Ochii tai sunt oglinda sufletului meu

[Mina-chan]

Disclaimer: Nu deţin niciun personaj din animeul Naruto/Naruto Shippuden şi nu fac profit de pe urma acestora toate aparţinând lui Masashi Kishimoto.

Hello>:d<
După cum vedeţi acest fic este o colaborare ȋntre mine şi andrra. Sper să vă placă, sincer eu am fost foare entuziasmată de idee.;;)
Acesta este doar un prolog, nu ştiu cât de reuşit e dar vă las pe voi să decideţi.
Eu voi povesti din perspectiva băiatului iar andrra din perspectiva fetei, deci să nu o mai lungim vorba.. vă urez lectură plăcută!:*

-Prolog-

"Univers plin de forme şi fiinţe
Univers ce te creezi,
In infinite universuri
Finite, definite… si infinite,
Formele ce le cuprinzi sunt esenţa din sursa propulsată ȋn cosmos spre propria evoluţie necunoscandu-se, căutând fără de ȋncetare printre noi, rezultatul final e..
Unul zambind in oglinda.
Contopindu-mă ȋn tine, am uitat că exist..
Ca şi parte individuală..
Dar văzându-mă prin ochii tăi, infinitul m-a cuprins şi ȋn tine m-am regăsit complet
Tu eşti eu şi eu sunt tu, căci sunt şi ceilalţi, drept este…dar ceilalţi nu sunt alţii decât tu, sau eu
Încă nu există ȋntrebări, răspunsul e clar ..eu-rile pier atunci când tu eşti revelat
Existenţa ta m-a cuprins, şi m-a contopit, transformându-mă
Nu mai simt …fata plină de vise, şi nici partea mea masculină
Mă mişc prin spaţiu şi timp, dincolo de toate aşteptările
E un singur moment acum ÅŸi un singur loc aici...
Unde domneăşte pacea, neştiind să o pot defini decât cu tine…
Iar bucuria este de necuprins , doar ȋmpărtăşirea celui ce eşti văzut prin ochii mei
Unicul!
Câte nume ţi-aş da, tu eşti cel fără de nume..pe cari ȋl caut ȋn lumină..
Dar acum ÅŸi dintotdeauna ai fost ÅŸi vei fi, doar lumina ÅŸi iubirea mea.

Viaţa este un labirint al durerii, care n-are decât o singură călăuză: nădejdea, o singură mângâiere: iubirea şi o singură ieşire: moartea.
Dragostea este veninul dulce al vieţii. Uneori simţi că ai fluturaşi în stomac, alteori că.. îţi vine să plângi de tristeţe.
Nimeni nu înţelege adevăratul sens al acestui sentiment. Este ca o licoare o bei, e dulce dar după îţi face rău. Întotdeauna va exista tristeţe. Simţi cum respiraţia dispare încetul cu încetul şi îţi pierzi minţile. Ai dorii să o faci să dispară, să te lase în pace. Niciodată nu va înceta să te chinuie, să-ti sfăşie sufletul în bucăţi şi să te lase gol pe dinăuntru. Unde e acel dulce-acrişor al dragostei? Nu ştim, e ascuns undeva ȋn adâncul inimii. Trebuie să sapi adânc ca să îl găseşti, să îl guşti si să-ţi recâstigi respiraţia şi sufletul.
Iubirea şi ura sunt cele mai puternice condiţii emoţionale resimţite de fiinţa omenească. Dar ura este mai puternică decât iubirea deoarece ea ruinează şi distruge iubirea adevărată.
Sentimentele unui om sunt aşezate sub formă de U. Pe o latură se află dragostea şi pe cealaltă ura. De la dragoste la ură şi înapoi nu este decât un singur pas.
Şi sufletul omulu este întocmai ca pâraiele şi plantele, are nevoie de un soi de ploaie: speranţă, credinţă, raţiune de a fi. Când acestea lipsesc, sufletul moare, deşi sufletul continuă să trăiască. Oamenii ar putea spune atunci: "Ia te uită, în acest trup chiar a trăit cineva!"
Un singur lucru ne poate lipsi sufletul de la dezamăgiri, de la tristeţe şi suferintă. Moartea e rece şi caldă în acelaşi timp. Pentru cei mai mulţi oameni moartea este numai un pretext de dispariţie, pentru foarte puţini moartea ţine de textul vieţii, ca un punct pe "i".

De câte ori merg pe stradă văd acelaşi lucru ce ȋmi macină mintea de fiecare dată. Văd oameni ce au zâmbetul pe faţă mereu intact. De ce? Un zâmbet nu costa nimic...dar oferă multe. Câteodată nu ȋnteleg rostul acestuia... el e ȋn strânsă legătură cu corpul, mintea şi sentimentele ce le ascundem ȋnăuntul nostru."


Scuze pentru greseli:-s

[Miranda.]

heloo
Am aparut si eu pe la ficul acesta... cu mici intarzieri evidente. Prologul a fost bun. Dar sa incepem cu inceputul. Titlul ficului este foarte frumos, imi da i stare de romantism pur si cu siguranta si putina drama seaca. Descrierea este buna... ai pus bine in valuare conceptiile vietiii. Sa stiti ca ficul este bun.... Dra asezarea nu-mi place... Scrisul este italic, aici nu e rau, dar cuvintele ingrosate, stiu ca trebuiau puse in evidenta, dar arata urat.

:bye:

[crazy little red]

deci am venit cu primul capitol :P
sper sa va placa.....



Capitolul 1

Hinata pov.

