Note pe portativul sufletului

[Unia]

Note pe portativul sufletului

I

Tampere, anul 2003
Am reusit intr-un final sa incarc si ultima cutie. Nu mai tin minte ce am pus in ea; stiu doar ca a fost cea mai grea. Da, mai grea chiar decat mobila din lemn de stejar de care nu ma puteam desparti asa usor. Probabil ca incarcasem in ea colectia mea de CD-uri, cel mai de pret lucru al meu. Cutia aceea era intr-adevar grea, era incarcata de amintiri, de sentimente. Impachetasem intr-un carton toata viata mea. I-am strigat soferului sa aiba grija cum conduce; o singura groapa si toate amintirile mele s-ar fi facut tandari. M-am intors ca sa imi iau un ultim ramas bun de la conacul in care s-a scris viata mea. Era o casa imensa, in care imi placea sa ma pierd adeseori sau sa ma joc de-a v-ati ascunselea alaturi de putinii prieteni pe care ii aveam. Casa aceea fusese martora la toate nazbatiile mele copilaresti. Era mai mult decat un camin, ea insasi era un prieten. Mi-am plimbat mana de-a lungul gardului solid. De cate ori nu m-am catarat pe el imaginandu-ma cucerind muntii? De prea multe ori ca sa imi aduc aminte acum. Mana mea trecea usor printre barile groase de fier forjat ca sa intalneasca maini straine de baieti visatori. Baieti cu ochi albastri in a caror ocean m-am pierdut de prea multe ori…

Iata-ma acum parasind cuibul parintesc. Sub acel acoperis am iubit pentru prima oara, am descoperit ce inseamna muzica si mi-am privit tatal cum se stinge. Atatea amintiri adunate intr-o singura casa… Insa orice copil trebuie sa se desprinda la un moment dat. Pentru mine, acel moment era aceasta zi. Mi-am revazut copilaria doar urmarind dansul perdelelor camerei mele alintate de vant si am simtit o greutate in suflet. Stiam ca e timpul, nu m-am gandit niciodata ca am luat o decizie gresita, dar in acel moment judecata mea a stat la indoiala. In dragoste lasam inima sa decida dar acum ar fi fost o mare greseala sa ma las prada sentimentelor. Trebuia sa las in urma optsprezece ani de viata. Sa-mi amintesc cu placere lucrurile bune care mi s-au intamplat aici si sa privesc increzatoare catre viitor. Sensibilitatea e caracteristica principala a unui om slab. Trebuia sa raman neclintita in fata destinului si sa ma arunc in bratele lui. Sa ma las purtata de valurile vietii si incep o viata noua. Sa privesc cu recunostiinta inapoi, nu cu regret. Mana mea insa ceda staruintelor inimii si se inclesta de una din gratiile care protejeau casa. In ciuda gardului masiv, nu m-am simtit niciodata ca intr-o inchisoare acolo. Evadam doar pentru a ma intoarce inapoi. Nu am vrut niciodata sa plec cu adevarat, dar soarta mi-a pregatit altceva. Eram gata sa las in urma visele copilaresti, sa le las sa batntuie holurile lungi ale conacului si sa pribegeasca in podul plin de molii. Molile care au ros decenii intregi hainele mamei pareau ca s-au mutat in sufletul meu, gata sa mi-l roada. Sau poate era dorul cel care facea asta?

Am simtit doua maini calde mangaindu-mi fata. Mama. Ma privea cu ochii ei rotunzi si doua firisoare subtiri de lacrimi incepusera sa I se scurga pe obraji. Zambi din toata inima si murmura cuvintele pe care ar vrea orice om sa le auda. “Sunt mandra de tine. Sunt asa de mandra…”. Vorbele ei calde s-au sfarsit cu un suspin. Mainile firave se stransera in jurul umerilor mei si lacrmile ei imi udara bluza. Nu era ca si cand nu m-as mai intoarce niciodata, caci ceva ma lega de locul asta, dar durerea despartirii punea stapanire. Lumea parea un ocean nesfarsit de disperare, ghinion si cel mai rau, necunoscut. M-a sarutat pe frunte si mi-a dat drumul. Era timpul sa-mi intind aripile si sa zbor. Sa pasesc in necunoscut. Doar ea venise sa ma conduca. De fapt nici nu aveam pe altcineva. Doar cativa prieteni falsi care imi faceau zilele copilariei mai placute mi-au mai ramas aici. Toti m-au parasit cand le-am spus ca vreau sa plec. S-au indepartat incet incet si au disparut. S-au stins din viata mea si au continuat sa lumineze drumurile altora, celor care nu si-au tradat orasul natal. Doar amintirea zlileor lungi de vara petrecute in curtea conacului mai staruia in mintea mea. Amintire bolnava, care altera sentimentele de nerbdare ce ma incercau acum. M-am rasucit pe calcaie si m-am apropiat de taxiul care astepta in fata casei. Nu puteam sa prelungesc momentul asta la nesfarsit, nu puteam sa iau orasul cu mine. Puteam sa-mi iau ramas bun si sa plec. Sa plec stiind ca nu ma voi mai intoarce aici ca la casa mea. Va fi mereu o parte a copilariei mele, dar am promis ca ma voi dezbraca de aceasta perioada cand voi fi implint optsprezece ani. Si exact asta faceam.

