11-07-2010, 06:49 PM
Ma bucur ca va placut capitolul:D. Am oarecare emotii, pentru ca sunt foarte atasata de ficul asta. Sper sa cititi in continuare si sa va placa si acest capitol.
Capitolul 4
Lasa cartea pe masa, fara sa se oboseasca sa memoreze numarul paginii. Il enerva. Il enerva foarte tare. Situatia era perfecta: protagonistii se puteau cunoaste, se puteau indragosti, si la final isi puteau face o viata impreuna. Oamenii ce puteau face? Puteau suferi, puteau trai si muri cu sau fara prezenta unei iubiri iesite din comun. Ei reuseau sa treaca mai departe fara sa rezolve intr-adevar problema. Doar trebuiau sa traiasca intr-o boala fara un remediu salvator. Literatura nu ar trebui sa aiba personaje perfecte. Cu totii ar fi mai bine sa aiba ticuri, defecte si slabiciuni. Doua fiinte nascute din cuvinte intr-o lume de hartie ce au? Un destin pe care sunt blestemati sa il repete, la infinit si dincolo de acesta. Arta nu imita viata. Nu exista nimeni pe lumea asta care i-ar fi putut demonstra contrariul. In realitate predomina prea mult negru pentru a putea fi transmis in nuantele de gri ale artistilor.
-Domnule Marco, a sosit un tanar pe nume Santana care spune ca l-ati chemat dumneavoastra.
Vocea joasa a menajerei reusi sa ii capteze atentia pentru cateva secunde. O privi distrat, parca incercand sa priceapa ceea ce spusese, apoi se ridica in picioare, zambind. Da, daca vreun om putea sa afle adevarul, atunci Diego era cu siguranta persoana potrivita.
-Pofteste-l inauntru, te rog.
Iesi din camera, grabindu-se sa ii indeplineasca ordinul. Auzi usa deschizandu-se, pasii lor pe holul lung si in sus pe scari, vocea linistita a lui Susie si pe cea groasa si calda a tanarului, care nu se jena sa flirteze cu ea. Zambi din nou. Da, de un astfel de om avea nevoie acum. De un om care nu stia, dar care era suficient de abil ca sa ajunga sa cunoasca.
***
Patrunse in intunericul holului, pipaind peretele in cautarea intrerupatorului. Cand in sfarsit il apasa, lumina puternica o orbi. Dadu drumul pungilor pe care le tinea in mana si aproape fugi spre canapeaua din sufragerie. Arunca pe jos rucsacul si rochia, intinzandu-se sfarsita. Plecase doar trei zile, dar se simtea de parca uitase ce insemna sa mearga la cumparaturi cu Sammy. Picioarele ii erau grele si nu stia cat ar mai fi sustinut-o genunchii. Era obosita. Atat de obosita. Si nu isi dorea decat sa doarma. Sa doarma si sa se trezeasca a doua zi la pranz. Sa ia micul-dejun la ora douasprezece, in pat, uitandu-se la televizor. Sa nu o deranjeze nimeni, sa nu aiba nimic de facut. Din pacate era un lux pe care nu si-l permitea. Tot ce putea spera era sa doarma cateva ore, spre dimineata. Se uita la ceas: unsprezece noaptea. Asa ii trebuia. Mersesera la Bunny, vazusera un film si pierdusera notiunea timpului. Bineinteles ca ar fi putut alege oricare cinematograf, dar la ele o discutie pe tema asta se termina invariabil cu “Mandrie si Prejudecata†vazut acasa, la video. Apoi incepusera sa vorbeasca. Si nu se mai oprisera. Cand descoperise ca e zece si jumatate nu stiuse cum sa plece mai repede. Nu mai avea timp. La miezul noptii trebuia sa fie acolo. Nu isi permitea sa intarzie. Era mult prea important.
Se ridica alene indreptandu-se spre baie. Capul ii era greu si o toropeala placuta ii cuprindea trupul. Simtea ochii arzandu-i si ar fi fost bucuroasa sa se prabuseasca si sa doarma chiar acolo, pe covorul gros si moale. Abia cand stropii de apa incepura sa o loveasca, reactiona, tremurand. Dusul rece reusi sa o revigoreze si sa ii dea un pic de forta. Spatele i se dezmorti si muschii se relaxara incetul cu incetul. Se lipi de peretele cabinei, inspirand cu putere, lasand apa sa i se prelinga pe corp. Ofta usurata simtind cum amorteala o parasea. Macar cateva ore va fi treaza. Treaza si gata de atac. Lucida si rationala, asa cum era intotdeauna cand trebuia sa negocieze.