Încă am întipărită în minte fiecare zi dintr-o copilărie care şi-a găsit sfârşitul mult prea repede. Întipărită în cuvinte pierdute prin sufletul meu. Adânc cuprinse într-o nostalgie fără sfârşit şi fără început. Amintiri legate una de alta prin simpla mea prezenţă în fiecare dintre ele. Atâtea stări diferite, replici prosteşti şi gesturi negândite.
Şi când sau pierdut toate astea? Când am lăsat copilăria să treacă pe lângă mine fără să încerc disperată să mă agăt de ea. Fără să-i recunosc valuarea, fără să o înţeleg cu adevărat…
Cândva visam să zbor, dar am renunţat prea repede când am realizat cât de ireal era visul meu. Apoi mi-am dorit pentru câteva zile să merg pe apă, un vis care şi-a pierdut strălucirea la fel de repede ca cel dinaintea lui. Astfel au urmat alte zeci de vise, de dorinţe care s-au lovit de realitate spărgându-se în mii de cioburi. Doar vise efemere. Pe care lumina zilei le distrugea cu atâta uşurinţă. Şi totuşi, acele vise devin uneori singurul motiv pentru care suntem încă aici. Care ne-au oprit de la acel gest necugetat la care ne gândim cu toţi, ca la o scăpare, măcar de câteva ori în viaţă.
Şi atunci cum poate să-mi spună cineva că realitatea e mai presus de orice vis? Cum ar putea să-mi arate cineva că fericirea există şi dincolo de iluzie…?
Nu. Ea nu există, pentru că nenorocita asta de existenţă nu ne face decât să suportăm o degradare continuă. Degradare a timpului, a vieţi, a trupului.
Şi cum aş putea să lipesc toate cioburile la loc? Cum aş putea să fac totul să redevină un întreg?
Pentru că într-o zi nimic din ceea ce suntem acum nu se v-a mai regăsi în noi la fel cum acum suntem doar o umbră ştearsă a tot ceea ce am fost odată. Vom fi alţi oameni, alte ideologi tâmpite al caror înteles oricum nu-l vom şti niciodata. Pentru că atunci nimic nu v-a mai putea ajunge la noi. Poate doar sentimentele de dispreţ, iritarea sădită pretutindeni în jurul nostru. Chiar dacă acum se presupune că suntem încă prea ‘mici’ să le vedem. Exact, suntem încă orbi, asta cred ei.
Poate ar trebui să le spuna cineva cât de mult se înşală. Dar e mai uşor să ne resemnăm cu toate aceste lucruri. Sa fim puternici chiar dacă ei nu vor vedea niciodată asta, pentru că nu pot vedea lucrurile prin ochii noştri.
Şi dacă unul dintre noi se pierde. Cine îi v-a sări în ajutor? Cine îi v-a întinde o mană ca să iasă din întuneric?
Poate nimeni. De fapt, de ce ar încerca măcar să-l înţeleagă?
Dar nu, asta nu are importanţă acum. Niciunul dintre gândurile mele nu au un rost, până la urmă nu au avut niciodata. Oricum nimeni nu are să le înţeleagă vreodată.
Câteodată mă surprinde chiar şi pe mine cât dispreţ mi-am clădit de-a lungul anilor pentru această lume.
Un dispreţ care îşi găseşte limitele doar în nesfârşitele lacrimi vărsate pe cărţile care înca nu şi-au risipit toată magia. Care încă mă lasă să-mi amintesc, mă lasă să privesc în faţă.

Dar oare câţi paşi poţi să faci cu capul sus până să cazi într-o groapă, până să te cuprindă regretul gândindu-te la decizile din trecut?
Prea puţini, aş zice.
Atunci care e rostul să încerci măcar? Ce să încerci? Să fi fericit, poate să iubeşti, să vezi de altfel frumuseţea vieţii. Pentru ca pe toţi ne-a prostit la un moment dat, cineva, că în lumea asta există ceva mai mult decât suferinţă pură.
Şi în momentul acela ai încercat să cauţi fericirea, fără să şti sigur cum arată sau unde există măcar o şansă cât de mică să o găseşti.
Cu toate astea, toţi o căutăm. Indiferent de piedicile sau de pierderile pe care tindem să nici nu le observăm.
Şi poate într-o zi o sa înţelegem că ne sădim singuri nefericirea. Că, deşi, ne folosim doar foarte puţin din capacitatea creierului nostru, totuşi gândim prea mult ca să ne permitem nouă înşine să fim fericiţi…
Dar ce rost are atâta teorie? Pentru că ştiu atâtea lucruri, pentru că am ajuns să cred în atâtea cuvinte. Dar, toate acestea chiar au vreun rost?
Nu, chiar nu au. Pentru că am vrut de atâtea ori să-mi ascult eul interior. Dar el nu pare să vrea să vorbească cu mine. Şi am vrut să mă las condusă de inimă în viaţă. Dar inima mea e atât de tăcută. Parcă i-ar fi teamă să-mi vorbească. Iar mie îmi e frică că o voi rani dacă o presez prea mult. Dacă îi cer mai mult decât îmi oferă ea.
Uneori mă întreb dacă ea chiar are un rol atât de important pe cât se zice. Pentru că a mea doar bate, bătăi reci, anoste care nu fac altceva decât să-mi dea o stare de tot rahatul.
Sau poate doar inima mea e aşa, probabil incapabilă să simtă, doar bate în acelaş ritm idiot.

Îmi aud numele ca un ecou al gândurilor mele şi ridic mâna mecanic pentru a-i da de înţeles profu-lui că sunt prezentă, măcar fizic, la ora lui.
Apoi privesc pe geamul ce stă deschis din stânga mea.
Doar o curte plină de adolescenţi. Fiecare cu problemele lui, cu gândurile lui. Nici unul la care să i se citească în ochii bucuria de a trăi, nici unul care să pară interesat de altceva decât de trecerea cât mai rapidă a unei alte zile din viaţa lor.
O rafală de vânt intră pe geam scuturând uşor jaluzelele. Simt un frison rece dar plăcut pe şira spinări şi trag aer adânc în piept încercând parcă să mă eliberez măcar de o parte din gândurile ce-mi degradează mintea cu brutalitate.

- Uzumaki Naruto.