Am trantit cam tare portiera masinii si soferul ei m-a mustrat cu cateva cuvinte amare. Nu voiam sa intretin o conversatie cu el deci nu i-am rapuns. Nu mai puteam face nimic pentru masina lui. Soarele puternic razbatea prin geam luminandu-mi parca drumul catre necunoscut. Mi-am rezemat cotul pe portiera vehicului si mi-am lasat fruntea sa cada in palma. Degetele fierbinti au incercat sa topeasca indoiala care mi se cuibarea in sulfet si incerca sa-mi acapareze mintea. Oare fac ce trebuie? Da, sigur ca faceam ce trebuie. Mi-am lipit fata de geamul masinii. Peisajul din fata mea era dureros de familiar. Fiecare straduta imi aducea aminte de cate ceva. Gardul pe care l-am daramat cand am invatat sa merg pe bicicleta, banca pe care un fat frumos cu ochi albastri mi-a furat primul sarut, copacul sub care m-am adapostit de ploaie cand m-am intors de la examenul de bacalaureat. Pleoapele s-au strans in jurul ochilor, incatusandu-mi vederea. Asa e, nu voiam sa ma mai vad nimic din peisajul acela atat de trist. Tampere. Iubeam acel oras, nu ma ganidesem niciodata ca aveam sa-l parasesc. De cate ori plecam, ma intorceam doar de dorul lui. Imi lipseau strazile lungi pe care ma pierdeam cand fugeam de acasa, acele strazi care disipau veninul din sufletul meu. Tacerea care se lasa peste oras noaptea, in care imi scufundam visele si amintiriele, era ceva nepretuit. Ma inderptam acum spre un oras care nu tace niciodata, in care lumina nu paleste niciodata.

Vocea ragusita a soferului ma trezi din meditatie. Am zambit politicos si am coborat. Mi-am luat geanta pe umar si m-am indepartat. Toate lucrurile mele urmau sa fie duse de o firma specializata la noua mea adresa, dar eu trebuia sa iau trenul pana acolo. Nu atrebuit sa astept prea mult pana trenul a ajuns in gara. Am oftat si mi-am facut loc printre calatori grabiti. M-am instalat confortabil intr-un compartiment si am deschis cartea pe care o luasem cu mine. Ciudati oameni, colegii mei de compartiment. O batrana isi sufoca nepotelul incercand sa se asigure ca nu-I lipseste nimic, un tip ciudat se holba la mine, o domnisoara tanara se holba la tipul insitent si un domn in costum privea cu interes ecranul laptop-ului pe care il tinea in poala. Ii priveam pe toti acei oameni si incercam sa-mi imaginez unde se duc, ce fac, la ce statie vor cobora. Am avut o altercatie cu batrna cand am vrut sa deschid geamul; era o zi calduroasa si ma gandeam ca putin aer mi-ar prinde bine, dar batranica insista ca nepotelul ei e foarte sensibil la curentii de aer. Mi-am dat ochii peste cap si batrana m-a atentionat ca sunt nerusinata. L-am vazut pe tipul insistent ca zambeste in directia mea si i-am raspuns cu un suras. Mai tarziu, cand am coborat, mi-a spus ca am niste ochi foarte frumosi si ca sunt foarte draguta cand imi rotesc privirea asa. Am chicotit putin si m-am indepartat. Avea si el ochi frumosi, albastri, asa cum imi placea mie. Toti baietii cu care iesisem aveau ochi albastri. Nici nu era prea greu sa-I gasesc, finlandezii sunt un popor blond cu ochi albastri. Numai eu sunt diferita, probabil din cauza tatei. Am ridicat privirea si imaginea literelor masive de metal care strajuiau intrarea in gara si imaginea lor ma lovi mai rau decat un pumn in fata. “Tervetuloa Helsinkiin*”. Nu mai eram acasa. Intampinarea aceea ma facu sa realizez, poate pentru prima oara cu adevarat, ca nu mai sunt in Tampere. Sunt gata sa incep o viata noua? Da, eram gata.

