Fructul interzis [+18] [ shounen-ai / yaoi ]

[Lithium-Angel]

:: Mousy :: am inteles ca tu si Dan va certati pentru a commenta...e usor. faceti un post..o parte commentul tau...cealalta commentul lui si gata..va expuneti amandoi parerile. Am decis ca acest capitol sa fie o continuare a introducerii personajelor. Le veti descoperi pe aproape toate aici...aranjati intr-un mod destul de explicit.

:: Yoko :: ma bucur ca aflu, in sfarsit, opinia ta despre ficurile mele. scrii superb si ma bucur ca citesti si comentezi ficul meu. True, inceputul a fost cam scary...dar vor mai fi cateva secvente la fel sau chiar mai de groaza.

pentru cei carora le plac si cuplurile normale, am decis sa va prezint un nou fic, drept urmare, cel putin tu Mousy, vei avea ce sa citesti scris de mine. Sper sa aflu parerile voastre despre personajele din acest fic pentru ca vreau cu adevarat sa aflu de cine va placut mai mult [ nu de alta, dar ca sa stiu cu cine pot lucra dintre ei].
so...acesta este un alt capitol lung...jur ca restul sunt ceva mai mici, dar interesante. enjoy reading.

Capitolul 2
Cei trei muÅŸchetari

Trebuia să ajung undeva, la o adresă ce mi-a fost împărtăşită doar după ce am fost acceptat ca membru al acelei echipe. Nu am înţeles iniţial de ce trebuia să răspund la întrebările ce mi-au fost înmânate, însă am fost mai mult decât fericit când am fost primit de ei, dornic să încep chiar de atunci, atât de entuziasmat încât am şi uitat că trebuia să fie secret.
Maşina s-a oprit exact la intrare, tot ceea ce a trebuit eu să fac a fost să deschid o uşă, respectiv cea de la taxi, şi apoi o alta pentru a intra în clădire. Bagajele mele au fost luate de un fel de valet, nu ştiu ce era, apoi duse departe de mine, lăsându-mă, de unul singur, să urc treptele până în holul mare al construcţiei cu geamuri înalte din sticlă, pentru a ajunge la lifturi. Mi s-au dat instrucţiuni clare şi am decis să le urmez, ajungând în final într-o încăpere mare în care se aflau zeci de persoane ce făceau fiecare câte ceva. M-am simţit...mic.
Deşi conştientizam că mă aflam acolo tocmai pentru că ei au fost cei ce m-au ales, continuam să fiu timid şi să îmi doresc să încep cât mai repede muncă pentru a face primul pas în cariera mea. Am înaintat şi m-am oprit, apoi am continuat să mai merg puţin, însă am stat pe loc când, din spatele meu, s-a apropiat un bărbat de aproximativ 40 de ani şi m-a întrebat ce caut acolo.
- Bună ziua. Îl caut pe Domnul Tanaka. Ştiţi unde îl pot găsi?
Atât am spus, zâmbind ca şi cum aşteptam să primesc o răsplată pentru răspunsul meu. Mi-am ridicat privirea spre acel bărbat ce încă nu îmi răspundea la întrebare şi am realizat că mă speria puţin. Era înalt, solid, cu o privire fermă şi hotărâtă. În acel moment purta un sacou negru destul de normal, însă atitudinea lui era atât de mândră şi de calmă încât sunt sigur că oricine altcineva s-ar fi cutremurat în faţa lui. Nu arăta hidos şi nici fenomenal, însă inspira încredere.
- Desigur, mi-a răspuns uşor amuzat, afişându-mi un zâmbet prietenos. Eu sunt Tanaka Ryou, a mai adăugat imediat, de data asta şi mai prietenos, punându-şi ambele mâini pe umerii mei. Tu trebuie să fii Shuichi.
M-a împresionat tonul pe care mi-a vorbit, un ton scăzut şi călduros ce mă făcea să mă simt tratat ca şi cum eram fiului lui şi nu un angajat oarecare, un nou venit ce habar nu avea pe ce lume trăia. A fost suficient să îl văd zâmbind şi să îi simt căldura mâinilor pentru a realiza că era un şef bun şi avea să ne trateze pe toţi cu respect. Mi-a făcut semn încotro să mă îndrept şi am făcut întocmai, urmându-l calm.