Un nume după care vine mereu acelaş cuvânt atât de iritant: “Absent”. Absent din nou şi din nou. Parcă nici nu ar trebui să fie aici. Prezent mereu doar acolo unde vrea el.
Uneori m-aş alătura lui. I-aş spune să evadăm împreună din realitatea asta de rahat. Să ne pierdem undeva departe pe vreo straduţă a cărui nume să nu-l ştim. Şi totuşi să simţim că locul nostru e acolo. Atât de departe de tot ceea ce am creat până acuma, de tot ce reprezentăm acuma…
Dar, eu nu sunt aşa. Nu mi-am permis niciodată sa fiu altfel decât cu picioarele pe pământ. Şi toate aceste ganduri sunt doar nişte închipuiri inocente.
Am făcut o promisiune pe care trebuie să o îndeplinesc. Pentru ea sau pentru el. Nu contează, eu doar trebuie să fiu aşa cum am fost mereu.
Şi visele mele nu au nici o valuare atunci. Nici măcar în faţa mea…
Deşi nu pot să neg sentimentul de răceală ce îl simt atunci când îmi suprim toate acele iluzi numindu-le ‘neînsemnate’.



scz daca sunt greseli dar nu sunt obisnuita cu diacriticile, dar e de apreciat ca am depus efortul sa-l corectez de vreo trei ori :))

[Ada]

Heii :*.

Hehe, nu se putea să nu trec şi eu pe la ficul vostru ^^.
Soo... Să înţeleg că e NaruHina? :>

În primul rând, titlul mi se pare foarte bine ales şi el este cel care m-a atras să citesc. "Ochii tăi sunt oglinda sufletului meu"- îmi dă impresia unei poveşti de dragoste frumoase 8->.

Mina-chan: Prologul e foarte reuşit, se vede că ai muncit mult la el. Bestial. Îmi place în special acea poezie de la început, iar ultima frază a fost cireaşa de pe tort. Zicea cineva pe aici că ai avut nişte cuvinte îngroşate care nu arătau prea bine. Mie una mi-a plăcut întreaga estetică şi mă bucur că nu am văzut greşeli- nici de tastare, nici de gramatică. Cred că tu vei scrie următorul capitol, nu? Sunt foarte curioasă cum va continua ficul şi te rog să mă anunţi dacă îl pui ;;).
andrra: Again, descrierea m-a impresionat muuuult. Se pare că iar avem de-a face cu acea Hinata visătoare :x. Ador cum îi descrii sentimentele, gândurile, concepţiile despre viaţă. La fel, îmi place aşezarea în pagină şi că scrii cu diacritice. Am văzut câteva greşeli minore, dar două mi-au sărit mai tare în ochi:
1. "Uneori mă întreb dacă ea chiar are un rol atât de important pe cât se zice. Pentru că a mea doar bate, bătăi reci, anoste care nu fac altceva decât să-mi dea o stare de tot rahatul." Totul era atât de frumos, ai fi putut să găseşti o exprimare mai reuşită la final gen "o stare mizerabilă" :-??.
2. "nu se v-a mai regăsi"; "nu v-a mai putea ajunge la noi"; "Cine îi v-a sări în ajutor? " E viitor, aşa că "va" e fără cratimă.

Well, cam atât, fetelor. Nu cred că sunt singura pe care aţi făcut-o curioasă despre povestea voastră. În concluzie, e un fic foarte promiţător şi aştept nextul! :*

Byee :].

[Mina-chan]

Hey, guys.:*
A venit nextul, cam târziu dar ăsta e.:))
Sper să vă placă, lectură plăcută!