Strada din fata garii era foarte aglomerata. Nu mai vasusem niciodata asa ceva. Am chemat un taxi si i-am comunicat adresa. M-am asezat pe bancheta din spate si am inchis ochii. Nu prea voiam sa vad orasul ala acum. Imaginile cu orasul meu natal erau inca vii in mintea mea si am simtit ca inchizand ochii nu le voi lasa sa se piarda, sa se amestece cu amalgamul de privelisti noi care se intindea in fata ochilor mei. Ce naiba cautam aici? Stiam foarte bine ce. Am venit la studii si ma voi intoarce in Tampere in curand. Simteam asta.

Taxiul a parcat in fata unui bloc inalt. Foarte inalt. Cred ca avea vreo douzeci de etaje. Am coborat si am nimerit cu piciorul intr-o balta. Am murmurat o injuratura si mi-am luat geanta. Am intrat in bloc cu privirea in geanta, catuandu-mi cheile. M-am oprit in fata liftului si am asteptat. Stiam ca apartamentu meu se afla la etajul zece, dar nu mi-am imaginat niciodata ca asta ar putea fi abia la jumatatea caldirii. M-am impins cu spatele in usa liftului ca s-o pot deschide; era destul de grea. M-am idreptat inspre apartamentul patruzeci si trei. O privire nedumerita mi-a aparut pe chip cand am intalnit-o pe colega mea de camera. Statea in cadrul usii si imi zambea fericita, de parca era prima oara cand vedea un om dupa mult timp. Parul blond si lung ii era prins intr-o coada la spate si ochii albastri, jucausi, ma cercetau. Pielea ei alba si intinsa ii dadea un aspect de papusa. O finlandeza veritabila.

- Salut, eu sunt Reija. Scuze, n-am vrut sa te sperii, dar ti-am auzit pasii pe coridor si m-am gandit sa deschid usa, sa te mai ajut cu bagajele si…
- E in regula, i-am raspuns. Avea o voce subtire de pasarea si parea agiatata cand vorbea. Ma cheama Elizabeth.
- O, ce nume frumos… Pare foarte special. Totusi, nu prea imi plac numele lungi, e in regula daca iti spun Liz?
Ce puteam sa spun? Nici nu intrasem bine in casa si deja aveam o porecla. Reija nu parea cea mai inteligenta fiinta de pe Pamant, dar era amabila si draguta. I-am zambit si am incuviintat cu un gest. Imi placea Reija. Aveam impresia ca o sa ne intelegem bine.

Am pasit in camera spatiosa si mov. Asta a fost primul lucru care mi-a sarit in ochi; camera era mov. Peretii erau zugraviti in acea culoare si un covor pufos intr-o nuanta usor diferita dar care avea la baza aceeasi culoare. Culoarea perdelelor batea inspre un liliachiu deschis si asternuturile aveau acea nuanta de alb imaculat care parca da inspre mov cand il orivesti intr-o anumita lumina. In mijlocul incaperii tronau cutiile de carton, cutiile in care erau impachetate toate amintirile mele. Am facut slalom printre ele si am deschis fereastra. Grozav, aveam vedere la oras si nu inspre vreo curte interioara plictisitoare. Am inspirat aerul poluat al capitalei si un gust amar imi invada gura. Totusi nu mi-era dor de casa, ceea ce era bine. Am incuiat usa si mi-am cautat niste haine prin cutiile alea. Aveam de gand sa ies in recunoastere. Mi-am gasit o un tricou rosu peste care mi-am tras o jacheta de piele. Nu am mi-am mai cautat alti pantaloni si am ramas cu blugii cu care calatorisem, iar in picioare mi-am incaltat skater-ii, unicii mei skateri. Voiam sa arat ca orice turist, sa nu atrag prea mult atentia, desi de cate ori ieseam in oras imi placea sa ma imbrac elegant. Mi-am aranjat parul sataen in hol, trecandu-mi de trei ori degetele prin el. Intotdeauna mi-am dorit sa ma vopsesc. Poate ca pana la urma, plecarea a fost cea mai buna decizie pe care o puteam lua. Eram libera, lipsita de autoritatea mamei. Poate ca am sa ma vopsesc mov, doar era culoarea mea preferata. Am insfacat cheile si am pornit intr-o incursiune in necunoscut.
_____________________________
* Tervetuloa Helsinkiin = Bun venit la Helsinki

Theme song pentru capitolul asta

[Unia]

II

New York, anul 2010
Se spune ca oamenii traiesc prin muzica, ca se contopesc cu ea si se lasa prinsi in mrejele ei. Se spune ca poti trai prin muzica si sufletul e doar un altfel de melodie. Mereu am crezut ca muzica e singurul lucru care poate da nastere sentimentelor pure, ca nu poti mintii cand esti prins in vraja ei. Dar mi-am dat seama ca mintea umana e atat de perfida incat poata sa insele si sentimentele pure create de muzica.