Isi infasura trupul intr-unul din prosoapele albe, grabindu-se catre dormitor. Scotoci in graba prin sifonier, cautand cateva haine potrivite. Ceva in care se putea misca lejer, care ii permitea sa actioneze brusc si rapid. Nu avea prea multe optiuni si trebuia sa se grabeasca. Inainte sa iasa din casa, arunca o privire ceasului din hol: ora douazeci si trei si treizeci de minute. Tranti usa, grabindu-se catre masina. Deschise portiere si ofta, simtind racoarea familiara a huselor si mirosul de vanilie al odorizantului. Iesi in viteza de pe aleea din fata casei. Ajunsa la coltul strazii, apasa puternic pe acceleratie, urmarind cum acul vitezometrului urca rapid catre o suta patruzeci.
***
-Cand crezi ca o ajunga?
Barbatul isi ridica privirea, fixandu-si-o pe fata preocupata a colegului sau. Ochii acestuia, usor mariti din cauza spaimei, cercetau banuitori fiecare coltisor al incaperii. Era aproape imposibil ca altcineva sa ii descopere in vechiul depozit de cherestea de la marginea orasului, dar nici el nu isi putea retine un fior de neliniste. Niciun loc nu era cu adevarat sigur, mai ales cand era vorba de mafie. Se forta sa para calm, framantandu-si totusi nervos mainile.
-Tipa mai are cinci minute, John. Daca nu ajunge, distrugem hartiile si plecam. Nu putem risca sa ramanem aici pentru o amarata de mie de dolari.
Tanarul pe nume John incuvinta in tacere, inclinand capul. Si totusi, niciunul dintre ei nu gandea asa. Cinci sute de dolari pentru fiecare nu era o oferta peste care dadeau in fiecare zi. Le-ar fi prins bine, lui cel putin. Nu stia situatia financiara a lui Claud. Defapt, nu stia mare lucru despre el, in afara faptului ca era francez si venise in Italia pentru a se imbogati. Norocului nu prea ii surasese,asa ca tot ce reusise sa scoata de la acesta era ca planuia sa se intoarca in Franta cu banii obtinuti. Ofta si stranse si mai tare plicul. Privi ceasul: era miezul noptii si ea nu ajunsese.
-Unde dracu’ e psihopata pentru care ne riscam vietile, Claud? izbucni nervos.
-Psihopata e chiar aici, John. Si e inca suficient de intreaga la cap ca sa-ti reaminteasca faptul ca nu pentru ea iti risti viata, ci pentru banii ei.
Vocea rasuna, rece si taioasa. Amandoi se intoasera la unison catre femeia din dreptul usii, nerabdatori sa o vada. Niciunul dintre ei nu stia cum arata in realitate Ariana Lopez. Tot ceea ce stiau era ca fiecare primise un telefon cu propunerea unei afaceri, care, daca aveau sa o indeplineasca, avea sa le aduca o rasplata considerabila. Nu fusese nevoie de mai mult. Acceptasera, primind fiecare atat instructiunile necesare, cat si descrierea celuilalt. Nu fusese greu sa sustraga actele in timpul noptii din firma in care lucrau unul ca agent de paza si altul ca bodyguard al sefului. Le gasisera totusi dupa cateva ore de cautat prin arhive vechi. Copiasera ceea ce aveau nevoie si lasasera originalele la locul lui. Comenzile fusesera clare: adevaratele documente nu trebuiau sa dispara sub nicio forma.
-Domnisoara Lopez, nu ma refeream la dumneavoastra, adica…vreau sa spun ca…,se balbai, incercand sa repare greseala.
-Nu sunt nici surda, nici proasta. Am auzit perfect ce ai spus si am inteles ceea ce trebuia sa inteleg. Sincer, nu-mi pasa de parerea ta. Le-ati luat?
O analiza din cap pana in picioare, ganditor. Era tanara. Nu avea mai mult de douazeci de ani, poate nici aceia impliniti. Era inalta, supla si dreapta, arcuindu-si gatul cu o mandrie care probabil ii intrase in sange. Purta un pulover pe gat, dar fara maneci, de un albastru foarte inchis, si blugi de aceeasi culoare. Parul lung si carliontat era negru sau poate saten, neputand deosebi clar in intunericul din jur. Putea totusi sa spuna ca avea trasaturi frumoase si delicate, dar ferme, intr-un fel care il infiora. Privirea ei era arzatoare, fixata asupra lor, pana cand il sili sa isi plece ochii. Dadu sa ii intinda plicul, dar Claud ii prinse bratul cu putere.
