Sarate lacrimi...

[onu']

Sarate lacrimi...
(Prolog)

Falsitatea cu care vorbesc azi va genera realitatea de maine. Intotdeauna am zis: voi renunta la aia si la aia… Stiam ca mint, stiam ca nici macar eu nu ma credeam. Stiam ca acel tumult din interiorul meu se va face simtit in cateva secunde lasand in urma lui un complex de ruine.
Complex… pentru ca acele ruine aveau compozitie proprie, parfum propriu si gust propriu.
Puse laolalta inchegau sufletul meu. Dar acum? Sufletul meu era ruinat. Odinioara, obisnuia sa fie… cromatic! Plin de nuante mai calde si mai reci. Important era ca acea culoare vie, imbibata cu speranta domnea. Acel manunchi sobru mi se parea atat de insignifiant. Nu am bagat de seama acele mici ramificatii ce s-au extins cu repeziciune, ca intr-un final sa erupa. Sa scuipe cu venin prin venele mele. Colorand lichidul vietii intr-un mod negativ, infestandu-mi creerul cu depresie, facandu-mi trupul straveziu. Pe chipul meu fad se putea citi cu usurinta resemnare, discrepanta de atunci si acum.
Lacrimile translucide se preling nerabdatoare din colturile ochilor, ce au imbratisat o culoare conabie, ajungand la buzele tremurande. Tresar la mangaierea lor fina dar atat de sarata, la fel ca viata mea. As vrea sa abdic la ea…