25-07-2010, 01:12 AM
Heya. Acesta este un fic in colaborare cu sis a mea, Nanami care s-a oferit sa faca ficul impreuna cu mine.Din cauza inspiratiei care ma navaleste pe la vro doua noaptea m-am gandit sa fac ficul asta. Da, ingenioasa idee :-j.
As vrea sa-i multumesc lui FallenAngel pentru ca mi-a dat o mana de ajutor cu prologul. Tnx, angel >:D<. si sper sa va placa :D
As vrea sa-i multumesc lui FallenAngel pentru ca mi-a dat o mana de ajutor cu prologul. Tnx, angel >:D<. si sper sa va placa :D
Perfect Weapon
Prolog
Stăteam şi mă uitam la cer... Eram pe o mare de trandafiri roşii, uscaţi , din care nu mai rămaseseră decât petalele şi spinii.
Ah! Ce durere constantă şi plăcută. Încercam să mă ridic, dar spinii intraseră adânc în pielea mea. Mă stingeam încet şi lacrimi de durere se scurgeau pe obrazul meu fin şi palid şi totuşi toate aceste lucruri mă lăsau reci din cauză că am vazut un înger plângând. Aripile îi erau rupte, iar penele însângerate erau împrăştiate pe lângă trupul acestuia oferind o imagine splendidă şi in acelaşi timp tristă, aproape sadică. Aripile chiar şi rupte nu-şi pierdeau din strălucire, pentru că penele din care erau făcute, acele minunate pene odată albe, acum mânjite cu sângele său, reprezentau sufletul lui, dar clipele îi erau numărate pentru că atât mai avea de trăit: câteva clipe.
Un înger de o asemenea frumuseţe, căzut tocmai din grădinile Raiului!
Văzusem, printre lacrimile-i reci ce nu încetau să curga, cum sufletul lui scăpa şi el stătea... pe o cruce de marmură. Îngerul se uitase la mine şi îi auzisem plânsetul tăcut şi chiar aş fi vrut să-i dau căldura mea sau măcar o fărâmă de speranţă, dar acesta a preferat să-l las pradă morţii şi atingerii ei reci. A vrut să-l salvez din agonia sufletului său. Apoi el şi-a dat şi ultima suflare si totul numai din vina mea pentru că întunericul pusese stăpânire pe sufletul meu din cauza oceanului de vise ce s-a format, dar apoi acesta a fost şters dintr-o dată cu un burete care m-a sfâşiat şi m-a măcinat. Trebuia să ascult atunci în inima mea să vad cum dorul mă inundase...
...Destinul lui fusese să moară într-o baltă de sânge.
Capitolul 1
M-am trezit brusc. Lacrimile au început să-mi curgă pe obraji, dar nu ele ne vindecă sufletul şi ne curăţă rănile interioare? Ele sunt părţi din sufletul nostru care se desprind şi cad, apoi sunt purtate afară în această lume imperfectă în care trăim. Dacă niciodată nu vărsăm o lacrimă, cum pot fi ochii noştrii frumoşi? Aşa cum sunt stropii de ploaie aşa sunt şi lacrimile pentru că ele constă in existenţa şi în sufletul nostru şi, până la urmă,cea mai ucigătoare otravă poate fi o lacrimă pură.Dacă aş fi avut de ales să pot să mor în locul unui înger aş face-o şi chiar aş fi recunoscătoare... Să pot să-mi dau viaţa mea insignifiantă în locul lui- măcar asta aş fi putut face. Un lucru bun pe lângă alea rele care, cred că depăşeau zece mii. Ce stupid era să gândesc asta. Nici lucrul acela nu mă făcea mai bună. Eu aveam deja un loc rezervat in Iad. Nici nu ştiu de ce, dar un zâmbet mi-a apărut în colţul gurii. Ce cinic din partea mea, dar când venea vorba de mine nimic nu mă surprindea. Dacă aş fi fost surdă sau mută , poate chiar amândouă, aş mai gândi aşa? Oricum, n-aş rezista nici o zi fără muzică. Să mă pot lăsa purată de val şi imaginaţia să o ia razna. Să trăiesc în lumea mea. Fără muzică aş fi de mult într-un sanatoriu sau poate într-un cavou, mâncându-mă viermii. Numai imaginându-mi m-au cuprins fiorii.Cred că am nevoie doar de un moment de linişte, de reculegere. Am nevoie de asta.