Capitolul II

- Naruto -

Aud un zgomot infernal ce ȋmi răsună ȋncontinuu ȋn cap, un sunet ce ȋncepe sa devină din ce ȋn ce mai enervant. Îmi ridic uşor faţa din pernă şi mă apuc să cercetez fiecare colţ al camerei, căutând sursa zgomotului.
Imediat privirea ȋmi este aţintită catre ceasul ce era aruncat jos, pe podeaua maronie şi rece. Deşi ştiam precis că ȋi scosesem bateria, acesta tot continuă să mă bântuie, de parcă ar trebui să plec, să fiu undeva la ora asta. Nicidecum, căci eu nu stau la cheremul nimănui, ȋmi urmez propriile reguli după bunul meu plac.
Mă ridic ȋn sezut, ȋn speranţa ca acel sunet insuportabil să se opreasca, dar numai că de data asta secundele treceau mai greu, limbile ceasului se mişcau ȋncet de tot parcă ȋn reluare, ȋntre două lovituri trecând secole.
Şi iar mă trezesc ȋntre… aceeaşi pereţi, acelaşi miros, aceeaşi eu. Mă plictisesc gândindu-mă că e o noua zi în care voi repeta tot ce am făcut ieri, îmi voi face aceleaşi veşnice complexe, mă voi urâ, apoi voi găsi ceva care să îmi facă plăcere pentru ca la sfârşitul zilei să mă urăsc din nou.
Amintiri ce mi le doream de mult uitate. Revin ȋnţepându-mă ca nişte ace, penetrându-mi inima, plămânii şi tâmplele. Frânturi sporadice dintr-o viaţă pe care nu o mai doream existentă. Din pacate ȋncă trăieşte, şi va trăi atât cât timp eu voi respira. Încercările repetate de a fugi şi a mă refugia ȋn diferite locuri departe de trecutul meu au esuat lamentabil. Amintitile alea trăiesc, mai intens ca oricând. Vor muri odata cu mine, cel care le-am adunat tacticos şi le-am păstrat ȋn diferite cufere, fără a avea vreodată puterea de a le da foc. Mi-am făcut scrum degeaba gandurile căci ȋncă nu pot scăpa de ele.
Uneori îmi amintesc de tine şi-aş vrea să-mi vorbeşti, ca înainte. Înainte să mori, să alegi eternitatea ȋţi ascultam fiecare cuvânt. Dar ai plecat şi m-ai singur, de capul meu. Nu am crezut niciodată ca aceea zi va veni mai repede decât mi-aş putea ȋnchipui.
Dar ai plecat... acum, te rog, de acolo de sus, spune-mi o poveste. Un basm demult uitat, o întâmplare din altă viaţă sau chiar programul tău de zi cu zi din lumea umbrelor. Vreau să retrăiesc din nou acele momente de neuitat, atât de plăcute şi totuşi atât de triste. Am ȋnceput să urăsc tot mai mult toate acele clipe fericite alături de tine, esti ȋn fiecare parte a trecutului meu. Nu mai vreau să ȋmi aduc aminte de tine, iar după să exlodezi de nervi din cauza miilor de ȋntrebări ce-mi trec prin minte.
Îmi vorbeai atât de blând, mă priveai atât de inocent chiar dacă câteodată lucrurile nu ieşau aşa cum plănuiai tu. Până-n ultima clipă mi-ai spus că mă iubeşti, ȋnsă eu ştiam foarte bine asta, mereu ai vrut ca fiul tău să fie fericit. Apoi te-ai stins cu zâmbetul pe buze, fără ca eu să mai am timp să te salvez. Niciodată nu am putut ȋnţelege cum de ţi s-a ȋntâmplat asta, chipul tău nu a arăta nici urmă de supărare, tristeţe sau boală.
Spune-mi te rog că totul a fost o iluzie a mea, că totul a fost un gol pe care l-am umplut cu imaginaţie impură. Te rog spune-mi că a fost un coşmar şi că acum totul se va schimba! Dar degeaba ȋncerc să mă mint, asta este realitatea un coşmar de neuitat.
Simt în acest moment o necesitate de a striga, de a scoate un urlet care să îngrozească întreaga lume, să facă pe toţi să tremure, să plesnească într-o nebunie de groază. Un trăsnet teribil îl simt virtual în mine şi mă mir cum nu izbucneşte pentru a nimici lumea asta, pe care aş înghiţi-o pentru totdeauna în neantul meu.
Mă simt fiinţa cea mai teribilă care a existat vreodată în istorie, mă simt o bestie apocaliptică plină de flăcări şi întunecimi, de elanuri şi de disperări. Sunt o fiară cu un zâmbet grotesc, ce se adună în propriul miraj până se dilată la infinit, ce moare şi ce creşte în acelaşi timp, exaltat între speranţa nimicului şi disperarea totului, crescut în parfumuri şi otrăvuri, ars de iubire şi de ură, nimicit de lumini şi de umbre. În mine se stinge tot ceea ce e sclipire, pentru a renaşte în fulger şi în trăsnet.
Starea oribilă ce ȋmi cuprinde trupul, ȋncepe să-şi facă de cap. Mă urăsc atât mult câteodată, ȋncăt nici măcar nu ştiu de ce ȋncerc să mai supravieţuiesc. Fiecare părticică din mine ţipă după ȋnţelegere şi dragoste. Dar după ȋnţelegerea şi dragostea cui? Chiar nu văd rostul acestei ȋntrebări stupide.