-Stai putin, John. Domnisoara, cred ca meritam mai mult decat ceea ce ne-ati oferit dumneavoastra.
-Chiar asa? Glasul acela dulce era chiar mai infiorator decat atunci cand parea inghetat. Este o teorie interesanta, dar intamplarea face sa nu o impartasesc. V-am oferit cinci sute de dolari si ati acceptat. E prima si singura mea oferta.
Mana lui zbura catre pistolul pe care il purta prins in centura pantalonilor. Era doar o femeie, iar ei erau doi. Nu putea sa lupte contra lor, nu avea nici o sansa. Iar el nu avea sa ii faca rau. Avea doar sa o sperie si ea i-ar da mai multi bani si asta ar fi tot. Abia apucase insa sa isi miste bratul. Fata tinea in mana un mic revolver indreptat direct catre inima lui. Cand vorbi, tonul nu ii mai era nici dulce si nici aspru. Doar amenintator si rece.
-Credeti ca o sa fug speriata si o sa va ofer tot ceea ce imi cereti doar pentru ca indreptati catre mine un pistol? Doi pot sa joace jocul asta, indiferent daca sunt barbati sau femei. Eu va dau cat am convenit, voi imi dati actele. Un schimb echitabil. Fara pete de sange. Se scot atat de greu de pe haine, nu crezi?
Isi fixa ochii pe arma din mana ei. Mai vazuse asa ceva. Un revolver tipic feminin, mic si scump, dar foarte eficient. Un glont in inima si era mort.
-John, da-i plicul.
Mana acestuia se misca mecanic.Ea il lua precauta, fara sa ii slabeasca din ochi. Se indrepta catre iesire cu spatele, de unde, o data ajunsa la usa le adresa ultimele cuvinte:
-Banii v-au fost virati in conturi in seara asta. Va multumesc sincer pentru tot si sper sa nu ne mai vedem niciodata.
Poarta grea, de tabla, se inchise cu un zgomot prelung. Claud se tranti pe podea, rasufland greu. Nenorocita femeie. Numai vazuse niciodata una la fel. John il batu frateste pe umar.
-Ai incercat, prietene. Dar ceva imi spune ca nici diavolul nu o imblanzeste pe pustoaica asta.
Lasa cartea pe masa, fara sa se oboseasca sa memoreze numarul paginii. Il enerva. Il enerva foarte tare. Situatia era perfecta: protagonistii se puteau cunoaste, se puteau indragosti, si la final isi puteau face o viata impreuna. Oamenii ce puteau face? Puteau suferi, puteau trai si muri cu sau fara prezenta unei iubiri iesite din comun. Ei reuseau sa treaca mai departe fara sa rezolve intr-adevar problema. Doar trebuiau sa traiasca intr-o boala fara un remediu salvator. Literatura nu ar trebui sa aiba personaje perfecte. Cu totii ar fi mai bine sa aiba ticuri, defecte si slabiciuni. Doua fiinte nascute din cuvinte intr-o lume de hartie ce au? Un destin pe care sunt blestemati sa il repete, la infinit si dincolo de acesta. Arta nu imita viata. Nu exista nimeni pe lumea asta care i-ar fi putut demonstra contrariul. In realitate predomina prea mult negru pentru a putea fi transmis in nuantele de gri ale artistilor.
-Domnule Marco, a sosit un tanar pe nume Santana care spune ca l-ati chemat dumneavoastra.
Vocea joasa a menajerei reusi sa ii capteze atentia pentru cateva secunde. O privi distrat, parca incercand sa priceapa ceea ce spusese, apoi se ridica in picioare, zambind. Da, daca vreun om putea sa afle adevarul, atunci Diego era cu siguranta persoana potrivita.
-Pofteste-l inauntru, te rog.
Iesi din camera, grabindu-se sa ii indeplineasca ordinul. Auzi usa deschizandu-se, pasii lor pe holul lung si in sus pe scari, vocea linistita a lui Susie si pe cea groasa si calda a tanarului, care nu se jena sa flirteze cu ea. Zambi din nou. Da, de un astfel de om avea nevoie acum. De un om care nu stia, dar care era suficient de abil ca sa ajunga sa cunoasca.