*

M-am apropiat hotarata de el. Si-a infasurat bratul lui putearnic in jurul taliei mele subtiri si m-a tras mai aproape. Mi-am lipit spatele de pieptul lui. Ii simteam respiratia gadilandu-mi obrazul si vocea lui superba rezona in urechea mea. Mi-am petrecut bratul peste al lui si m-am lasata mangaiata de muzica din jurul nostru. Ii simteam dosul palmei in mana mea. Aproape ca ii auzeam inima vibrand. Pluteam atemporal leganati de acordurile chitarii electrice. L-am privit in ochii caprui si mi-am lasat capul pe umarul lui. Ne-am lasat amandoi cuprinsi de vraja acelei imbratisari false, prefacandu-ne patrunsi de un sentiment puternic de dragoste. Un sentiment fals si artificial. Totusi, stransoarea lui imi dadea un sentiment ciudat de siguranta. Inima imi batea in acelasi ritm cu a lui si vibram la fiecare cuvant pe care il rostea. Ce prostie, de parca cuvintele acelea chiar imi erau adresate mie. Ne-am indepartat pentru cateva minute, apoi a aparut din nou in spatele meu apucandu-mi umarul. M-am rasucit si l-am privit din nou in ochi, de parca m-as fi indragostit pentru prima oara. In realitate, il uram. Ne-am unit mainile si ne-am promis prin getsuri ca dragostea noastra nu se va ofili niciodata. Ne-am despartit si toata magia aceea a luat sfarsit. A venit din nou la mine si m-a cuprins pe dupa umeri. Mi-am arcuit bratul pe talia lui si am facut cativa pasi in fata.
- Aplauze pentru Elizabeth Ilola!
M-am desprins din imbratisarea lui si m-am catarat pe unul dintre reflectoare. M-am lasat alintata de aplauzele frenetice ale publicului si le-am trimis cateva sarutari. Am facut o plecaciune si m-am retras in culisele scenei. Toata magia aceea, nu fusese decat o mare minciuna. Eram doar un invitat pe albumul unei trupe americane. Am crezut ca asa o sa fac numele meu auzit in lume, dar nu m-am gandit ca va trebui sa mint atat. M-a intrebat intr-o doara daca nu vreau sa inregistrez un duet cu el. Era solistul si credea ca el ia deciziile in trupa. Am aceeptat fara sa-mi dau seama ca voi fi legata de ei toata viata. Melodia s-a dovedit a fi un succes si din cauza asta o cantau la fiecare reprezentatie. Si evident eu trebuia sa merg cu ei peste tot. Din cauza asta mi-au propus sa fiu si backing vocals, asa ca sa nu ma plictisesc. Am coborat de pe scena si m-am indreptat catre cabina mea. Era mai mult un fel cort, dar dupa doua ore petrecute pe scena, era o binecuvantare sa fiu singura undeva unde nu mai trebuie sa ma prefac. Mi-am gasit prin harababura aia un tricou albastru ce atarna pe un umar si blugii mei largi, de moda veche. Nu dadeam un exemplu de stil imbracata asa, dar ma simtimeam mult mai bine imbracata cu hainele astea demodate decat cu pantalonii stramti de piele si corsteul pe care le purtasem pe scena, iar picioarele mele tremurau fericite in tenisii de panza, eliberate din stransoarea cizmelor cu toc de 10 centimetri. In general, purtam tocuri destul de des, deci nu era greu pentru mine sa stau pe scena doua ore incaltat cu asa ceva, dar cand se termina concertul, simteam ca am nevoie de o pauza. M-am intors in spatele scenei ca sa ii privesc pe baieti cantand ultima lor piesa. Nu mai aveau nevoie de mine, iar eu ma bucuram ca puteam petrece niste timp singura. Mi-am lasat trupul obosit sa cada pe canapeaua prafuita. O aveau acolo ca sa se tranteasca pe ea imediat ce ieseau de pe scena. Mi-am intors privirea de la scena si l-am vazut pe Hans, inginerul de sunet, ca se apropia de mine, cu o cafea in mana. Mi-o intinse si eu i-am multumit cu un zambet. Nimic nu era mai placut decat o cafea fierbinte dupa un conert obositor. Hans se aseza langa mine si privi scena. Era cam ciudat tipul asta, nu vorbea prea mult, dar era foarte linistitor sa-l stiu langa mine. Avea ceva care ma facea sa simt ca ma intelege, desi nu vorbeam niciodata cu el despre remuscarile mele legate de interpretarea pe scena a unei piese in care nu cred.