Cu mult timp ȋn urmă obişnuiam să mă bucur de fiecare gură de aer, de fiecare strop de ploaie iar acum realizez prostia pe care am făcut-o. Mi-am pus speranţa ȋn oameni şi-n lucruri inutile.
Ce simt ȋn momentul asta nu se poate exprima ȋn cuvinte, dar durerea şi tristeţea pe care o eman faţă de lumea asta mizerabilă, e lafel ca atunci când mi-am ȋntâmlnit pentru prima dată fratele viteg. Eram atât de revoltat şi furios ştind că mai există cineva pe lumea asta care să posede jumătate din sângele meu, ȋncât nici măcar nu am vrut să-l cunosc. Și chiar nu regret asta, cred că e singurul lucru care l-am făcut aşa cum trebuie.
Încerc să scap de gândurile astea mizerabine, ȋn timp ce comor la bucătărie. Îmi iau de pe masă de sticlă un pahar unde ȋmi torn lichidul de culaore maronie. Îl privesc preţ de câteva secunde şi ȋl imediat dau pe gât.
Sunt curios.. oare ce voi mai trece şi astăzi? Un zâmbet ȋmi apare ȋn colţul gurii... cred că va deveni din ce ȋn ce mai interesant.

Am făcut un capitol mai scurt, am zis să nu vă plictisesc..
Scuza-Å£i eventualele greÅŸeli.

[crazy little red]

Capitolul 3

~Hinata~

Mereu mi-am dorit ceea ce nu mi se permitea să am, mereu am vrut să trec dincolo de limitele care mi se impuneau.
Dar întodeauna, soarta, se punea împotriva mea. Ca şi cum aş avea şase porţi în faţa mea, din care doar cinci ar fi deschise, cinci porţi pline cu oportunităţi atât de strălucitoare în ochii lor şi totuşi atât de îndepărtate de mine. Şi doar o poartă nu se va deschide niciodată, poarta după care se ascund toate visele mele. Singura care reprezintă un mod de viaţă pentru mine.
Dar nu… ea nu se va deschide niciodată. Mă va lăsa mereu să văd strălucirea din spatele ei numai prin acele crăpături făcute parcă intenţionat pentru a amplifica toată această agonie.
Dar aceasta este realitatea. O realitate de care nu are rost să fug, niciodata nu a avut. Pentru ca eu sunt aici, sunt atât de prezentă într-o realitate atât de bulversantă. Atât de dureroasă prin complexitatea ei.
Şi odată chiar credeam că într-o zi… va fi altfel. Şi a fost, pentru o perioadă…
Pentru că am cunoscut oameni care să ţină la mine, care au învăţat să-mi iubească defectele fără ca eu să le cer asta. Care m-au acceptat pentru că… aşa au vrut, fără să conteze nimic altceva.
Dar trebuie să învăţăm că, atunci când soarta ne zâmbeşte ar trebui să începem să fim precauţi. Pentru că înseamnă că ea a găsit în sfârşit vreo metodă ca să ne distrugă măcar puţin. Sau poate să ne pună la încercare, sau asta cred cei mai optimişti…
Intru în camera mea şi îmi arunc geanta pe jos lăsându-mi trupul să se prăbuşească pe pat. După câteva secunde mă scutur în stânga şi dreapta aşezându-mă într-o poziţie mai confortabilă.
Doar lumina unui felinar care intră pe geam mai luminează camera, deşi nu reuşeşte parcă decât să-i dea un aer mai macabru. Dar nu mi-e frică de întuneric, niciodată nu mi-a fost, poate doar când eram încă prea mică ca să-i văd frumuseţea.
Îmi închid ochii în speranţa somnului. Dar nu, in capul meu îşi fac loc doar acele amintiri atât de terorizante. Şi încă le mai simt, lacrimile mele nelăsându-mă să încerc măcar să uit.
Atunci era iarnă, cea mai rece iarnă pe care o cunoscusem pâna atunci. Mama îmi spusese ca e un semn rău dar i-am zis să mă scutească de presimţirile ei pesimiste. Pe atunci o detestam atât de mult pe ea, cea care îmi dădu-se naştere. Şi am acuzat-o de atâtea ori scoţând pe buzele roşi şi tinere acelaş “nu ai fost lângă mine”. Iar ea îmi zâmbea, îmi zâmbea atât de frumos încat nimic nu mai conta şi o detestam din nou pentru că m-a făcut să o iert atât de uşor.
Alte şiroaie de lacrimi îmi brăzdează chipul palid făcandu-mă să-mi amintesc din nou… totul.
Ochii lui albaştri erau atât de tulburi în ziua aceea, dar eu nu-l puteam înţelege. Şi nu făceam decat să râd, să râd în neştire în speranţa că, ca de obicei, îmi va culege fericirea cu mâinile şi vom fi amândoi fericiţi din nou.
Dar el, nu avea aceiaşi reacţie ca de obicei, nu mai avea puterea să râdă deşi ştiam că a încercat, de dragul meu, să o facă.