Pe un scaun aşezat în dreapta unui birou enorm, un bărbat cu părul roşcat stătea sprijinit de marginea mesei şi privea în gol. Ceva mai departe, un tânăr cu părul blond citea o carte, posibil una foarte interesantă pentru că nu îşi ridica deloc privirea din ea.
- Ei sunt Sanju şi Seto, mi-a spus Tanaka de îndată ce ne-am apropiat suficient de mult de ei. Mi-am ridicat privirea spre cel înalt, apoi am coborât-o pentru a putea vedea titlul cărţii pe care o citea băiatul, dar nu am reuşit.
Roşcatul a fost primul care mi-a atras atenţia. Părea mai în vârsta decât restul, însă nu foarte bătrân sau neputincios. Părul îi stătea uşor ţepuit la spate şi drept în zona bretonului înclinat spre dreapta în timp ce restul firelor sale erau aranjate care cum cădeau, la pură nimereală. Ochii mari şi negri păreau să privească adânc în sufletul meu, emanând o forţă aparte ce reuşea să mă hipnotizeze când se uita direct în ai mei. Mult mai corpolent decât celălalt, părea antrenat special pentru îi apăra pe cei din jur.
În ciuda acestui fapt, mi se părea că e copilăros şi uşor manevrabil, cel puţin flexibil în gândire.
Mi-a zâmbit şi s-a mişcat delicat în timp ce şi-a întins mâna spre mine, deloc grosolan, adăugând „kun” când vorbea cu mine şi „san” când i se adresa şefului nostru. Recunosc că am fost surprins să descopăr asta, doar îmi imaginasem, cu doar secunde înainte, că avea să mă bage în sperieţi.
Era bine făcut, politicos, şarmant şi se îmbrăca modern. Un adevărat bărbat ce putea cuceri pe oricine, mi-am zis pe măsură ce îi răspundeam la salut. Mi-a strâns mâna în a lui, însă fără a folosi forţă.
Când mi-a zâmbit, toţi dinţii lui albi şi-au făcut apariţia şi m-au determinat să zâmbesc înapoi. Dacă Tanaka mă făcea să am încredere în mine, Sanju îmi dădea impresia că voi fi mereu în siguranţă în preajma lui deşi ştiam că poate fi şi foarte periculos atunci când îşi doreşte.
M-am uitat imediat apoi înspre Seto. Nu îmi rostise nici măcar un singur cuvânt, dar s-a simţit dator să se uite înspre mine de îndată ce şefu a început să vorbească despre el.
- Seto va avea grijă să nu daţi peste situaţii neaşteptate. Se va ocupa de securitate şi restul, a spus bărbatul brunet şi bătrân, uitându-se, din nou, înspre mine.
Am început să îl privesc pe tânăr confuz. Cine putea oferi siguranţă mai bine decât roşcatul? Ceva mai scund decât Sanju, un băiat blondin, insă nu un blond spălăcit ci un blond pur ca şi culoarea galbenă de acuarea, cu ochii verzi ca smaraldul, Seto s-a ridicat în picioare şi mi s-a prezentat. Aerul lui degajat ar fi putut fi confundat cu snobism, insă era doar siguranţă, hotărâre şi inteligenţă. Zâmbetul lui larg aducea mai mult a rânjet, dar postura lui galantă şi hainele perfect aranjate mi-au dat de înţeles că în ciuda fizionomiei sale slabe, compensa prin seriozitate şi devotament.
De la sacoul negru, cămaşa albă descheiată la primul nasture, pantalonii de stofă şi pantofii strălucitori recent daţi cu cremă, până la felul în care mă privea, fiecare lucru ce îl reprezenta îl făceau să arate ca un adevărat agent al forţelor secrete. Mi-am dat seama rapid că avea şi un tic nervos, însă am decis să păstrez această descoperire pentru mine.
