Razbunare de argint

[IngerulCuAripiFrante]

Multumim de comenturi, eu o sa postez primu capitol, sper sa nu va dezamagesc. Perspectiva fetei aici. Nataha Alisei, 18 ani, vanator de vampiri dar om. Imi cer deacum mii de scuze pentru greseli.
Lectura placuta.

Razbunare de argint

Cap1. Sufletul demonului!

Niciodata nu am stiut cum o sa mor, dar sa mori in locul cuiva drag, mi se pare o obtiune profitabila. Acelasi gand in fiecare dimineata racoroasa din primavara. Aceleasi ganduri repetandu-se ca o piesa pusa pe replay. Multi ar spune ca am nevoie de o vacanta daca deja ma gandesc la moarte. Si totusi... aceste ganduri ma tin treaza, in fiecare noapte. Am ajuns sa dorm doar ziua, cateva ore deoarece subconstientul meu nu permite un somn mai lung. Faptul ca mintea mea ruleaza ca un film de groaza la cinema, scenele sangeroase de acum sase ani, nu imi permite sa ma consider o fiinta normala. Nu, nu mai eram deloc o fata normala. In mintea mea erau inscriptionate cu ura acele imagini ce ma schimbasera complet. Ma schimbasera din copilul jucaus si plin de viata, intr-un demon cu sange rece. Cateodata privindu-ma in oglinda, vad reflexia mamei mele. O femeie frumoasa, angeleasca, o rusoaica innascuta. La prima vedere parea fragila, insa era o luptatoare, facea orice ca sa ii fie bine familiei sale. De la ea captasem frumusetea si poate bunatatea ei angeleasca. Insa rautatea, furia, ura ce se dezlantuie dese ori in noptile nedormite, o luasem se pare de la tatal meu. Un barbat rus, inalt, bine facut, puternic din toate punctele de vedere. Mereu il credeam invincibil, il credeam un supererou ce nu are cum sa moara niciodata. Descoperisem la varsta de 11 ani cu ce se ocupa el. Vanator de vampiri. Si unu innascut, ura acele fiinte cu patima, dar niciodata nu punea vanatoarea pe primul loc, punea familia pe locul unu in sufletul sau, niciodata nu lipsea de la recitalele mele de pian si a surioarei mele de vioara. Era acolo cand aveam nevoie de el, iar noaptea se transforma intr-un demon, desi ziua puteai jura ca nu ar face rau nici unei muste.

Fusesem avertizata insa, avertizata chiar de tatal meu, ca niciodata sa nu cred in nimeni inafara de sora si de parintii mei, pentru ca nimeni nu este ceea ce pare si nu pot risca sa mor in cine stie ce mod sadic. Si totusi in acele timpuri fericite, mi se parea o gluma, o joaca sau o poveste cu care incerca sa ne sperie. Asta insa a fost greseala mea fatala, nu crezusem din prima in povestea lui, asta a costat mult. Nu pot uita, nu pot uita acea noapte in care luna plina avea o nuanta rosiatica, ce parca avertiza si avea sa semneze moartea familiei mele.

Poate nici azi nu sunt invatata cu gandul ca ei nu mai sunt, cateodata retraind momentele frumoase prin prizma pozelor ramase cu ei. Totusi, oglinda destrama imaginile, lasand la suprafata ceea ce sunt cu adevarat. Ultima membra a familiei Alisei. Uneori nu imi vine sa cred ca totusi traiesc, ca dupa acea noapte inca am puterea sa merg mai departe zi de zi. Mereu cand e iarna si fulgii se astern pe cimentul rece, imi aduc aminte de culoarea rosie ce era pe stratul de zapada din fata casei mele, cand surioara mea impreuna cu parintii mei murisera in incercarea de a salva vietile noastre. Murisera ucisi sadic de un baiat, un baiat al noptii ce reusisem sa il ucid acum un an, sa il ucid cu sange rece. Insa ceva din mine spunea ca nu am facut bine, in fiecare zi ma macina gandul ca nu ucisesem persoana care trebuie.