Şi nu putea, pentru ca în ziua aia nu mai era el…

L-am privit minute în şir fără să-l pot înţelege, iar el nu-mi explica nimic, doar tăcere…
“Mama e la spital… mi-a spus să te duc la ea”- acestea au fost primele lui cuvinte în ziua aceea. Şi eu simţeam cum pământul îmi fuge de sub picioare, şi înca nu puteam întelege dar îmi era frică să intreb, poate… sau poate…
Gândurile îmi deveniseră atât de negre, depăşind poate imaginaţia celui mai bolnav copil. Iar toate cuvintele lui îmi păreau atât de triste, pentru că ştiam încă de atunci că el nu mai avea să fie la fel niciodată.
Şi fugeam, fugeam ca o bezmetică ţinându-l strâns de mână, îmi era frică ca o să-l pierd.
Clădirea albastră a spitalului nu mi se păruse niciodată atât de înfricoşătoare ca atunci, dar simţeam ca nu am timp pentru temerile mele copilăreşti. Şi am intrat, încă ţinându-l de mâna, pe uşa spitalului, apoi pe un coridor şi apoi într-o cameră întunecată unde simţeam că mă sufoc deşi geamul era deschis. Privirea mea s-a aţintit spre pat şi imediat un tremurici imi acaparase tot trupul, îmi era frică dar pentru prima dată în viaţa mea nu mă eliberasem prin plâns de acel sentiment.
Parul roşu îi era răvăşit pe perina albă iar chipul ei alb îsi pierduse acea strălucire care-mi încălzea inima de câte ori o vedeam. Dar zâmbea, zâmbea atât de trist încât puteam să-i simt durerea în tot trupul meu firav. Iar mintea mea era atât de obosită şi simţeam că nu mai rezist. Dar mâna lui fiebinte încă împreunată cu a mea îmi dadea nişte fiori ciudaţi şi atunci mi-am adus aminte că sunt acolo pentru el, că are nevoie de mine. Şi nu am plâns, am fost puternică pentru prima dată, deşi înca eram atât de confuză şi pentru o secundă mi-a părut rău că părinţi mei nu m-au lăsat niciodată să înţeleg ce înseamnă suferinţa, că nu m-au pregătit niciodată pentru aşa ceva.

Mamă, ar fi trebuit să şti că viaţa avea să mă înveţe, ca destinul abia se mai tine de un fir de sfoară putred şi într-o zi nimic nu mai poate fi controlat.

“ Hinata, îmi pare rău că trebuie să mă vezi în starea asta, eşti încă prea mică ca să înţelegi. Dar te rog, te rog să fi mereu lângă el. Nu-l lăsa să-şi termine viaţa odată cu a mea… Promite-mi!”
Şi atunci nu mi-am mai putut stăpâni lacrimile. Pentru că înţelesesem în sfârşit că ea avea să… plece, pentru totdeauna.
“Promit”. Am murmurat aproape indescifrabil pentru că ştiam ca avea nevoie să audă acest cuvânt atât de neînsemnat uneori.
În secunda urmatoare ochii ei se inchiseseră şi a adormit pentru totdeauna lăsându-mă cu o promisiune de care m-am agăţat cu toată fiinţa. Încă de atunci înţelegeam cât de mult îmi ceruse, dar nu-mi păsa. Pentru că ea a fost o parte din universul meu, pentru că în curând am inţeles cât de mult înseamnă el pentru mine…
Îmi deschid ochii lila lăsând nişte ultime două lacrimi să se desprindă de ochii mei. Amintirile sunt înca atat de clare în mine. Mi-e greu să-mi amintesc cât a trecut de atunci…
Şi mie atât de greu să mă bucur de mângâierile mamei, pentru că acum e mereu lângă mine, ştiind că el nu va mai avea parte de aşa ceva niciodată. Şi ştiu cât de mult o iubea, cât de mult obişnuia să mă contrazică când spuneam că “părinţi nu sunt buni de nimic”. Am învăţat însă prea repede cât de nerecunoscătoare puteam să fiu, cât de crudă…
Dar el nu mi-a reproşat niciodată nimic cu adevărat. Deşi s-a îndepărtat de mine de atunci.
Dar simt, înca simt acea urmă absurdă de lumină care obişnuia să ne lumineze drumul nostru prin întuneric. Îţi aminteşti, prima dată ne-am speriat de ea?
Adorm uitând pentru câteva ore de mine. Măcar somnul mă lasă să uit, uneori…


cam atat, scz de eventualele greseli si va astept parerile


ps: scz daca am dat impresia ca cei doi sunt frati, nu sunt...
nu mi-am dat seama, adica m-am gandit la asta la un moment dat dar nu credeam ca am creat confuzie :|

[Ada]

Heii :*.