- Hei, Lizzie, grozava reprezentatie! In seara asta chiar te-ai intrecut pe tine.
Ah, el. Ryan Roberts, solistul trupei si regele lumii dupa parerea lui. N-am fost atenta cand au incheiat concertul si toti cinci au dat buzna in spatele scenei. Ryan deschise mini-firgiderul si scoase de acolo o doza de bere. Tipul asta era obsedat de bere. Calatorisem mult cu ei si am ajuns sa-l cunosc destul de bine. Nu cumpara bere pentru ca ii placea in mod special bautura, ii placea la fel de mult ca oricarui barbat. Avea insa o colectie imensa de doze si capace de bere. Isi cumpara din fiecare tara pe care o vizitam cate o bere cu ambalaj interesant si cauta sa aiba numele firmei care o producea scris in limba oficiala a tarii. Nu stiu de unde se nascuse pasiunea asta pentru colectionat ambalaje de bere, dar il intelegeam intr-un fel. Cand aveam vreo paisprezece ani, colectionam tot ce avea legatura cu Pepsi. Doze, etichete de pe sticle, dopuri, pahare de colectie, tot ce se gasea cu logo-ul bauturii. Am zambit cand mi-am adus aminte cum m-am certat cu o prietena pentru ca pierduse o doza de a mea. Adolescentii cauta parca motive de cearta in orice.
- Lizzie, chiar mi-a placut cum ai cantat. Parca ai voce din ce in ce mai buna, spuse sorbind din bere. Ah, Lizzie, Liz, Eli si chiar Beth, oamenii astia nu puteau nicicum sa-mi spuna pe nume. Stiu ca Elizabeth era lung si pompos, dar avea ceva special. Intotdeauna mi-a placut numele meu, desi singura care ma striga pe numele meu intreg era mama. Ma enerva la culme cand cineva imi gasea porecle stupide doar pentru ca ii era lene sa imi zica tot numele. Si ma mai enerva cand Ryan incerca sa ma linguseasca cu fraze ca cea de mai devreme.
- Nu vrei sa-mi raspunzi?
- Ryan, nu m-ai intrebat nimic, deci nu cred ca am la ce sa-ti raspund.
- Tocmai am spus ca ai o voce buna, spuse asezandu-se pe canapea langa mine. Ai putea sa-mi multumesti.
- Kiitos*, i-am raspuns intepartandu-ma de el ostentativ.
- Stii ca nu vorbesc limba ta ciudata.
N-am mai reactionat la asta. M-am ridicat pur si simplu de pe canapea si am inceput sa ma plimb prin incapere. Ryan se ridica si ma privi insitent. Se sterse pe fata cu un prosop si se indeparata cinci metri ca sa isi schimbe camasa neagra cu un tricou in aceeasi culoare. Am preferat sa nu ma uit, desi intr-un mod ciudat imi placea cum arata. Isi roti de doua ori incheieturile si imi spuse cu un zambet:
- Hai sa semnam niste autografe.
Lua o oglinda de pe frigider si isi privi chpul in ea. Se admira pret de cateva secunde si isi trecu mainile prin par, in timp ce eu coboram alaturi de restul trupei cele cateva trepte care duceau afara.
- Hei, Lizzie, ti-am spus vreodata unul din, multele evident, avantaje ale unui om care arata bine?
M-am intors si m-am holbat la el de parca era un extraterestru, privire care lui i-a dat permisiunea sa continue.
- De cate ori te plictisesti pe privelistea idioata de pe care o vezi uitandu-te pe fereastra, poti sa te uiti in oglinda si o sa te umpli de incantare. Uneori poti vedea ceva mult mai frumos decat natura, spuse privindu-se in oglinda si surazand. Nu stiu de unde le scotea tipul asta, dar era chiar enervant. Am apucat ceva la intamplare, se pare ca era un prosop, si l-am aruncat in directia lui. A inceput sa rada si s-a repezit dupa mine afara.