Cât de ridicol este să fii un om. Un om vulnerabil care nu-şi poate controla emoţiile şi sentimentele, dar ăsta este un reflex necondiţionat. Ceea ce urăsc cel mai mult pe lumea asta: să-mi arăt slăbiciunile, sentimentele. Asta ne face şi mai vulnerabi decât suntem şi mai uşor de distrus şi oricum, singuri ne distrugem pentru că nu putem descoperi şi exemplifica ce înseamnă cu adevărat viaţa. Ea este un mister pentru toate fiinţele şi, încercând să o descoperim, pierim. Pentru că lăsăm frâu liber emoţiilor şi acestea ne copleşesc şi, până la urmă cedăm deorece corpul uman e prea fragil pentru cele mai intense sentimente. Prea slab pentru această lume. Ar fi o armă perfectă.Cred că cea mai perfectă.Dând paginile unei cărţi, m-am tăiat la degetul arătător şi o dâră mică de sânge mi-a curs pe mână. O culoare atât de splendidă şi atât de rafinată - ca un satin şi curgându-se aşa pe mână- o plăcere enormă şi totuşi multe remuşcări care îmi "mănâncă " sufletul. Şi când mă gândesc că pe aceste mâini a curs sângele fiinţei care mi-a dat viaţă. Cum am putut să o compensez. Am râs. Nu cred că ei i-ar fi plăcut să aibă drept fiică o... criminală şi mai ales să fiu eu cea care să o omoare şi să nu apuce să-şi vadă nepotii- mă îndoiesc de lucrul acesta- dar m-am distrat văzând cum zace moartă lângă mine. Ea moartă, iar eu vie, râzându-i în nas, exact ca asasinii care nu pot fi opriţi.Dacă aşa eram şi eu? Dacă nu puteam fi oprită şi să fiu nevoită să distrug mai multe familii şi să las în urmă decât lacrimi amare şi numai durere, dar, spre nefericirea lor, lacrimile nu-i putea aduce înapoi pe cei care deja şi-au dat duhul exact lângă mine. Poate într-o zi o să spun asta cuiva. Dar acest cuvânt reprezintă improbabilitatea şi nesiguranţa celor slabi. Când o să mor, o să iau cu mine în mormânt multe secrete, dar care sunt numai pur adevăr. Mi-am văzut chipul în oglinda din faţa mea. Asta eram acum şi nu puteam schimba nimic. Ăsta era destinul meu şi trebuie să mă resemnez. Câteodată te naşti cu asta în sânge, la fel ca mine. Nici nu văd cum aş putea schimba asta. Soarta asta deja are numele meu pe ea. Cred că ar trebui să-mi scriu şi pe frunte ca lumea să poată observa cât mai repede cât sunt de periculoasă ca să stea cât mai departe de mine şi să mă evite. Asta ar fi ceva indicat ca să afle şi ei în ce belele sunt expuşi. Lumea e prea neprevăzută, un mister total, iar deciziile noastre sunt luate pe moment şi greşim, greşim enorm de mult din cauza unei imprudenţe. Asta sunt: un monstru cu chip de om.
Prolog
Stăteam şi mă uitam la cer... Eram pe o mare de trandafiri roşii, uscaţi , din care nu mai rămaseseră decât petalele şi spinii.
Ah! Ce durere constantă şi plăcută. Încercam să mă ridic, dar spinii intraseră adânc în pielea mea. Mă stingeam încet şi lacrimi de durere se scurgeau pe obrazul meu fin şi palid şi totuşi toate aceste lucruri mă lăsau reci din cauză că am vazut un înger plângând. Aripile îi erau rupte, iar penele însângerate erau împrăştiate pe lângă trupul acestuia oferind o imagine splendidă şi in acelaşi timp tristă, aproape sadică. Aripile chiar şi rupte nu-şi pierdeau din strălucire, pentru că penele din care erau făcute, acele minunate pene odată albe, acum mânjite cu sângele său, reprezentau sufletul lui, dar clipele îi erau numărate pentru că atât mai avea de trăit: câteva clipe.
Un înger de o asemenea frumuseţe, căzut tocmai din grădinile Raiului!
Văzusem, printre lacrimile-i reci ce nu încetau să curga, cum sufletul lui scăpa şi el stătea... pe o cruce de marmură. Îngerul se uitase la mine şi îi auzisem plânsetul tăcut şi chiar aş fi vrut să-i dau căldura mea sau măcar o fărâmă de speranţă, dar acesta a preferat să-l las pradă morţii şi atingerii ei reci. A vrut să-l salvez din agonia sufletului său. Apoi el şi-a dat şi ultima suflare si totul numai din vina mea pentru că întunericul pusese stăpânire pe sufletul meu din cauza oceanului de vise ce s-a format, dar apoi acesta a fost şters dintr-o dată cu un burete care m-a sfâşiat şi m-a măcinat. Trebuia să ascult atunci în inima mea să vad cum dorul mă inundase...
...Destinul lui fusese să moară într-o baltă de sânge.