Shame on me! Nu am mai trecut de două capitole pe aici.
Sincer, nu prea am ce comenta, totul e atât de frumos. Amândouă faceţi o treabă foarte bună şi cu siguranţă va fi un fic reuşit.

Încă nu am aflat subiectul ficului, deci ne ţineţi în suspans. Hinata şi Naturo sunt fraţi?:)) Neah, nu prea cred, cert este că m-aţi făcut super curioasă :-?.

Descrierea sentimentelor e foarte, foarte bună. Amândouă vă descurcaţi excelent la capitolul ăsta. Dar nu credeţi că ar trebui să mai introduceţi şi oleacă de naraţiune sau dialog? ( just my opinion ^^). Nu mă înţelegeţi greşit, descrierea e superbă şi mă face să mă simt în pielea personajelor, dar cred că ar fi timpul să intraţi mai mult în acţiune.

Greşeli de tastare/ortografie nu am văzut, ceea ce mă bucură. Şi apreciez mult faptul că folosiţi diacritice :].

Cam atât. Aştept nextul şi sper ca una din voi să mă anunţe :].
Pupic :*.

[Mina-chan]

Deci după un car de ani, trec şi eu cu nesimţenie pe aici. Știu că ar trebui să ma revanşez cu un capitol mai lung dar nu am mai avut răbdare.:-s Păi ce să mai spun.. lectură placută. Ohh şi ȋmi cer scuze dacă am ȋntrecut măsura ȋn unele părţi/secvenţe, nu am mai scris de ceva timp sper că nu m-am prostit dintr-o dată.:))

Capitolul IV

- Naruto -

Trăiesc ȋntr-un oraş unde "puterea" se află ȋn mâinile fiecăruia, trebuie să şti să supravieţuieşti altfel eşti "mâncat" de viu. Aici nimeni nu respectă restricţii sau ordine, ci doar propriile reguli, totul poate fi asemănat cu o junglă, unde există numai pradă şi prădător. Dacă nu ȋţi şti bine rostul poţi fi imediat confundat cu hrana, iar odată ce ai intrat ȋn cercul foametei instantaneu ţi se pune verdictul şi totul capătă o altă ȋntorsătură. Oamenii ȋncep să capete cât mai multe trăsături de animale, ȋncep să saliveze după lucruri ce le dă satisfacţie iar instinctul de bestie nu le dă niciodată pace atunci când se simt ameninţaţi. Căci cu toţii se luptă pentru aceleaşi lucruri prosteşti şi ȋnvechite, doar că modalităţile sunt diferite. Aici poţi să-ţi faci dreptate doar cu pistolul din dotare, el este cel care decide pentru tine cine este prada şi cine e prădătorul, cine deţine puterea şi cine tinde spre fatalitate. Iar gustul ȋncepe să-ţi placă, după nu mai vrei să scapi de el, culoarea sângeriei ţi se tipăreşte ȋn minte şi devine dintr-o data o nuanţă ce ȋţi excită privirea macabră. Secolul XXI este ȋntocmai o junglă evoluată şi nonconformistă ȋn care banii, armele şi femeile, te menţin sus ȋn topul mult dorit.
Viaţa mea este asemenea unui joc de poker, la fel de incitant, la fel de riscant, poţi pierde ȋn orice moment, chiar dacă tu eşti arbitrul, jucătorul principal sau doar un simplu spectator. Oricât de bine ai cunoaşte regulile nu te poţi lipsi de "emoţiile" jocului, pentru că miza lui poate să fie decisivă şi unică. Îţi poate lua tot ce ai mai de preţ, iar ȋn secunda următoare realizezi gravitatea situaţiei.
Și poate va veni şi pentru mine vremea când va trebui să aleg ȋntre viaţă şi moarte, ȋntre dragoste şi prietenie. Toţi vrem ca viaţa noastă să aibă un happy-end, dar cine mai crede ȋn asemenea porcări? Poate că printre noi mai există şi oameni care sunt predestinaţi cu un destin trist, ȋn care trebuie să ȋnveţe cu adevărat ce ȋnseamnă suferinţa, să o accepte şi să o iubească mai ceva ca pe o femeie.
Stau cu capul sprijinit de geam şi privesc lung paharul maroniu de wisky, ȋncerc să-i dau de capăt dar pur şi simplu nu mă mai simt ȋn stare de nimic. Sunt sătul până peste cap de gustul ăsta ce devine din ce ȋn ce mai amar.. pe zi ce trece "otrava" pătrunde ȋn corpul meu, undeva adânc lăsându-şi bine amprentele iar golurile trebuie umplute din ce ȋn ce mai des, cu cantităţi mari de alcool, căci senzaţia băuturii nu mă mai ȋnşeală cu nimic.
Sunt atât de confuz.. şi totuşi nu ştiu de ce... nu ȋnţeleg această stare a mea de nelinişte... sufletul meu vrea ceva ce ȋncă nu i-am oferit. Dar ce poate fi acel ceva? Și acum aş vrea să uit tot ce mi-a călcat odată sufletul ȋn picioare. Cum a durut şi cât de puternic s-a resimţit numai inima mea ştie. Cât pierd din mine... când visele se spulberă şi mai ales că rănile rămân mereu semideschise doar ȋnjurăturile ce mi le-am ȋnghiţit ȋn sec mai pot ȋmpărtăşi câte ceva din acele amintiri triste. Dar acum nu mai sunt aşa.. nu mai ȋmi este teamă de nimic, am ȋnvăţat cu timpul să mă exprim cât mai vulgar, căci câteodată numai aşa te impui ȋn adevăratul sens al cuvantului, folosind forţa şi legea pumnului. Suntem capabili de atâta măreţie şi totuşi preferăm să ne afundăm ȋn mocirlă. E oare mai plăcut mirosul de putregai şi mai dulce gustul deşertăciunii decât lucrurile care contează cu adevărat?
Sclavi ai banului şi slugi ȋn slujba plăcerilor carnale, sunt curios oare pe acest pămant mizerabil cine deţine puterea divină? O altă intrebare fără rost... la care nimeni nu ȋmi poate raspunde. Sunt scârbit până peste cap de tot ce văd ȋn jurul meu... aceeasi imagine pe care o vad in fiecare club de noapte care se respectă. Din ce ȋn ce mai multe dame ȋşi fac de cap cum ştiu ele mai bine, altele pe ringul de dans efectuând mişcări povocatoare ce te fac să ȋţi pierzi minţile, altele ȋn braţele unui bogătan ce vrea numai să fie satisfăcut, altele printre cearcefuri si perne de puf, muncind cât se poate de bine iar altele doar ȋşi fac "meseria". Aş fi un ipocrit dacă aş spune că nu ȋmi place să privesc uneori asemea lucruri, dar totul trebuie să aibă şi o limită... care se pare că a fost ȋncălcată cu mult decât necesarul. Un trup ȋl poţi cumpara oricând pentru o noapte sau doua de plăcere, dar cu un suflet.... poţi aplica aceeaşi lege?
Încerc să mă trezec din această stare de ciudată de mahmureală şi privesc ȋn jur preţ de câteva secunde, murmur câteva injurături şi ies numai de cât din incinta localului. Muzica ȋncepea să mă calce pe nervi, iar mirosul specific deja ȋmi inundă mintea de prea mult timp, sincer să fiu nu ştiu ce caut ȋntr-un asemenea loc. Îmi pierd timpul degeaba ȋn loc să fac alte lucruri mult mai importanta.... oare când am decăzut atât de mult, când s-a ȋntâmplat asta?
Iau o gură mare de aer şi ȋncep să ȋmi caut curios telefonul mobil. Când ȋntr-un final ȋl gasesc realizez cu stupoare ca este destul de devreme. De obicei mă apucă dimineaţa, dar se pare că acum nici 30 de minute nu mai pot rezista ȋntr-un astfel de mediu.
Încă nu ştiu de ce este atâta grabă pe capul meu... ȋn mine fierbe o neobişnuită dorinţă de a ajunge acasă. Nu că m-ar aştepta cineva, dar cred că trupul şi sufletul ȋmi cer să iau o pauză de la această viaţă agitată.
Continui să merg uşor pe stradă, alături de sutele de persoane ce par oarecum grăbite, faţă de mine. Încerc să ȋi ignor şi cu neobrăzare, umblu printre ei fără să ȋmi pese dacă lovesc sau dacă dau peste cineva. Însă dacă mă gândesc bine, a trecut ceva timp... atunci când mă asemănam şi eu cu ei, atunci când eram fericit alături de...
Dintr-o dată zăresc printre mulţimile de oameni, o figură extrem de familiară şi dragă printr-un mod ştiut numai de mine. O stare ciudată de euforie ȋmi cuprinde involuntar trupul, ȋncă resimt aceaşi dorinţă arzătoare, ȋmi amintesc totul de parcă s-a ȋntâmplat ieri. Mă simt lovit de un val, urmat de un a-l doilea, la fel ca un obstacol ce combate un dezastru, ce poate mătura şi ultima formă de viaţă.
Însă trec pe lângă ea fără să exprim vre-o remuşcare, chiar dacă ȋn interiorul meu acest sentiment copleşitor ȋşi face de cap, mă mulţumesc doar cu faptul că mi-a observat prezenţa. Știu sigur că ȋn momentul ăsta stă undeva ȋn spatele meu ȋncremenită de iumire, că ȋncercă să se comvingă că e real, dar oricât de real ar fi nu pot să mă ȋntorc la tine şi să ȋmi amintesc de toate acele clipe.


