05-08-2010, 07:49 PM
Eh, imi cer scuze ca am intarziat cu next-ul. Ramasesem fara inspiratie:(. Ma bucur ca ti-a placut, Anna, meriatai sa-ti dedic un capitol. Si in acelasi timp vreau sa urez bun venit noii mele cititoare, careia ma bucur ca ii place. Sper ca nu v-ati pierdut interesul, fetelor:*. Imi cer scuz pt eventualele greseli, nam apucat sa-l corectez:D
Capitolul 7
Isi trecu degetele pe clapele prafuite, inspirand adanc. Apasa incet si cateva sunete stinse razbatura in pianul dezacordat. Nimeni nu mai cantase de atata timp la acesta incat notele firave i se parura ragusite si nemuzicale. Privi urmele lasate de el in praful ce acoperea fildesul stralucitor. Chiar si servitoarele renuntasera sa mai intre in incaperea aceea. Era ca si cum o interdictie muta plana asupra acestui loc, un acord al singuratatii acordat cu treisprezece ani in urma.
Ofta si amintiri incepura sa se depene incet: mama razand si fredonandu-i inainte de culcare. Mama luandu-l in brate sau sarutandu-l pe frunte atunci cand avea nevoie ca ea sa fie acolo. Mama cantand la pian ore intregi si el privind-o fermecat, prins in inlantuirea suava a notelor. Simti o ura puternica muscandu-i din inima precum un sarpe. Dispretul puternic fata de ceea ce ar fi trebuit sa iubeasca, indiferenta rece pe care o gustase din plin in ultimii ani in locul afectiuni ii strabatura gandurile, apasandu-i dureros pieptul. Lovi cu furie clapele, zgomotul asurzitor care se isca parand a fi o reprezentare a neputintei pe care o detesta. Se ridica sa plece, blestemand in gand durerea puerila ce il cuprindea.
Calca pe una din partiturile ingalbenite, cazuta langa piciorul taburetului scund. O ridica, privind titlul cu un sentiment ciudat. Era prima pagina din “ Claire de lune†si isi aminti cat de mult ii placea sa o asculte cantata la pian de fiinta diafana ai carui ochi de un verde surprinzator de aprins ii mostenise. O interpreta mai tot timpul, chiar si in dupa-amiaza aceea in Sicilia, chiar inainte de a ii dedica sarbatoritei piesa ce ii purta numele si se potrivea atat de bine ocaziei. Irisii i se dilatara din cauza uimirii. Fara sa isi dea seama, avusese tot timpul aproape cheia misterului ce il chinuia.
-Tu esti. Nu se poate sa nu fi tu, sopti incet de parca murmura o incantatie.
***
Era cufundata intre pernele moi, cu irisii albastri fixati asupra ceasului. Privea cu incapatanare limbile negre, de parca ar fi putut sa le miste inapoi. O ora si ar fi avut suficient timp sa se pregateasca fara sa intre in panica. O zi si nu ar mai fi trebuit sa mearga la petrecerea aceea. Treisprezece ani si viata ei ar fi fost alta. Clipi repede si des, incercand sa alunge nostalgia care isi croia dum in sufletul ei cu pasi mici. Refuza sa se simta ca un copil ce plange dupa o jucarie. Ea nu putea sa planga. Nu isi mai permisese asta de atunci. Uitase pur si simplu cum e sa simti lacrimile croindu-si drum pe obrajii tai si cazandu-ti pe piept. Uitase. Si poate ar fi vrut sa isi aminteasca. Sau poate nu…
Degetele i se stransera in jurul telefonului ca un cleste. Kayen ii ceruse o saptamana in dimineata aceea, imediat dupa ce se intorsese. Prima data i se paruse mult. Apoi isi amintise ca o viata era si mai mult si nu ii impartasise nemultumirea sa. Fusese bine. Traind in vartejul dublei ei identitati, isi ocolise cu usurinta nerabdarea, izoland-o de grijile ei neinsemnate de adolescenta. Acum nu mai putea. Tasta furtunos numarul, reusind sa il scrie corect abia la a treia incercare. Isi drese usor vocea, asteptand ca el sa raspunda. Tresari de emotie cand ii auzi glasul, dar se controla, vorbindu-i pe un ton familiar, dar impasibil.
