sprâncene, mută de uimire. Nu mai auzisem niciodată un asemenea nume în secolul douăzeci şi unu. Pe sub palton, în zona pieptului se vedea clar o proeminenţă.
-Cass... andra. Spun eu înghiţind în sec.
-Te simt agitată. Sper să nu fiu eu cel care îţi tulbură liniştea.
Vocea lui era atât de pătrunzătoare, încât era imposibil să nu simt fiori reci care îmi străbat violent corpul. Încerc să zâmbesc... dar nu reuşesc decât să par mai ridicolă decât sunt. Am lăsat capul în jos, privindu-i mâinile. Unghiile lui... erau ascuţite şi atât de strălucitoare... încât păreau din sticlă. De când umblam cu Mike, am văzut destule persoane bizare. Dar el... era cu siguranţă cel mai ciudat pe care l-am întâlnit. Îmi provoca o teamă pe care nu o puteam explica.
-Eu trebuie să mă retrag un moment. Revin imediat.
Îl imploram din priviri să nu mă lase singură cu el. Dar din nou, Mike a făcut doar ce a vrut. A început să fugă, adâncindu-se in noapte.
Nu voiam să îl privesc. Mă uitam în spate, măsurând distanţa până la bloc. Nu erau decât câtiva metri... dar în acel moment, mi se păreau mile. L-am simţit respirând aproape de mine. Respiraţia îi era la fel de rece ca vântul într-o noapte în Antarctica.
-Eşti atât de... umană. Pielea îţi este mătăsoasă şi sângele fierbinte. Miroşi a mosc. Spune el adulmecându-mi parcă aroma trupului.
Îşi deschidea atât de puţin buzele, încât cuvintele pe care le scotea ar trebui să fie de nedescifrat. Însă din contră... erau clare şi răspicate.
-Tremuri. Îmi spune el plimbându-şi palma pe trupul meu.
-Îmi este frig. Spun eu încercând sa prind curaj.
-Vulnerabilitatea ta mă face să cred că nu eşti decât o fetiţă nevinovată. Dar viaţa ce îţi curge prin vene... este elixirul nemuririi.
Nu am înţeles ce mi-a spus. Ştiu doar că i-am auzit vocea lui Mike, strigându-l. A plecat, însă nu înainte de a face o reverenţă asemenea celei care se făcea pe vremuri, la casele regale. Mersul îi este atât de elegant încât pare că zboară.
Sunt oare într-un coşmar?
CoÅŸmar
Fug. Nu îmi mai simt picioarele. Inima îmi bate de parcă ar vrea să îmi spargă pieptul. Îmi este frică să privesc în spate. Îmi este frică să mă gândesc. Cine a fost cel a cărui voce mi-a făcut sângele să îngheţe în vene? Aud paşi în spate, îi aud mârâitul. Dar nu văd pe nimeni. Totul părea desprins dintr-un film de groază. Cât aş fi vrut ca totul să fie un coşmar. Muşchii îmi pulsau atât de tare încăt aveam impresia ca mi se vor desprinde de oase. Sângele părea coagulat… aerul nu îmi mai intra în plămâni.
M-am oprit, sprijinindu-mă de un stâlp. Piatra rece părea să fie un dar divin pentru trupul meu înfierbăntat. Mi-am lipit fruntea de el. Încercam să trag adânc aer în piept. Tuşeam. Ochii îmi lăcrimau abundent. Brusc, aud nişte paşi în spatele meu. Nu mă mişc. Încep să mă rog, stând cu ochii închişi. Simt cum cineva îmi pune mâna pe umăr, întorcându-mă violent. Ţip. Dar groaza îmi dispare de pe chip.
Este Mike. Nicicând nu am fost mai fericită la vederea lui. Îl îmbrăţişez, lăsându-l fără cuvinte.
-Dumnezeule… ce bine că m-ai găsit!
Dar zâmbetul mi-a fost smuls violent de pe buze de smucirea lui. M-a scuturat, strângându-mă de braţe. Mă doare… dar nu fac nimic să îl opresc.
-Ce dracu crezi că faci? Te-am luat cu mine ca să stai liniştită! Nu să fugi ca o disperată!