Noaptea era agitata si deosebit de calda. Nu puteam scapa de sentimentul de sufocare pe care mi-l dadea vantul cald care dansa cu paharele goale de bere si ambalajele mototolite de pe jos. Cateva grupuri de oameni au inceput sa se apropie de noi si am simtit ca ma enervez incet-incet. Desi pe langa duetul ala stupid pe care toata lumea il adora, faceam doar backing in trupa asta, oamenii pareau sa ma placa. Se imbulzeau sa le semnez diverse obiecte si se calcau in picioare sa se fotografieze alaturi de mine. Imi placea asta, imi placea mai ales cand imi spuneau ca sunt frumoasa. M-am retras pentru cateva minute si, clipind des, incercam sa-mi mai scutesc vederea de blitz-uri. Uram luminitele alea verzi si albastre pe care le vedeam in fata ochilor. In timp ce ma frecam la ochi, s-a apropiat de mine o tanara cam de optsprezece ani. Mi-a intins noul album la trupei si m-a rugat sa semnez in dreptul piesei pe care apaream si eu. Am deschis gura sa-I spun ca apaream pe 90% din piese, dar mi-a inchis-o spunand ca stie. Am chicotit amandoua si i-am semnat fetei unde dorea. Apoi s-a uitat la mine intr-un mod ciudat, parca fata ei ar fi fost luminata de o idee.
- Vreau sa fac o poza cu voi doi.
Am zambit usor stingherita; ultimul lucru pe care-l voiam era sa ma mai apropii de Ryan. Reprezentatia aia de cinci minute imi ajunsese cat pentru o saptamana. Totusi nu puteam refuza un fan, mai ales unul care fusese martor la marea dragoste pe care eu si Ryan ne-o impartaseam pe scena.
- Sigur, i-am spus si fata mi s-a destins intr-un zambet larg. Nu ma mai gandeam la cat de ciudat ma simteam, ci la cat de mult s-ar enerva narcisistul de Ryan cand o sa imparta cadrul cu mine.

Ryan a zambit stramb si a incuviintat, bineinteles, doar ce era sa faca? A luat-o pe fata de mijloc si zambit larg in directia camerei in timp ce eu imi petreceam mana pe deasupra umerilor fetei. Mi-am apropiat fata de cea a tinerei si am zambit. Un blitz puternic s-a declansat imortalizand acea imagine ciudata pentru cei care ne cunosteau si superba pentru restul fanilor.

Am fost fericita sa ma pot scufunda in sfarsit in asternuturile parfumate. Am cautat telecomanda si am aprins televizorul. Nu ma pasiona nicio emisiune idioata de-a americanilor, dar simplul fapt de a auzi pe cineva vorbind, ma facea sa nu ma mai simt asa de singura. Mi-am cautat telefonul pe sub perne si m-am holbat vreo cinci minute la ecranul tactil. Pe cine sa sun? Pe mama? Nu i-ar pasa, ea voia sa studiez opera. Pe Reija? N-am mai vorbit cu ea de ceva vreme. Mai aveam cativa prieteni din facultate, dar nu cred erau interesati sa vorbeasca cu mine. Uneori ma simteam singura printre oamenii astia. Incercam sa ma apropii de ei, dar de fiecare data imi dadeam seama ce diefriti era. Singuratatea ma invaluia ca o perdea; puteam sa-I vad pe ei distrandu-se, dar ei nu ma puteau vedea pe mine. Mi-era dor de Tampere, de stradutele lui linistite, de apusurile aprinse, de tot ce insemna acasa. New york-ul era atat de artificial… Nu simteam caldura unui camin, nu ma puteam atatsa de metropola asta sufocanta. Mi pus mainile sub cap si am privit insistnent tavanul. Mi-ar fi placut sa evadez de acolo si sa plec departe, sa ma intorc inapoi in orasul meu natal. Pana si de Helsinki mi-era dor. Traisem ceva timp acolo si m-as fi intors de-ndata daca as fi putut. Oriunde era mai bine decat aici.
______________________
Kiitos = Multumesc

Theme song pentru capitolul ăsta

[AlerimxD]

Bună. Here I am as I promised.

Îmi place foarte mult titlul poveştii, iar ideea mi se pare destul de originală. Descrii mult şi nu prea foloseşti figuri de stil, dar pui multe detalii.
Paragrafele sunt mari şi citesc cam greu, capitolele la fel, dar în cazul lor e un mare plus. Eu nu scriu mai mult de o pagină şi jumătate de Word ._.
Nu grăbeşti deloc acţiunea, lucrurile chiar se desfăşoară foarte încet. Ţi-ai conturat personajele bine, Ryan cel puţin îmi place.
Dialog e cam puţin, dar mă mulţumesc şi cu atât.
Am văzut 2 greşeli de tastare şi într-un loc ai pus virgulă şi nu trebuia, dar în rest e perfect.

Îmi place povestea şi chiar cred că ar trebui să pui continuarea.
Ah, şi mai anunţă-mă şi pe mine când postezi ceva, că nu văd tot timpul ^^
Xoxo, AlerimxD.

[Cookiesor]

Am ajuns si eu asa cum am promis si imi pare atre rau ca nu am facut-o mai devreme insa recunosc ca am si uitat.

Este superba idea! Chiar imi place mai ales Elizabeth! Cate porecle are biata de ea. Numele este chiar frumos, ce n-as da sa am si eu numele asta! Of, gata cu visele. Asta voi face peste cateva ore.