***
Patrunse in intunericul holului, pipaind peretele in cautarea intrerupatorului. Cand in sfarsit il apasa, lumina puternica o orbi. Dadu drumul pungilor pe care le tinea in mana si aproape fugi spre canapeaua din sufragerie. Arunca pe jos rucsacul si rochia, intinzandu-se sfarsita. Plecase doar trei zile, dar se simtea de parca uitase ce insemna sa mearga la cumparaturi cu Sammy. Picioarele ii erau grele si nu stia cat ar mai fi sustinut-o genunchii. Era obosita. Atat de obosita. Si nu isi dorea decat sa doarma. Sa doarma si sa se trezeasca a doua zi la pranz. Sa ia micul-dejun la ora douasprezece, in pat, uitandu-se la televizor. Sa nu o deranjeze nimeni, sa nu aiba nimic de facut. Din pacate era un lux pe care nu si-l permitea. Tot ce putea spera era sa doarma cateva ore, spre dimineata. Se uita la ceas: unsprezece noaptea. Asa ii trebuia. Mersesera la Bunny, vazusera un film si pierdusera notiunea timpului. Bineinteles ca ar fi putut alege oricare cinematograf, dar la ele o discutie pe tema asta se termina invariabil cu “Mandrie si Prejudecata†vazut acasa, la video. Apoi incepusera sa vorbeasca. Si nu se mai oprisera. Cand descoperise ca e zece si jumatate nu stiuse cum sa plece mai repede. Nu mai avea timp. La miezul noptii trebuia sa fie acolo. Nu isi permitea sa intarzie. Era mult prea important.
Se ridica alene indreptandu-se spre baie. Capul ii era greu si o toropeala placuta ii cuprindea trupul. Simtea ochii arzandu-i si ar fi fost bucuroasa sa se prabuseasca si sa doarma chiar acolo, pe covorul gros si moale. Abia cand stropii de apa incepura sa o loveasca, reactiona, tremurand. Dusul rece reusi sa o revigoreze si sa ii dea un pic de forta. Spatele i se dezmorti si muschii se relaxara incetul cu incetul. Se lipi de peretele cabinei, inspirand cu putere, lasand apa sa i se prelinga pe corp. Ofta usurata simtind cum amorteala o parasea. Macar cateva ore va fi treaza. Treaza si gata de atac. Lucida si rationala, asa cum era intotdeauna cand trebuia sa negocieze.
Isi infasura trupul intr-unul din prosoapele albe, grabindu-se catre dormitor. Scotoci in graba prin sifonier, cautand cateva haine potrivite. Ceva in care se putea misca lejer, care ii permitea sa actioneze brusc si rapid. Nu avea prea multe optiuni si trebuia sa se grabeasca. Inainte sa iasa din casa, arunca o privire ceasului din hol: ora douazeci si trei si treizeci de minute. Tranti usa, grabindu-se catre masina. Deschise portiere si ofta, simtind racoarea familiara a huselor si mirosul de vanilie al odorizantului. Iesi in viteza de pe aleea din fata casei. Ajunsa la coltul strazii, apasa puternic pe acceleratie, urmarind cum acul vitezometrului urca rapid catre o suta patruzeci.
***
-Cand crezi ca o ajunga?
Barbatul isi ridica privirea, fixandu-si-o pe fata preocupata a colegului sau. Ochii acestuia, usor mariti din cauza spaimei, cercetau banuitori fiecare coltisor al incaperii. Era aproape imposibil ca altcineva sa ii descopere in vechiul depozit de cherestea de la marginea orasului, dar nici el nu isi putea retine un fior de neliniste. Niciun loc nu era cu adevarat sigur, mai ales cand era vorba de mafie. Se forta sa para calm, framantandu-si totusi nervos mainile.
-Tipa mai are cinci minute, John. Daca nu ajunge, distrugem hartiile si plecam. Nu putem risca sa ramanem aici pentru o amarata de mie de dolari.
Tanarul pe nume John incuvinta in tacere, inclinand capul. Si totusi, niciunul dintre ei nu gandea asa. Cinci sute de dolari pentru fiecare nu era o oferta peste care dadeau in fiecare zi. Le-ar fi prins bine, lui cel putin. Nu stia situatia financiara a lui Claud. Defapt, nu stia mare lucru despre el, in afara faptului ca era francez si venise in Italia pentru a se imbogati. Norocului nu prea ii surasese,asa ca tot ce reusise sa scoata de la acesta era ca planuia sa se intoarca in Franta cu banii obtinuti. Ofta si stranse si mai tare plicul. Privi ceasul: era miezul noptii si ea nu ajunsese.