Pierduta in ganduri, realizez ca infatisarea mea diferita putin de a celorlalte fete, ma avantaja sau dezavantaja in unele cazuri. Parul roscat aprins de culoarea sangelui prospat, ce il suvitasem intentionat cu negru, ce in lumina soarelui batea catre un albastrui puternic, ochii ciocolatii , stralucitori dar reci si corpul frumos format dar de statura mica, imi aduceau aminte ca totusi nu sunt invincibila. Dupa moartea lor, cateva luni picasem intr-un soc traumatic, nu vorbeam cu nimeni si plangeam continuu speriata, aducandu-mi aminte mereu de acele imagini. Insa se pare, ca viata mea se schimba, multumita lui Max. Un barbat la vreo patruzeci de ani, fost comandant al trupelor armate SUA dar si vanator de vampiri, ce il cunostea pe tatal meu si cunoscuse tragedia familiei mele, ma luase sub aripa sa protectoare, oferindu-mi caldura necesara pentru a-mi revenii. Insa multumita lui am invatat ca asa cum vampirii sunt sadici, asa sunt si oamenii. In cinci ani devenisem o arma mortala. Ma antrenase sever, extrem de sever dar combina dragostea lui parinteasca, deoarece isi pierduse si el familia tot din cauza vampirilor. Combina dragostea cu severitatea. Ma antrenam continuu, depasind barierele rezistentei unei fete, poate a unui om normal. In doar cinci ani, invatasem sa nu dorm deloc noaptea sa rezist la lovituri puternice, sa trag cu arma, sa folosesc sabia, invatasem sa fiu o masina de ucis. Mereu am fost recunoscatoare pentru protectia lui, el oferindu-mi pe langa prietenia neconditionata , increderea de care aveam nevoie sa ma pun pe picioare. Era insa si un geniu, el creandu-mi armele necesare in lupta cu vampirii, avea incredere in mine mereu, chiar daca ieseam cateodata sifonata din unele lupte. Corpul meu avea semne si cicatrici vizibile uneori, din cauza luptelor si antrenamentelor, insa in Rusia devenisem se pare o amenintare pentru multi vampiri. Asa am reusit sa il ucid pe Nathan Callen. Cel ce eu credeam ca imi ucisese familia cu sange rece, dar nu stiu de ce, aveam impresia ca instinctele ma inselasera si totusi, nu imi parea rau, ma obisnuisem cu ideea ca orice vampir trebuie sa moara.

Sunt trezita din visarea mea, de celularul ce suna pe noptiera. Privesc ecranul si zambesc in coltul gurii. Era dimineata, patul ma tragea efectiv din cauza nesomnului de cateva zile, insa pentru el, orice.
-Da, Max?
-Pustoaico, misca-te la sediu, trebuie sa incerci ceva. Cateodata era tare enervant, parca stia ca doream sa dorm si nu ma lasa.
-Ahhh! Sa te... insa aud tonul de apel. Imi inchisese in nas. Aveam sa ii rup nasu cand ajungeam la el. Ma scoatea din sarite cand imi inchidea celularul, mai ales cand stia ca vreau sa il injur. Ma indrept catre baie cascand putin, scap de hainele patate de sange pe drum si arunc pistolul cu gloante de argint pe pat ca pe o jucarie neimportanta. Intru la dus si incerc sa realizez de ce, mintea mea parca nu accepta ideea ca il ucisesem pe Nathan. Parca facusem ceva rau, sau pur si simplu nu ucisesem pe cine trebuie. Cred ca halucinez, asa ca decid sa ies de la dus si sa fac putina miscare pana la sediul din centru, unde Max avea sa tasteze cine stie ce arma noua cu mine.
Ies din casa, ciufulindu-mi putin parul si ma sui pe motorul ce ma astepta cuminte in curte. Imi pun casca pe cap si ies din curte, demarand rapid. Aveam se pare boala vitezei, iubeam motoarele puternice si mereu imi placea adrenalina. Ma misc printre masini cu viteza, accelerand rapid catre sediul lui Max. Insa in centru, la intersectia principala, ca deobicei uit sa ma uit la semafor si dau sa trec pe rosu. Insa ma opresc fortat in fata unui tip ce era inevitabil sa il lovesc si nu cred ca iesea prea bine dupa viteza ce o aveam. Ma opresc la limita langa picioarele sale. Ahh! eram plina de draci, imi dau casca jos si il privesc rece.
Insa cand ma lovesc de acei ochi negri si reci, acel par ce in bataia soarelui emana tente de albastrui puternic, pierce-ul din spranceana si tatuajul de pe gat, negru cu niste semne in japoneza, ma fac pur si simplu sa cad intr-un abis insangerat ma pierd efectiv. Mintea mea ruleaza privindu-l in ochii sticlosi, imaginile de acum sase ani, vedeam prin ochii lui acei colti sangerosi, il vedeam parca si acum cum se apropie de mine gata sa imi ia viata. Nu! Nu se poate sa fie el. Il ucisesem. Atunci imi aduc aminte pe loc ca fusesem salvata de cineva. De cineva asemanator lui, ca erau doi. Simt cum nu pot respira corect , cum vad deja in ceata si incerc sa-mi stapanesc furia. Eu ucisesem pe cine nu trebuie, ucisesem salvatorul meu. Bun! Acum chiar ma uram, efectiv ma uram pe mine.
Tipu nu zice nimic, ma masoara doar putin din cap in picioare si isi duce mana la gura cand o adiere de vand trece prin parul meu. Imi simtise mirosul cred, desi inca nu eram sigura ca era vampir, dar inima imi batea efectiv asa de tare ca putea sarii din piept. Se retrage destul de repede fara sa zica ceva, la fel ca mine, nu zic nimic doar incerc sa ma trezesc , sa ma linistesc si sa-mi continui drumul. Starea mea de spirit se dusese dracului acum. Imi continui drumul, de data asta fara sa ma grabesc. Era clar, faptul ca ma mutasem din Rusia in Los Angeles, ori ma afectase psihic, ori deja halucinam mai mult decat trebuie. Incerc inevitabil sa uit, si sa cred ca e doar o conincidenta , nimic mai mult.