Capitolul 1
M-am trezit brusc. Lacrimile au început să-mi curgă pe obraji, dar nu ele ne vindecă sufletul şi ne curăţă rănile interioare? Ele sunt părţi din sufletul nostru care se desprind şi cad, apoi sunt purtate afară în această lume imperfectă în care trăim. Dacă niciodată nu vărsăm o lacrimă, cum pot fi ochii noştrii frumoşi? Aşa cum sunt stropii de ploaie aşa sunt şi lacrimile pentru că ele constă in existenţa şi în sufletul nostru şi, până la urmă,cea mai ucigătoare otravă poate fi o lacrimă pură.Dacă aş fi avut de ales să pot să mor în locul unui înger aş face-o şi chiar aş fi recunoscătoare... Să pot să-mi dau viaţa mea insignifiantă în locul lui- măcar asta aş fi putut face. Un lucru bun pe lângă alea rele care, cred că depăşeau zece mii. Ce stupid era să gândesc asta. Nici lucrul acela nu mă făcea mai bună. Eu aveam deja un loc rezervat in Iad. Nici nu ştiu de ce, dar un zâmbet mi-a apărut în colţul gurii. Ce cinic din partea mea, dar când venea vorba de mine nimic nu mă surprindea. Dacă aş fi fost surdă sau mută , poate chiar amândouă, aş mai gândi aşa? Oricum, n-aş rezista nici o zi fără muzică. Să mă pot lăsa purată de val şi imaginaţia să o ia razna. Să trăiesc în lumea mea. Fără muzică aş fi de mult într-un sanatoriu sau poate într-un cavou, mâncându-mă viermii. Numai imaginându-mi m-au cuprins fiorii.Cred că am nevoie doar de un moment de linişte, de reculegere. Am nevoie de asta.
Cât de ridicol este să fii un om. Un om vulnerabil care nu-şi poate controla emoţiile şi sentimentele, dar ăsta este un reflex necondiţionat. Ceea ce urăsc cel mai mult pe lumea asta: să-mi arăt slăbiciunile, sentimentele. Asta ne face şi mai vulnerabi decât suntem şi mai uşor de distrus şi oricum, singuri ne distrugem pentru că nu putem descoperi şi exemplifica ce înseamnă cu adevărat viaţa. Ea este un mister pentru toate fiinţele şi, încercând să o descoperim, pierim. Pentru că lăsăm frâu liber emoţiilor şi acestea ne copleşesc şi, până la urmă cedăm deorece corpul uman e prea fragil pentru cele mai intense sentimente. Prea slab pentru această lume. Ar fi o armă perfectă.Cred că cea mai perfectă.Dând paginile unei cărţi, m-am tăiat la degetul arătător şi o dâră mică de sânge mi-a curs pe mână. O culoare atât de splendidă şi atât de rafinată - ca un satin şi curgându-se aşa pe mână- o plăcere enormă şi totuşi multe remuşcări care îmi "mănâncă " sufletul. Şi când mă gândesc că pe aceste mâini a curs sângele fiinţei care mi-a dat viaţă. Cum am putut să o compensez. Am râs. Nu cred că ei i-ar fi plăcut să aibă drept fiică o... criminală şi mai ales să fiu eu cea care să o omoare şi să nu apuce să-şi vadă nepotii- mă îndoiesc de lucrul acesta- dar m-am distrat văzând cum zace moartă lângă mine. Ea moartă, iar eu vie, râzându-i în nas, exact ca asasinii care nu pot fi opriţi.Dacă aşa eram şi eu? Dacă nu puteam fi oprită şi să fiu nevoită să distrug mai multe familii şi să las în urmă decât lacrimi amare şi numai durere, dar, spre nefericirea lor, lacrimile nu-i putea aduce înapoi pe cei care deja şi-au dat duhul exact lângă mine. Poate într-o zi o să spun asta cuiva. Dar acest cuvânt reprezintă improbabilitatea şi nesiguranţa celor slabi. Când o să mor, o să iau cu mine în mormânt multe secrete, dar care sunt numai pur adevăr. Mi-am văzut chipul în oglinda din faţa mea. Asta eram acum şi nu puteam schimba nimic. Ăsta era destinul meu şi trebuie să mă resemnez. Câteodată te naşti cu asta în sânge, la fel ca mine. Nici nu văd cum aş putea schimba asta. Soarta asta deja are numele meu pe ea. Cred că ar trebui să-mi scriu şi pe frunte ca lumea să poată observa cât mai repede cât sunt de periculoasă ca să stea cât mai departe de mine şi să mă evite. Asta ar fi ceva indicat ca să afle şi ei în ce belele sunt expuşi. Lumea e prea neprevăzută, un mister total, iar deciziile noastre sunt luate pe moment şi greşim, greşim enorm de mult din cauza unei imprudenţe. Asta sunt: un monstru cu chip de om.
Un băiat şi o fată se întâlnesc,
se iubesc ÅŸi se iau. - Mihail DrumeÅŸ
se iubesc ÅŸi se iau. - Mihail DrumeÅŸ
![[Imagine: tumblr_l62y3awKTQ1qbcrgio1_500.png]](http://i1217.photobucket.com/albums/dd395/YourBetrayal_Bfmv/tumblr_l62y3awKTQ1qbcrgio1_500.png)
Cortina a căzut pe ultimul act al tragediei.
Dar noi, care am rămas după el, ce vom face? - Mihail Drumeş
Claustrofobie
![[Imagine: 5ml548.png]](http://i55.tinypic.com/5ml548.png)
[/center]
![[Imagine: 87201674.png]](http://img204.imageshack.us/img204/8881/87201674.png)