Titlul chiar atrage atentia cititorului, cel putin mie una chiar mi-a placut.
Descrierea este foarte bine pusa la punct insa ar mai trebui fiduri de stil. Imi place ca nu sari peste detalii cum o fac altii si apreciez acest lucru. Dialogul este peplacul meu. Nu este in exces si nici sec. Naratiunea este perfecta. Actiunea nu o grabesti si asta este chiar foarte bine!

Pai in rest nu as mai avea ce spune inafara faptului ca abia astept nextul si sper sa ai multa inspiratie pentru a ma uimit din nou. Please anunta-am deoarece este sunt foarte aeriana.

[Kayla.]

Asa cum ti-am promis, sunt aici. So, ce pot spune. Imi place mult titlul, e foarte inspirat si atrage cititorul. Imi place mult ideea, e originala. Naratiunea este buna, dialogul nu e sec, actiunea nu e grabita, iar descrierea e perfecta. Imi place cum iti exteriorizezi sentimentele, intr-un mod atat de profund si deosebit. Am observat cateva greseli de tastare, dar se mai intampla, nimeni nu-i perfect. Apreciez ca scrii mult, am ce citii, dar ar fi bine daca ai delimita mai bine paragrafele, asezarea de acum cam ingreuneaza cititul. Imi place cum ai conturat atitudinea personajelor. Well, nu mai am ce zice decat succes in continuare, multa imaginatie si sa aduci repede next, a da, si sa ma anunti, te rog.*Hugs*

[Unia]

III

I wanna wake up in a city, that doesn’t sleep
And find I’m king of the hill - top of the heap