-Deci, ai aflat ceva?
-Si eu ma bucur sa te aud, Julieta. Da, ma simt foarte bine, multumesc de intrebare. Nu, nu trebuie sa-ti faci griji, n-am mai avut nicio criza in ultima vreme. Ce spuneai? Da, si mie mi-a fost foarte dor de tine!
Isi abtinu cu greu un chicot. Kayen balmajea in continuare si tonul lui ironic ar fi trebuit poate sa o irite. Dar niciodata nu se intampla asa. O amuza caldura din vocea lui, o facea sa se simta confortabil, degajata, un sentiment familiar si placut, pe care il avea doar alaturi de cateva persoane. Era o stare ciudata, ca si cum ar fi fost euforica si in acelasi timp ingrozitor de trista. O durea. O durea ca isi croia o familie din finite atat de dragi si atat de straine una celeilalte. Dar nu avea de ales. Era calea ei pavata cu greutati, cu griji si cu dezamagiri. Si trebuia sa mearga mai departe fara sa ofteze.
-Putem sa lasam ironia pe alta data? il intreba pe un ton muscator, dar in care se citea o farama de amuzament.
-De parca tie nu iti place discutia noastra.
-Mi-ar placea daca am avea si noi o data o conversatie cu adevarat serioasa. Deci, ai aflat ceva?
-Sa inteleg ca simplul fapt ca imi auzi vocea nu este suficient?
Aproape ca ii scapa un marait. Nu avea acum timp de prostiile lui.
-Bine, bine, nu te enerva! Baietii sau intors azi dmineata de la New York si se pare ca au vesti destul de interesate. Ce-ar fi sa treci maine seara pe aici si sa le auzi direct de la sursa?
-Atunci asa ramane. Trebuie sa inchid, ma suna altcineva.
Nu ii mai dadu ocazia sa spuna si altceva, grabindu-se sa raspunda celuilalt apel.
-Ce Dumnezeu faci, Joanna? E a patra oara cand te sun. Ai terminat sa te aranjezi?
-Nici n-am inceput, Sam. Incearca sa nu intri in panica, da?
O auzi tragand aer in piept cu putere si stiu ca se abtinea sa nu strige. Intelegea motivul pentru care Bunny isi facea atatea griji : Erick.
-Vin la tine in jumatate de ora, Joanna. Daca nu esti gata, diavolul s-ar putea sa fie mai bland decat mine.
-Si eu ma bucur ca am discutat linistite, Sammy.
Se mai uita o data la ceas: opt si cincisprezece minute. Petrecerile Oliviei incepeau intotdeauna la noua. Nu ca ar fi fost ele prietene, dar cealalta nu putea risca sa isi lase masca de fata draguta cu toata lumea sa cada si sa se sparga. Nu ca ea ar fi vrut sa mearga la vreuna, dar fusese tarata pana acolo de Bunny. Se simtise totusi bine. Erick nu avea un efect reconfortant doar aspupra amicei sale, ci si asupra sa.
Lasa celularul sa ii alunece printre degete si se ridica. O chema realitatea. Cel putin una dintre ele.
***
Giorgio tusi incet pentru a ii atrge atentia sefului sau. Acesta statea cu spatele la el, privind pe fereastra in noaptea neagra..
-Te-am auzit cand ai intrat. Ai ceva sa imi comunici? Daca e vorba de o alta problema mai bine nu imi spune.
Vocea groasa parea ingrozitor de obosita. Sprancenele lui Giorgio se incruntara, incercand sa vada mai bine in intunericul di camera. Nu era aprinsa decat lampa de
birou, raspandind o lumina slaba.
-A sunat Pane. Se intoarce in noaptea asta cu avionul. Voia sa fie sigur ca nu v-ati razgandit in privinta onorariului.
-Au trecut ani de cand nu mi-am mai permis luxul de a ma razgandi, Giorgio. Vreau sa il chemi aici. Trebuie sa vorbesc personal cu el.
