Niciodata sa nu spui "Adio" !

[Marina.]

Va multumesc extrem de mult pentru comentarile voastre. Sa va spun sincer, chiar nu credeam ca o sa primesc atatea. Ma bucur ca va place ficul meu! Pai... sper sa va placa si acest capitol.
Lectura placuta!

Capitolul 3- Amnezia

Ajunsa la destinatie, imediat ce intru in casa, un miros placut de menta imi rasfata simturile. Traversez impreuna cu Sasuke livingul decorat cu bun gust, in care culorile predominante erau alb si maro si intram in bucatarie. Acolo, mama celor doi pregatea masa. Atunci cand ma vede, femeia se apropie de mine si ma strange intr-o imbratisare sufocanta.
-TenTen, draga mea, ce ma bucur sa te vad pe aici! spune dupa care se departeaza de mine si imi zambeste calduros. Aceasta e o femeie cu parul brunet si ochii lila, asemanatori cu ai satenului. Nu avea mai mult de patruzeci de ani, dar arata mult mai tanara. Trecerea anilor nu-si pusese asa de tare amprenta asupra ei.
O salut si eu, iar pe fata imi apare un zambet dulce. Bruneta ma invita la masa, iar eu accept cu placere.
Nu mai stau in preajma ei, deaorece Sasuke ma apuca de brat indreptandu-se cu mine spre scari. Ah, da! Pentru un moment am uitat de ce ma aflam aici. Am zis, doar pentru un moment.
Cu cat ma apropiam si mai mult de camera satenului, simteam cum bataile inimii mi se intensificau, iar obrajii capatau o nuanta rozalie. Uram cand mi se intampla asta. De obicei puteam sa ma controlez, dar aici era vorba de Neji. In fata lui nu mai sunt aceeasi fata dura cum ma vad ceilalti. Sunt eu cea adevarata, daca pot spune asa.
In mai putin de un minut, eram in fata camerei baiatului. Sasuke ma priveste cateva clipe, dupa care pleaca. Of, de ce imi faci asta. Lasa ca ti-o platesc eu!
Intru sfioasa in incapere si-l observ pe Neji in fata geamului. Inchid usa in urma mea si m apropii incet de el. Acesta se intoarce spre mine afisand un zambet cald.
-Buna! Cum te simti? il intreb oprindu-ma la o jumatate de metru de el.
Tanarul ma priveste confuz, dupa care spune:
-Salut! Te... cunosc de undeva?
Bine, ce spunea? Chiar nu aveam chef de glume. Deci el chiar vorbeste serios? Chiar nu-si amintea de mine? Adica, serios, ce s-a intamplat. Ce "uitase" Sasuke sa-mi spuna? Ma intreb daca doar de mine nu-si aminteste. Oare sunt asa de neinsemnata pentru el incat, dupa ce s-a lovit la cap sa ma uite?
N-am mai apucat sa spun ceva, deoarece in camera isi face aparitia Miranda, mama celor doi.
Aceasta ne privea bland pe fiecare in parte. Nu dadea semne ca mi-ar ascunde ceva. Era clar, doar de mine nu isi amintea.
Am oftat schitand un zambet.
-Eu sunt TenTen, o prietena! ma prezint. Trebuie sa recunosc ca ma simteam ciudat facand asta, dar nu aveam de ales, sau da. Acum ca aveam oczia, puteam sa-i spun ca-i sunt iubita sau... stai! Ce tot zic? Bineinteles ca nu i-as fi zis asta. Poate mi-ar fi fost rusine si nici nu as putea sa mint. Eu nu sunt asa!
-Haideti la masa copii! spune Miranda, dupa care iese din camera.
Oftez aproape imperceptibil si ies din camera. Ma simteam rau. De ce? Cred ca raspunsul e evident. Nu-mi venea sa cred ca Neji nu ma recunoastea. De ce pe mine? Chiar asa de neimportanta am fost pentru el incat sa ma uite? Da, se pare ca da si asta... ma durea, chiar foarte mult.
In timp ce traversam holul ce ducea spre bucatarie, un fior placut mi-a strabatut tot corp. Mi-a luat cateva secunde sa-mi dau seama din ce cauza. In spatele meu, era Neji, la foarte mica departare de mine astfel incat ii puteam simti respiratia calda pe ceafa. Acea senziatie...doar el mi-o putea oferi. Era singurul care ma putea face sa tresar. Am marit pasul, iar in curt timp eram la locul propus. Simteam ca daca mai statea o clipa asa aproape e mine, as incepe sa tremur si nu vroiam sa ma dau de gol. Chiar daca il iubesc, ii voi fi doar prietena. Acum mi-am dat si eu seama cat am insemnat eu pentru el.
Ne-am asezat cu totii la masa. Naruto si Neji ma priveau inistent , iar asta ma incomoda. Incercam sa le evit privirile,dar nu puteam, avand in vedere ca stateau in fata mea. Dintr-o data, imi pierise foamea.
-Ma scuzati! Eu trebuie sa plec. E tarziu! spun dupa care ma ridic de la masa.
Imi iau geanta si ies din casa fara a astepta ca ei sa spuna ceva.
Afara se lasase intunericul. Doar cateva felinare mai luminau drumul intunecat. Vantul isi facea simtita prezenta facandu-ma sa tremur. Mi-am imbratisat cu mainile corpul marind pasul dorindu-mi sa ajung cat mai repede acasa. Priveam in gol gandindu-ma la Neji. La cine altcineva. Ciudat era ca nu ma afecta asa e tare pe cat crezusem faptul ca nu-si amintea de mine. Ma simteam mai... libera. Nu puteam explica acel sentiment si... sincera sa fiu, nici nu vroiam.
M-am hotarat! Nu o sa mai incer sa ma apropii de el si sa-l fac sa ma iubeasca. Ma voi lasa pe mana destinului. Nu era acesta caracterul meu, dar oamenii se mai schimba.
Adancita in ganduri, nu observasem cand ajunsesem in fata casei mele. Deschid usa si ma duc direct in camera mea.
Imi fac un dus dupa care ma bag in pat. In acele momete nu-mi doream decat sa dorm si sa ma afund in lumea viselor fara a-mi mai pasa de altceva.