Intru pe usa metalizata unde Max mesterea la ceva. Ma priveste si realizeaza ca nu eram in apele mele.
-Vroiam sa...
-Gura Max, azi nu am chef, am sa te intreb ceva. Ce sti despre trecutul familiei Callen?
Intrebarea mea serioasa si ochii mei licarind a ura, il sperie pentru moment insa ofteaza si raspunde, lasand mesteritul la o parte.
-Nu prea multe, stiu doar ca familia Callen a avut doi baieti gemeni, parintii au murit la nasterea lor , iar acestia au trait singuri ceva timp.
-La dracu Max, de ce nu mi-ai zis ca au fost doi? eram nervoasa, frustrata, ucisesem pe cine nu trebuie si realizasem tarziu.
-Pai unu din baieti a disparut dupa ucidera parintilor tai, oricum tu ai ucis pe unu din ei, pe cel ce ia macelarit.
-Gresit Max! Ai imbatranit, rau de tot, nu am ucis atunci pe cine trebuia, l-am ucis pe cel ce ma salvase inainte sa vina vanatorii, criminalul e in viata si am dat nas in nas cu el.
Ma priveste uimit. Stiam ca era socat ca mine.
-Bine, azi iti dau liber, du-te la scoala, recupereaza-ti lectiile pierdute, si pana deseara o sa caut informatii despre familia Callen.
-Insfarsit o ideea buna, spun dandu-mi ochii peste cap. Ies direct de acolo si pornesc catre scoala, desi clar nu aveam chef de asa ceva. Insa aveam nevoie de timp de gandire, de putina concentrare la ce aveam sa fac. Ajung la scoala destul de repede, urc rapid catre clasa unde ar fi trebuit sa invat si intru direct fara sa mai bat. Profesorul de matematica, un tip rece si dur, dar afemeiat al dracului de mult, ma priveste si zambeste ironic cu o tenta de pervers in coltul gurii.
-Domnisoara Alisei, pentru ca ai intarziat, vei sta in banca cu noul tau coleg de clasa. Imi dau frustrata ochii peste cap,indiferenta de cuvintele sale si dau sa ma indrept catre banca mea. Insa cad din nou in soc cand acei ochii negri ma privesc si parca trec prin mine efectiv. Cu mine in clasa? in aceiasi banca? avea sa fie cred cea mai ghinionista zi din viata mea.