-Dar deja a insistat sa ma intalnesc maine seara cu el la un restaurant de pe strada Corsica, raspunse celalalt luat prin surprindere.
-O sa te duci si o sa ii spui sa vina aici, altfel nu primeste nici un ban.
-Cum doriti, signor Dracone.
Isi trecu degetele pe clapele prafuite, inspirand adanc. Apasa incet si cateva sunete stinse razbatura in pianul dezacordat. Nimeni nu mai cantase de atata timp la acesta incat notele firave i se parura ragusite si nemuzicale. Privi urmele lasate de el in praful ce acoperea fildesul stralucitor. Chiar si servitoarele renuntasera sa mai intre in incaperea aceea. Era ca si cum o interdictie muta plana asupra acestui loc, un acord al singuratatii acordat cu treisprezece ani in urma.
Ofta si amintiri incepura sa se depene incet: mama razand si fredonandu-i inainte de culcare. Mama luandu-l in brate sau sarutandu-l pe frunte atunci cand avea nevoie ca ea sa fie acolo. Mama cantand la pian ore intregi si el privind-o fermecat, prins in inlantuirea suava a notelor. Simti o ura puternica muscandu-i din inima precum un sarpe. Dispretul puternic fata de ceea ce ar fi trebuit sa iubeasca, indiferenta rece pe care o gustase din plin in ultimii ani in locul afectiuni ii strabatura gandurile, apasandu-i dureros pieptul. Lovi cu furie clapele, zgomotul asurzitor care se isca parand a fi o reprezentare a neputintei pe care o detesta. Se ridica sa plece, blestemand in gand durerea puerila ce il cuprindea.
Calca pe una din partiturile ingalbenite, cazuta langa piciorul taburetului scund. O ridica, privind titlul cu un sentiment ciudat. Era prima pagina din “ Claire de lune†si isi aminti cat de mult ii placea sa o asculte cantata la pian de fiinta diafana ai carui ochi de un verde surprinzator de aprins ii mostenise. O interpreta mai tot timpul, chiar si in dupa-amiaza aceea in Sicilia, chiar inainte de a ii dedica sarbatoritei piesa ce ii purta numele si se potrivea atat de bine ocaziei. Irisii i se dilatara din cauza uimirii. Fara sa isi dea seama, avusese tot timpul aproape cheia misterului ce il chinuia.
-Tu esti. Nu se poate sa nu fi tu, sopti incet de parca murmura o incantatie.
***
Era cufundata intre pernele moi, cu irisii albastri fixati asupra ceasului. Privea cu incapatanare limbile negre, de parca ar fi putut sa le miste inapoi. O ora si ar fi avut suficient timp sa se pregateasca fara sa intre in panica. O zi si nu ar mai fi trebuit sa mearga la petrecerea aceea. Treisprezece ani si viata ei ar fi fost alta. Clipi repede si des, incercand sa alunge nostalgia care isi croia dum in sufletul ei cu pasi mici. Refuza sa se simta ca un copil ce plange dupa o jucarie. Ea nu putea sa planga. Nu isi mai permisese asta de atunci. Uitase pur si simplu cum e sa simti lacrimile croindu-si drum pe obrajii tai si cazandu-ti pe piept. Uitase. Si poate ar fi vrut sa isi aminteasca. Sau poate nu…
Degetele i se stransera in jurul telefonului ca un cleste. Kayen ii ceruse o saptamana in dimineata aceea, imediat dupa ce se intorsese. Prima data i se paruse mult. Apoi isi amintise ca o viata era si mai mult si nu ii impartasise nemultumirea sa. Fusese bine. Traind in vartejul dublei ei identitati, isi ocolise cu usurinta nerabdarea, izoland-o de grijile ei neinsemnate de adolescenta. Acum nu mai putea. Tasta furtunos numarul, reusind sa il scrie corect abia la a treia incercare. Isi drese usor vocea, asteptand ca el sa raspunda. Tresari de emotie cand ii auzi glasul, dar se controla, vorbindu-i pe un ton familiar, dar impasibil.
-Deci, ai aflat ceva?