Ţipă, continuând să mă bruscheze. Simt cum strânsoarea lui îmi învineţeşte braţul. Mă doare, dar din nou… nu mă opun. Îl privesc în ochi şi văd acea strălucire care mă sperie. O strălucire ce nu părea a fi curată.
-Am auzit o voce. M-am speriat. Îi spun eu încercând să îl îmblânzesc.
Dar nu. Continuă să mă privească asemenea unui judecător care tocmai îl condamnă pe acuzat la pedeapsa cu moartea.
-Ţi-am spus că am auzit o voce. Te rog… nu mă lăsa singură. Îmi este frică.
Nu mi-am dat seama, dar am simţit cum obrajii îmi sunt brăzdaţi de lacrimi ce mi se scurg pe buze. Sunt amare. Pentru prima oară, după mult timp, simt nevoia să fiu luată în braţe. Simt nevoia să fiu asigurată că totul va fi bine. Dar nu. Demonul care îmi este prieten mă împinge, dispărând în întuneric. Sunt singură. Nu mai am mult până acasă… aşa că încep să fug. Continu sa plâng. Dar de ce fac asta? Să fie de vină misterioasa voce care mă bântuie? Sau faptul ca propriul meu prieten a refuzat să îmi fie alături?
Poate că atenţia mi-a fost captată de altceva, însă nu am mai auzit vocea. Nici măcar mârâitul. Privesc blocul în care locuiesc. Deschid uşa şi pătrund violent în interiorul clădirii. Fug pe scări, băgând cheia în broasca uşii. Simt cum o pereche de ochi mă privesc… gata să mă sfâşie la cea mai mică greşeala.
Intru în living, trântindu-mă pe canapeaua mică. Îmi pun mâna pe piept, în dreptul inimii. Bate atât de tare. Gâtul îmi e uscat. Nu mai pot înghiţii nici măcar puţina salivă pe care o mai am. Mă prăbuşesc pe pernele moi. Nu am mai putut vedea decât ceasul care indica miezul nopţii. După care… întuneric.
Deschid speriată ochii. Mă uit pe geam. Din nou, cerul are culoarea cernelii diluate. Este a doua oară când mă trezesc la apusul soarelui. Poate sunt prea obosită… poate prea speriată. Cert este că dorm prea mult pentru o persoană atât de activă cum obişnuiam să fiu. Mă uit din nou la ceasul rotund agăţat în perete. Nouă jumătate. Îmi întind corpul, ridicându-mă din pat. Dar telefonul îmi sună. Tocmai am primit un mesaj. Ridic clapeta şi citesc textul.
-„ Ne vedem în faÅ£a blocului tău în zece minute. Vreau să îţi prezint pe cineva. Mikeâ€
Nu schiţez nici-un zâmbet. Cu siguranţă era vorba de un alt prieten... care va fi pus înaintea mea. Eram geloasă? Da... eram. Nu îmi plăcea ca băiatul pe care îl iubesc să nu îmi acorde atenţia şi afecţiunea după care tânjeam. Pentru că ceea ce simţeam pentru ciudatul cu păr lung era un sentiment mult prea puternic pentru a fi explicat în cuvinte. Ştiam la ce mă supun când m-am îndrăgostit de el. Ştiam că în viziunea oamenilor, voi devenii o proscrisă. Deschid dulapul, luând primele haine care mi-au ieşit în cale. O pereche de blugi şi un tricou negru. Îmbrăcăminte comună care mă face mai anostă decât sunt. Părul... este atât de frumos lăsat liber. Dar eu îl strâng într-o coadă, refuzând să îi arăt frumuseţea.
Părasesc apartamentul, închizând uşa în urma mea. Încerc să nu mai acord atenţie în jurul meu,dar nu am mai auzit acel mârâit. Deloc. Probabil că m-a lăsat în pace. Orice ar fi fost.
Abea am ieşit din scara blocului că îl văd pe el. Are acel zâmbet care mă sperie. Zâmbet pe care îl avea şi în acea noapte fatidică. Se apropie de mine, apucându-mă de mâini. Mă trage brutal, frecându-mi palmele.
-Vreau să cunoşti o persoană.