-Unde dracu’ e psihopata pentru care ne riscam vietile, Claud? izbucni nervos.
-Psihopata e chiar aici, John. Si e inca suficient de intreaga la cap ca sa-ti reaminteasca faptul ca nu pentru ea iti risti viata, ci pentru banii ei.
Vocea rasuna, rece si taioasa. Amandoi se intoasera la unison catre femeia din dreptul usii, nerabdatori sa o vada. Niciunul dintre ei nu stia cum arata in realitate Ariana Lopez. Tot ceea ce stiau era ca fiecare primise un telefon cu propunerea unei afaceri, care, daca aveau sa o indeplineasca, avea sa le aduca o rasplata considerabila. Nu fusese nevoie de mai mult. Acceptasera, primind fiecare atat instructiunile necesare, cat si descrierea celuilalt. Nu fusese greu sa sustraga actele in timpul noptii din firma in care lucrau unul ca agent de paza si altul ca bodyguard al sefului. Le gasisera totusi dupa cateva ore de cautat prin arhive vechi. Copiasera ceea ce aveau nevoie si lasasera originalele la locul lui. Comenzile fusesera clare: adevaratele documente nu trebuiau sa dispara sub nicio forma.
-Domnisoara Lopez, nu ma refeream la dumneavoastra, adica…vreau sa spun ca…,se balbai, incercand sa repare greseala.
-Nu sunt nici surda, nici proasta. Am auzit perfect ce ai spus si am inteles ceea ce trebuia sa inteleg. Sincer, nu-mi pasa de parerea ta. Le-ati luat?
O analiza din cap pana in picioare, ganditor. Era tanara. Nu avea mai mult de douazeci de ani, poate nici aceia impliniti. Era inalta, supla si dreapta, arcuindu-si gatul cu o mandrie care probabil ii intrase in sange. Purta un pulover pe gat, dar fara maneci, de un albastru foarte inchis, si blugi de aceeasi culoare. Parul lung si carliontat era negru sau poate saten, neputand deosebi clar in intunericul din jur. Putea totusi sa spuna ca avea trasaturi frumoase si delicate, dar ferme, intr-un fel care il infiora. Privirea ei era arzatoare, fixata asupra lor, pana cand il sili sa isi plece ochii. Dadu sa ii intinda plicul, dar Claud ii prinse bratul cu putere.
-Stai putin, John. Domnisoara, cred ca meritam mai mult decat ceea ce ne-ati oferit dumneavoastra.
-Chiar asa? Glasul acela dulce era chiar mai infiorator decat atunci cand parea inghetat. Este o teorie interesanta, dar intamplarea face sa nu o impartasesc. V-am oferit cinci sute de dolari si ati acceptat. E prima si singura mea oferta.
Mana lui zbura catre pistolul pe care il purta prins in centura pantalonilor. Era doar o femeie, iar ei erau doi. Nu putea sa lupte contra lor, nu avea nici o sansa. Iar el nu avea sa ii faca rau. Avea doar sa o sperie si ea i-ar da mai multi bani si asta ar fi tot. Abia apucase insa sa isi miste bratul. Fata tinea in mana un mic revolver indreptat direct catre inima lui. Cand vorbi, tonul nu ii mai era nici dulce si nici aspru. Doar amenintator si rece.
-Credeti ca o sa fug speriata si o sa va ofer tot ceea ce imi cereti doar pentru ca indreptati catre mine un pistol? Doi pot sa joace jocul asta, indiferent daca sunt barbati sau femei. Eu va dau cat am convenit, voi imi dati actele. Un schimb echitabil. Fara pete de sange. Se scot atat de greu de pe haine, nu crezi?
Isi fixa ochii pe arma din mana ei. Mai vazuse asa ceva. Un revolver tipic feminin, mic si scump, dar foarte eficient. Un glont in inima si era mort.
-John, da-i plicul.
Mana acestuia se misca mecanic.Ea il lua precauta, fara sa ii slabeasca din ochi. Se indrepta catre iesire cu spatele, de unde, o data ajunsa la usa le adresa ultimele cuvinte:
-Banii v-au fost virati in conturi in seara asta. Va multumesc sincer pentru tot si sper sa nu ne mai vedem niciodata.
Poarta grea, de tabla, se inchise cu un zgomot prelung. Claud se tranti pe podea, rasufland greu. Nenorocita femeie. Numai vazuse niciodata una la fel. John il batu frateste pe umar.
-Ai incercat, prietene. Dar ceva imi spune ca nici diavolul nu o imblanzeste pe pustoaica asta.