M-am întors înspre Tanaka şi am început să zâmbesc fără a mă mai putea opri. Sanju mi-a rămas imprimat în minte ca o persoană căruia îi pot încredinţa toate secretele mele pentru că avea să le păstreze la loc sigur în timp ce Seto reuşise, în ciuda primei mele impresii, să îmi demonstreze destul de rapid că avea să aibă grijă să nu păţesc nimic. Nici eu, nici restul echipei.
Mă aşteptam să îi cunosc şi pe ceilalţi, dar mi s-a spus imediat că locul nostru de muncă nu se află acolo, că sediul nostru e un loc mai special şi că toţi trei trebuie să ne pregătim pentru un alt drum. Călătoria a fost relativ scurtă. Sanju nu a rostit nici măcar un cuvânt pe tot parcursul ei în timp ce blondul îşi reluase lectura şi începuse să ne ignore complet.
Jumătate de oră mai târziu, am ajuns în faţa unei clădiri destul de mari, cu două etaje şi curte interioară, iar noi am fost nevoiţi să coborâm din maşină şi să întrăm înauntrul locuinţei. Nu doar bagajele mele se aflau acolo. Alte două seturi de valize stăteau adunate în holul mare şi asta m-a făcut să mă gândesc că poate şi ceilalţi doi coechipieri ai mei de abia ajunseseră acolo. M-am simţit prost, recunosc, pentru că ei arătau minunat în timp ce eu păream ca tocmai scăpat dintr-un război.
În câteva clipe am ajuns în sufragerie. Un televizor cu ecran plan stătea agăţat pe peretele din faţa noastră, două fotolii erau aşezate paralel, undeva prin mijlocul camerei, în apropierea unei mese joase ce era înconjurată şi de două canapele spaţioase. Restul erau dulapuri şi obiecte de decor.
- Ah, aţi ajuns deja! am auzit strigându-se din al doilea hol ce făcea legătura cu bucătăria. Era scăzută, ca vocea unei fete încă nematurizate, foarte veselă şi plină de energie, destul de prietenoasă încât să mă facă să respir mai relaxat şi să mă destind.
Am început să zâmbesc şi să mă uit în direcţia din care se auzea acea voce copilăroasă şi am descoperit o persoană mai apropiată vârstei mele care nu numai arăta inocent, dar şi vorbea pe un ton dulceag specific copiilor mici.
Părul lui negru era tipic japonez, însă ochii albaştri stricau orice posibilă înfăţişare tradiţională. Zâmbea încontinuu şi se mişca încet ca şi cum dorea să ne obişnuiască cu prezenţa lui, nu să ne sperie. Văzându-l atât de timid şi, aparent, fragil, am simţit nevoia să îl îmbrăţişez şi să mă declar prietenul lui cel mai bun, dar m-am oprit exact la timp şi m-am forţat doar să zâmbesc.
- Nu mă aşteptam să ajungeţi atât de curând. Tanaka nu m-a anunţat, şi-a cerut scuze, aşezându-se încet pe unul dintre fotoliile din încăpere.
Părea ca o păpuşă de porţelan ce trebuia să fie foarte atentă la fiecare mişcare pe care o făcea pentru a nu se strica sau a nu se sparge în zeci de mii de bucăţele. Spre surprinderea noastră, întreaga lui postură aducea a domnişoară din înalta societate ce îşi primea oaspeţii şi trebuia să se comporte delicat. Stătea cu spatele drept, umerii ridicaţi, picioarele aşezate unul lângă celălalt, ne privea direct în ochi în timp ce mâinile îi stăteau, una peste cealaltă, exact la mijlocul distanţei dintre genunchi şi şezut, deasupra liniei separatoare ale picioarelor sale. Tot ce îi mai lipsea era un kimono drăguţ. Da, nu era o fată ci un băiat, probabil cu doar câţiva ani mai tânăr decât mine. Cel puţin, asta am gândit eu despre el.
S-a ridicat de pe fotoliu şi s-a apropiat de noi, întinzându-ne mâna sa, reuşind să ne facă să ne intimidăm. Eu sigur m-am intimidat. Mâna lui părea cea a unui copil, de o culoare alb deschis, cu unghiile mari şi aranjate ca cele ale unei fete, degetele potrivite ca lungime şi grosime, totul făcând în aşa fel încât să ne dea senzaţia că avem de a face cu un puşti de cel mult 18 ani. Statura nu îl ajuta deloc în a ne convinge că nu e aşa. Era mult mai mic de înălţime decât mine, mult mai firav şi mai drăgălaş şi mă făcea să mă simt ca un pedofil numai printr-o simplă atingere în timp ce el abunda de atâta calm şi prietenie.