-Si eu ma bucur sa te aud, Julieta. Da, ma simt foarte bine, multumesc de intrebare. Nu, nu trebuie sa-ti faci griji, n-am mai avut nicio criza in ultima vreme. Ce spuneai? Da, si mie mi-a fost foarte dor de tine!
Isi abtinu cu greu un chicot. Kayen balmajea in continuare si tonul lui ironic ar fi trebuit poate sa o irite. Dar niciodata nu se intampla asa. O amuza caldura din vocea lui, o facea sa se simta confortabil, degajata, un sentiment familiar si placut, pe care il avea doar alaturi de cateva persoane. Era o stare ciudata, ca si cum ar fi fost euforica si in acelasi timp ingrozitor de trista. O durea. O durea ca isi croia o familie din finite atat de dragi si atat de straine una celeilalte. Dar nu avea de ales. Era calea ei pavata cu greutati, cu griji si cu dezamagiri. Si trebuia sa mearga mai departe fara sa ofteze.
-Putem sa lasam ironia pe alta data? il intreba pe un ton muscator, dar in care se citea o farama de amuzament.
-De parca tie nu iti place discutia noastra.
-Mi-ar placea daca am avea si noi o data o conversatie cu adevarat serioasa. Deci, ai aflat ceva?
-Sa inteleg ca simplul fapt ca imi auzi vocea nu este suficient?
Aproape ca ii scapa un marait. Nu avea acum timp de prostiile lui.
-Bine, bine, nu te enerva! Baietii sau intors azi dmineata de la New York si se pare ca au vesti destul de interesate. Ce-ar fi sa treci maine seara pe aici si sa le auzi direct de la sursa?
-Atunci asa ramane. Trebuie sa inchid, ma suna altcineva.
Nu ii mai dadu ocazia sa spuna si altceva, grabindu-se sa raspunda celuilalt apel.
-Ce Dumnezeu faci, Joanna? E a patra oara cand te sun. Ai terminat sa te aranjezi?
-Nici n-am inceput, Sam. Incearca sa nu intri in panica, da?
O auzi tragand aer in piept cu putere si stiu ca se abtinea sa nu strige. Intelegea motivul pentru care Bunny isi facea atatea griji : Erick.
-Vin la tine in jumatate de ora, Joanna. Daca nu esti gata, diavolul s-ar putea sa fie mai bland decat mine.
-Si eu ma bucur ca am discutat linistite, Sammy.
Se mai uita o data la ceas: opt si cincisprezece minute. Petrecerile Oliviei incepeau intotdeauna la noua. Nu ca ar fi fost ele prietene, dar cealalta nu putea risca sa isi lase masca de fata draguta cu toata lumea sa cada si sa se sparga. Nu ca ea ar fi vrut sa mearga la vreuna, dar fusese tarata pana acolo de Bunny. Se simtise totusi bine. Erick nu avea un efect reconfortant doar aspupra amicei sale, ci si asupra sa.
Lasa celularul sa ii alunece printre degete si se ridica. O chema realitatea. Cel putin una dintre ele.
***
Giorgio tusi incet pentru a ii atrge atentia sefului sau. Acesta statea cu spatele la el, privind pe fereastra in noaptea neagra..
-Te-am auzit cand ai intrat. Ai ceva sa imi comunici? Daca e vorba de o alta problema mai bine nu imi spune.
Vocea groasa parea ingrozitor de obosita. Sprancenele lui Giorgio se incruntara, incercand sa vada mai bine in intunericul di camera. Nu era aprinsa decat lampa de
birou, raspandind o lumina slaba.
-A sunat Pane. Se intoarce in noaptea asta cu avionul. Voia sa fie sigur ca nu v-ati razgandit in privinta onorariului.
-Au trecut ani de cand nu mi-am mai permis luxul de a ma razgandi, Giorgio. Vreau sa il chemi aici. Trebuie sa vorbesc personal cu el.
-Dar deja a insistat sa ma intalnesc maine seara cu el la un restaurant de pe strada Corsica, raspunse celalalt luat prin surprindere.
-O sa te duci si o sa ii spui sa vina aici, altfel nu primeste nici un ban.
-Cum doriti, signor Dracone.