Din umbră, văd că se apropie cineva. Nu l-am zârit foarte bine decât atunci când a ieşit la lumina farurilor unei maşini. Am simţit cum inima înceteaza să îmi mai bată şi sângele mi se transformă în nisip. Eram... terifiată. Îl priveam şi nu îmi puteam crede ochilor. Părul blond deschis îi era dat pe spate şi lung aproape până la gulerul bluzei pe care o avea. Pielea îi era la fel de albă ca şi naftalina. Buzele îi erau subţiri şi păreau să aducă un plus chipului împietrit. Ceea ce m-a înspăimântat cu adevărat au fost ochii. Erau atât de negri, adânci... demoneşti. Atât de cunoscuţi. Avea un aer de eleganţă... dar în acelaşi timp părea răul pur. Nu era unul dintre rataţii pe care Mike îi avea ca amici. Gura îi era închisă. Îmbrăcămintea... ciudată. Purta un palton lung... chiar dacă afară erau douăzeci şi cinci de grade. Nu mi-a adresat nici-un cuvânt. Dar ochii lui spuneau mult prea multe lucruri. Nu mi-am dat seama... dar Mike s-a depărtat de mine. Am întors capul, privindu-l cum se apropie de prietenii lui. Dar brusc, am simţit respiraţia lui în obrazul meu. Am îngheţat. Mi-a luat mâna, sărutând-o. Era rece... ca moartea. M-am retras, tremurând din toate încheieturile.
-Cine eşti tu? Întreb eu cu o teama mult prea vizibilă.
-Începutul şi sfârşitul, Lucifer şi Iisus, Dumnezeu şi Satana.
Am înlemnit. Ce era cu toate acele nume pe care şi le atribuia? De ce mă privea în acel fel? De ce ochii lui mă făceau să mă simt ca şi cum aş fi pe punctul să cad în adâncurile Iadului? Atingerea lui Mike m-a făcut să tresar. Îi vedeam încântarea din ochi ori de câte ori îl privea pe acel ciudat blond.
-Numele meu este Christopher Montgherlle de Vallemont.
Mi-am ridicat ambele sprâncene, mută de uimire. Nu mai auzisem niciodată un asemenea nume în secolul douăzeci şi unu. Pe sub palton, în zona pieptului se vedea clar o proeminenţă.
-Cass... andra. Spun eu înghiţind în sec.
-Te simt agitată. Sper să nu fiu eu cel care îţi tulbură liniştea.
Vocea lui era atât de pătrunzătoare, încât era imposibil să nu simt fiori reci care îmi străbat violent corpul. Încerc să zâmbesc... dar nu reuşesc decât să par mai ridicolă decât sunt. Am lăsat capul în jos, privindu-i mâinile. Unghiile lui... erau ascuţite şi atât de strălucitoare... încât păreau din sticlă. De când umblam cu Mike, am văzut destule persoane bizare. Dar el... era cu siguranţă cel mai ciudat pe care l-am întâlnit. Îmi provoca o teamă pe care nu o puteam explica.
-Eu trebuie să mă retrag un moment. Revin imediat.
Îl imploram din priviri să nu mă lase singură cu el. Dar din nou, Mike a făcut doar ce a vrut. A început să fugă, adâncindu-se in noapte.
Nu voiam să îl privesc. Mă uitam în spate, măsurând distanţa până la bloc. Nu erau decât câtiva metri... dar în acel moment, mi se păreau mile. L-am simţit respirând aproape de mine. Respiraţia îi era la fel de rece ca vântul într-o noapte în Antarctica.
-Eşti atât de... umană. Pielea îţi este mătăsoasă şi sângele fierbinte. Miroşi a mosc. Spune el adulmecându-mi parcă aroma trupului.
Îşi deschidea atât de puţin buzele, încât cuvintele pe care le scotea ar trebui să fie de nedescifrat. Însă din contră... erau clare şi răspicate.
-Tremuri. Îmi spune el plimbându-şi palma pe trupul meu.
-Îmi este frig. Spun eu încercând sa prind curaj.
-Vulnerabilitatea ta mă face să cred că nu eşti decât o fetiţă nevinovată. Dar viaţa ce îţi curge prin vene... este elixirul nemuririi.
Nu am înţeles ce mi-a spus. Ştiu doar că i-am auzit vocea lui Mike, strigându-l. A plecat, însă nu înainte de a face o reverenţă asemenea celei care se făcea pe vremuri, la casele regale. Mersul îi este atât de elegant încât pare că zboară.
Sunt oare într-un coşmar?