Chipul, în special, îi aducea a copil, cu ochii mari şi uşor rotunjiţi, părul lung până la umeri, lăsat desprins în zona urechilor şi strâns la spate în coadă, şi buzele strălucitoare ce păreau a fi date cu strugurel. Trupul său slab părea complet diferit faţă de cel al unui om matur, însă prea perfect aranjat pentru a fi confundat cu cel al unui ignorant, al unei persoane oarecare adunată de pe drumuri. Eram sigur că în spatele vulnerabilităţii sale se ascundea o persoană calculată ce avea să ne ofere mereu soluţiile cele mai potrivite pentru a ne rezolva problemele. Dacă mă gândesc mai bine, privindu-l pe el, m-am simţit şi mai nesemnificativ ca înainte, total inferior lor, un nimeni ce putea fi exclus oricând.
- Eu sunt Riku. Bine aţi venit în casa mea, ne-a spus de îndată ce a dat mâna cu fiecare dintre noi.
Am tresărit şi l-am privit uimit. Puteam să jur, din cauza comportamentului său, că el era al patrulea membru al echipei noastre, însă, părea că mă înşelam enorm.
- Casa ta? a întrebat rapid, Seto, cercetând fiecare colţisor al încăperii. Brusc, se arăta foarte interesat în lucrurile ce îl înconjurau chiar dacă continua să ne trateze ca şi cum eram invizibili.
- Exact. Numele meu este Riku. Începând de acum, toţi patru veţi locui aici.
- „Veţi”? s-a auzit şi vocea roşcatului în timp ce privirea sa s-a îndreptat ţintă spre trupul firav al brunetului.
- Da. veţi. Tanaka v-a spus, nu? a început, aşezându-se pe acelaşi fotoliu de dinainte.
Ne-a făcu semn să ne aşezăm şi asta am şi făcut. Seto şi-a lăsat cartea pe braţul canapelei pe care s-a aşezat, Sanju s-a întins pe cealaltă în timp ce au am ales să mă aşez pe fotoliul liber aflat exact în faţa lui Riku.
- Patru au fost aleşi pentru a organiza o echipă specială ce se va ocupa cu lucruri neoficiale, însă extrem de importante şi de folos poliţiei japoneze. Oficial, voi nu aveţi nici o legătură cu sistemul justiţiar, nu vă aflaţi aici şi nici nu sunteţi angajaţi pentru a vă servi ţara.
Şi-a îndreptat atenţia spre câteva foi de hârtie ce se aflau în dreapta lui şi le-a ridicat uşor, continuând să exprime acelaşi calm de dinainte. Unii l-ar fi numit sedimentar, leneş sau poate prea plictisit pentru a încerca să fie vesel, însă mie mi s-a părut că e elegant şi gentil.
- Sanju. 27 de ani, păr roşcat, 1.83 metri înălţime, 73 de kilograme, ochi negri, a citit ce scria acolo, apoi şi-a îndreptat atenţia spre bărbatul ce stătea nepăsător, lungit pe canapea. Tanaka mi-a spus că tu vei fi cel care ne va furniza informaţiile dorite..., i-a spus încet, înainte de a îşi îndrepta atenţia spre noi. Sanju-san va avea grijă să fiţi mereu informaţi şi să cunoaşteţi situaţia şi locurile pe care le veţi vedea ,în totalitate..., ne-a zâmbit, de data asta, reuşind să îl facă şi pe Seto să se simtă timid.
- Ştii cumva şi alte lucruri despre mine? a întrebat roşcatul, curios să afle ce altceva scria pe acea foaie şi cât anume avea legătură cu el.