Scuze pentru greşeli, sper că nu au fost prea multe.

[Saravis]

Spre rusinea mea, nu am apucat sa citesc acest fic in intregime, dar azi m-am tinut de el si am reusit. Pentru amandoua o sa comentez si pe urma o sa vorbesc si de acest capitol :D. Deci voi doua sunteti persoane care ma inspira si va admir. Ceea ce imi place la felul vostru de a scrie este aceea mica gandire psihica de la inceput.
Si acum revenind la capitol, actiunea nu este grabita, sentimentele sunt bine conturate, mai pe scurt e perfect! Se vede ca odata de ai invatat sa scrii, nu mai uiti niciodata :)). Voua va cam place sa ne lasati in ceata, dar sunt sigura ca totul se va clarifica pe rand... Sper sa ma anuntati cand postati urmatorul capitol. Bafta la scris ^_^ :bv:

[crazy little red]

dap, here I am, ca tot am terminat capitolul; acum doua zile ai am reusit in sfarsit sa-mi fac chef sa-l si corectez :))
sper sa va placa si sper sa nu fie greseli strecurate prin capitol (nu prea multe)
deci, lectura placuta si cat mai multe pareri :*

Capitolul 5

~Hinata pov.~

Există un moment în viaţă pentru orice. Uneori întreaga ta viaţă ajunge să depindă de o decizie luată în fugă, de o clipă de neatenţie sau de un gest făcut la nimereala. Şi atunci riscăm în fiecare secundă să ne pierdem, riscăm să cădem în gol, să pierdem tot fără şansa de a reveni. Asta înseamnă că ai pierdut în faţa soartei. Iar s-a jucat cu tine, nici măcar nu ai observat…
Clipă de clipă devine tot mai greu să supravieţuim alături de încă milioane de oameni, toţi suntem băgaţi în aceiaşi oală, în acelaş vis stupid.
Dacă viaţa ta ar depinde de un fir de aţă oare ce-ai face? Te-ai chinui poate să te agăţi de el, cu frică de moarte sau ai avea curajul să-l tai, să te laşi în cădere liberă ştiind că odată ajuns jos nu va mai exista decât negru. Atunci nu ar mai exista trecut sau viitor, iar prezentul se va risipi în faţa ochiilor tăi, ca un vis întrerupt de acelaş zgomot zguduitor din fiecare diminiaţă, la aceiaşi oră fixă.
Te poate acuza cineva că te-ai săturat să-ţi trăieşti viaţa, se poate cineva pune în papuci tăi?
Nu, ei nu pot. Dar nimeni nu e dispus să te înţeleagă, nimeni nu se gândeşte să-ţi fie alături, fie că ai să cazi în gol sau ai să ajungi în vârf.
Dar nu-ţi fă griji, ei nu te-au uitat de tot, ai grijă doar să ajungi sus şi toţi acei vechi prieteni ce par că au uitat de existenţa ta vor fi acolo, lângă tine, mâncându-ţi din palma.
Mi-aş dori să nu am dreptate, dar viaţa ma învăţat că niciodată nu poate fi prea rău, dar întodeauna va fi prea bine. Şi atunci o să mai primeşti încă un şut, de parcă nu ai fi deja la pământ.
Dar înca mai poţi să ţipi după ajutor, dacă crezi că cineva se va încumeta să-ţi audă ţipetele disperate. Sau vei fi doar un alt ecou pierdut în ignoranţă, lăsat să se stingă în întunericul morţii.
“Trăieşte viaţa la maxim”. Ce presupune asta? Să dai cu piciorul la orice normă de moralitate şi să-ţi înjunghi prieteni doar pentru a te pune bine cu cel care până la urmă te va arunca ca pe un gunoi. Cum ai putut avea încredere în cineva care te-a pus să-ţi dobori prietenii? Ai fost orbit de acele promisiuni fără sens, doar o altă scuză penibilă. Nu suntem naivi, nici orbi, suntem doar răi, o genă care te nimiceşte, care-ţi cere putere şi te distruge în fiecare minut în care respiri.
Tresar brusc, fără să realizez de ce. Mă întorc instantaneu ca să-l văd trecând în grabă. Vreau să-l strig dar cineva intră în mine făcându-mă să închid ochii pentru o secundă. Îl caut cu privirea dar e prea târziu, deja s-a pierdut în mulţime. Oftez şi o senzaţie ciudată de greaţă îmi cuprinde organismul făcându-mă să tremur uşor. Simt că mă înţeapă ochii şi clipesc uşor încercând să scap de senzaţie.
Lacrimile vroiau să pună iarăşi stăpânire pe mine, făcându-mă slabă, vulnerabilă.
Mă întorc înapoi continuându-mi drumul. Îmi ating umarul drept simţind durere în el şi-mi amintesc că cineva tocmai ce intrase în mine cu putere. Îmi muşc buza de jos încercând parcă să mai remediez durerea de la umăr şi merg mai departe cu paşi mărunţi, nesiguri. Nici măcar nu ştiu sigur unde vreau să ajung.

Ajung acasă târziu, fără să realizez măcar când a trecut atâta timp. Părinţii mei se uită la ceva film împreună aşa că profit de situaţie şi mă strecor direct în camera mea.
Îmi simt pleoapele grele deşi ştiu ca nu e încă ora la care mă culc în mod normal. Închid ochii şi las somnul să mă cuprindă, chiar dacă ştiu că-l voi visa din nou.
Îmi lipseşti… Naruto.

***

Eram din nou noi, ca în fiecare noapte, împreună, zâmbind spre răsărit. Te strângeam în braţe şi tu îmi spuneai încă o poveste care să mă facă să râd. Dar mai apoi a venit furtuna şi totul era negru şi tu plângeai. Aveai ochii roşi iar eu îmi pierdusem glasul, nu-mi mai puteai simţi nici atingerea, rămăsese-şi singur…
Aud zgomotul puternic scos de telefon încercând în zadar să mă trezească, iarăşi m-am trezit înainte ca el să sune. Nu vreau să mă ridic din pat, nu vreau să merg la şcoala ca să văd iaraşi locul lui gol. Să privesc din nou pe geam şi fiecare frunză căzută să-mi aminteasă că el e singur, că am promis ca îi voi fi aproape.
Cobor din pat fără să ştiu măcar ce trebuie să fac, doar aceleaşi gesturi mecanice după anii trăiţi în aceiaşi dezagreabilă rutină zilnică. Îmi arunc pe faţă câţiva pumni de apă rece, dându-mi nişte fiori pe şira spinării.
După zece minute ies din casă conştientă totuşi că e prea devreme. Îmi cumpăr o cafea sorbind din ea cu o poftă neobişnuită mie şi merg mai departe spre liceu.
În zece minute mă aflu în faţa liceului, încă mult prea devreme. Am terminat deja cafeaua şi simt o vitalitate ciudată în tot trupul. Mă uit la ceas şi văd ca orele încep abia peste patruzeci de minute. Zâmbesc inconştientă şi paşi încep să mă poarte pe străzile oraşului spre el.
Astăzi vreau să te văd neaparat, indiferent cât are să mă răneasca de rău chestia asta. Nu o poate face mai rău decât absenţa ta, dacă ai şti măcar cât doare…
Ajung în faţa uşi lui şi simt cum îmi tremură încheieturile mâini, totuşi păstrez un zâmbet prostesc pe fată care nici măcar pentru mine nu are sens. Totul poate deveni nimic iar eu voi uita din nou să zâmbesc, chiar şi zâmbetul acela fals care să mă acopere în faţa lor. Naruto… chiar m-ai uitat de tot?
Îmi ridic mâna stângă apăsând pe butonul gri de lângă uşă, imediat aud un sunet care-mi irită auzul, de parcă ceva s-ar sparge în urechile mele. Şi aştept, plină de speranţă sau pregătită sa cad, poate amândouă sau poate niciuna…




stiu ca putea fi mai lung dar daca mai scriam era prea lung dupa
deci o las pe Mina sa va scoata din suspansul creat de mine (adica sper ca l-am creat :)))