- Ştiu multe despre fiecare dintre voi, a răspuns Riku, zâmbind. Seto, a rostit scurt, privindu-l pe blondul ce începea să devină nervos şi să îşi frământe degetele. 26 de ani, păr blond, 1,79 metri înălţime, 63 de kilograme, ochi verzi, geniul nostru ce se va ocupa de siguranţa noastră şi va avea grijă să nu primiţi „ musafiri” în timpul misiunilor şi să nu fiţi răniţi. Recunosc că am vrut să te cunosc cât mai repede, Tanaka mi-a vorbit mult despre tine.
Deşi eu am rămas suprins să aflu adevărata lui vârstă, Seto a zâmbit şi a mulţumit pentru complimentul primit, făcând o plecăciune scurtă.
- Shuichi-san, sunt impresionat de abilităţile tale, mi-a vorbit, în cele din urmă, privindu-mă curios. Ne-ai oferit o serie de variante posibile la care nici noi nu ne-am gândit deşi noi am creat acele întrebări şi răspunsurile potrivite. Poate de vină e imaginaţia ta sau nu, însă abilitatea ta de deducere ne este extrem de folositoare. Tu eşti cel ce ne va spune nouă exact cum să ducem la capăt fiecare misiune, motiv pentru care am găsit aceşti trei candidaţi perfecţi pentru a ne îndeplini scopul...
- Vorbind de asta...
Riku îmi rostise toate acele cuvinte pe un ton uimit, scăzut, dar şi prietenos, cel mai potrivit mod de a mă face să realizez că eram totuşi destul de util lor, mult mai util decât mă crezusem iniţial. Ascultându-l, m-am simţit inclus în grupul lor şi binecuvântat că voi avea astfel de colegi minunaţi. . Ar fi vrut să continue, să îmi spună mai multe, însă Sanju l-a oprit din nou. De data asta, roşcatul stătea cu picioarele uşor depărtate, cu mâna dreaptă întinsă pe picior în timp ce se pregătea să îşi aprindă o ţigară deja aflată între buzele lui.
Brunetul s-a ridicat de pe fotoliu, la fel de încet ca şi atunci când s-a aşezat, i-a luat ţigara şi a strâns-o între degete, fărămiţând-o, pachetul ce stătea pe masă fiind ridicat cu grijă şi băgat în buzunarul pantalonilor negri pe care Riku îi purta.
- Aş aprecia dacă ai încerca să nu fumezi aici. Detectoarele de fum se vor activa şi vom ajunge toţi uzi din cap până în picioare.
- Detectoare ..de fum? a întrebat roşcatul, arătându-se curios şi suspicios în acelaşi timp.
- E o locaţie secretă pentru o echipă ce nu există în mod oficial. E normal să fie utilată în aşa fel încât orice atentat impotriva noastră să fie detectat la timp, ne-a lămurit Seto, demonstrându-ne pentru prima oară că îşi cunoştea cu adevărat meseria.
- Cine e al patrulea? a rostit, din nou, Sanju, ceva mai supărat că nu îşi putea fuma ţigara.
- Kai se află în camera lui. Ultima oară când l-am văzut, acum o oră, se pregătea să facă un duş. El a ajuns înaintea voastră, a răspund Riku, arătând spre una dintre uşile închise din apropierea sufrageriei.
Toţi patru ne-am îndreptat spre uşă, însă roşcatul nu a mai avut răbdare şi a deschis-o fără a cere voie mai întâi. În faţa noastră, un trup pe jumătate gol s-a făcut văzut.
Părul castaniu îi era ud şi câţiva stropi de apă încă mai curgeau pe podea, spatele îi era acoperit de o cămaşa albă, deschisă, pe care o purta, însă fundul rotund şi picioarel lungi, destul de musculoase, îi erau descoperite. S-a întors înspre noi, purtând o expresie nedumerită şi a rânjit. Pieptul dezgolit era lucrat, abdomenul împărţit în pătrăţele, bărbăţia scoasă la iveală, dar „Kai” nu părea deloc jenat de situaţia în care se afla.
Sanju privea uşor enervat, Seto se înroşise complet şi tresărise rapid la vederea acelui corp gol, Riku chicotea amuzat, fără a îl privi pe Kai, doar eu stăteam şi mă uitam, ţintă spre el, captivat de persoana lui. Am înghiţit în sec şi am clipit des. El avea să îmi fie coleg de echipă.

Capitolul 3: Trupul lui