*

M-am trezit mai devreme ca de obicei. Nu aveam chef de vorbă aşa că am luat un mic dejun rapid şi am ieşit să mă plimb. Nu îmi place să mă supraevaluez, deci nu mă aşteptam să mă recunoască cineva pe stradă, dar nu mi-am putut reţine sentimentul de dezamăgire când am văzut că oamenii trec pe lângă mine fără măcar să îmi arunce o privire. Da, ştiu, New York-ul are atât de mulţi locuitori încât e foarte uşor să treci neobservat, dar nici coborând scările hotelului n-am întâlnit pe nimeni care să mă recunoască. Nu sunt eu foarte populară aici, dar am apărut pe scenă alături de o trupă relativ cunoscută, nu-I aşa? Evident nimeni nu-mi acorda atenţie, toţi se învârteau în jurul băieţilor de parcă ar fi fost a opta minune a lumii sau ceva de genul ăsta. Deja mi-era dor de casă, nimic nu se compară cu atmosfera degajată a oraşelor finlandeze, cu oamenii de acolo. Nu eram niciodată asaltată pe stradă, dar în puţinul timp în care am cântat pe scena teatrului naţional din Hesinki, nu trecea zi în care să nu mă opresc să vorbesc cu oamenii necunoscuţi pe stradă, oameni care ţineau să mă felicite personal pentru spectacole. Ce vremuri fericite… Se spune că dacă reuşeşti să te realizezi în New York, atunci vei reuşi oriunde. Sau cel puţin aşa spunea Frank Sinatra. Am încercat să dau o şansă oraşului şi să încerc să vizitez câteva din atrcţiile lui turistice. Într-un fel mereu am dort să văd New York-ul, chiar dacă mereu am dispreţuit America. Mereu am fost de părere că Statele Unite formează o ţară artificială. Nu ar fi existat America dacă nu era Europa. Popluţia ţarii arela bază cetăţeni europeni care şi-au trădat ţările cu prima ocazie. N-am să uit niciodată discuţiile intreminabile pe care le aveam cu colegul meu de bancă din liceu pe tema asta. El, un mare fan al Americii, o vedea ca pe tărâmul făgăduinţei, eu, încercând să-I destram toate visele. Nu m-am mai gandit de mult la el. Bănuiesc ca e din cauză că nu am mai stat singură de mult. M-am aşezat pe o bancă şi am început să îmi răsucesc gânditoare o şuviţă de păr. Mi-aduc aminte când m-am vopsit prima oară. Mi-am făcut şuviţe mov şi arătam foarte dura, badass, cum ar spune americanii. Poate ar trebui să mă vopsesc din nou, în fond cânt într-o trupă de metal acum, nu? O melodie enervantă se auzea de undeva şi un miros plăcut venea de la o patiserie din apropiere. Habar nu aveam în ce cartier mă aflam şi nu mai ţineam minte drumul către hotel, dar eram liniştită. Nu vor şti unde să mă caute şi oricum nu cred că vor încerca. Nu cred că îi pasă cuiva acum de mine. Aveam suficienţi bani la mine ca să mă întorc cu taxiul până la hotel şi muream de nerăbdare să mă plimb cu unul din legendarele taxiuri galbene din New York. M-am ridicat şi am început să mă plimb prin părculeţ. Am făcut o piruetă şi am privit în jur. Nimeni, dar nimeni nu se uita la mine. Parcă nici nu aş fi fost acolo. Poate că mă transformasem într-o fantomă peste noapte. Daca asta însemna că aici pot să dansez în parc fără să ma întrebe cineva dacă nu cumva am înnebunit, atunci cred că începe să nu îmi mai displacă aşa de mult oraşul ăsta. M-am mai învârtit o dată şi mi-am desfăcut larg mâinile. Toată viaţa mi-am dorit să fac asta. Se pare că de data asta nu am mai trecut neobservată. Mâna mea dreaptă a întâlnit ceva tare şi m-a oprit din mişcare. Am auzit ceva căzând pe trotuar. O mapă. Am ridicat privirea şi am întâlnit ochii aceia. Am rămas preţ de câteva secunde holbându-mă la persoana din faţa mea, analizând culoarea ochilor lui. Am afişat un zâmbet stânjenit pe faţă şi m-am aplecat grăbită să adun foile cazute din mapă. Mai văzusem undeva ochii aceia. Albaştri când îi priveşti din faţă, uşor verzi când îi priveşti din alt unghi. Sigur îi mai văzusem undeva…
- Mă descurc, îmi spuse în timp ce îşi culegea mapa de pe trotuar. Mi-am cerut scuze de vreo zece ori şi m-am ridicat aranjându-mi ţinuta. Era drăguţ, chiar foarte drăguţ.
- Îmi pari foarte cunoscută, ne-am mai întâlnit? M-a întrebat, iar eu am dat din cap în sens ca nu ştiu. Şi atunci s-a întâmplat ceea ce aşteptasem toată dimineaţa. Aha, ştiu. Te-am văzut ieri la concert. Tu eşti vocea feminină a trupei Karma, nu?
Am dat din cap în semn că da. În sfârşit cineva care mă recunoscuse. Nu am fost chiar aşa de rea, nu? A urmat apoi o mică discuţie pe tema concertului, m-a întrebat dacă îmi place ce fac, dacă mă înteleg bine cu băieţii, întrebări la care am răspuns afirmativ. Nu puteam să dezvălui nimănui adevăratele mele sentimente în legatură cu trupa. M-a salutat şi s-a întors să plece.
De obicei nu invit de bună voie oamenii în oraş, lucru care mi-a făcut probleme în anii mei de şcoală. Mereu eram prea timidă ca să îmi exprim dorinţa de a petrece timpul cu cineva şi aşteptam ca persoana respectivă să facă primul pas. Şi aşteptam, aşteptam… Dar atunci am simţit ceva diferit. Nu ştiu dacă a fost din cauza faptului că mă recunoscuse sau din cauza faptului că mi-a plăcut tipul, ştiu doar că m-am răsucit în direcţia lui şi i-am adresat urmatoarea întrebare:
- Hei, te grăbeşti undeva?
Curajul care mă apucase la început a început să se topeasca atunci când l-am văzut că se opreşte şi se întoarce înspre mine.
- Nu, nu am nimic special de făcut. De ce? M-a întrebat cu un zâmbet iscoditor pe chip.
- Păi, pentru că nu mai stau decât azi în New York şi aş fi avut chef să beau o cafea cu cineva… Asta doar dacă nu te deranjează şi nu te reţin de la ceva important, chiar dacă sunt oarecum o parte din trupă şi pentru oricine ar fi interesant să bea cafea cu o vedetă, chiar dacă e una mai puţin cunoscută, dar…
- Vorbeşti prea mult, Elizabeth, mi-a spus zâmbind. Am tresărit când mi-am auzit numele, dar m-am bucurat că nu a fugit. După tine.
I-am aruncat o privire care voia să spună că nu am nici cea mai mică idee unde am putea să mergem. A zâmbit şi a luat-o înainte.

Mi-a deschis uşa şi am pătruns într-un local parfumat şi plăcut decorat. Perdele roşiatice filtrau lumina într-un mod surprinzător, iar canapelele confotabile dădeau eleganţă, dar uniforma angajaţiilor mesele cu picior de metal subliniau aerul degajat al cafenelei. Un parfum placut de vanilie amestecat cu aroma diverselor sortimente de cafea plutea în aer şi o melodie de fundal se pierdea printre mese. Ne-am aşezat la o masă lângă fereastră şi mi-am dezbrăcat paltonul. S-a uitat la mine câteva momente, apoi am comandat. Nu-mi mai aduc aminte ce, pur şi simplu nu era important. Nu l-am invitat la cafea să bem cafea, oricât de ciudat ar suna. Ne-am aşezat la o masă şi ne-am măsurat din ochi preţ de câteva secunde. Ciudat, valul uriaş de curaj care mă cuprinsese la început părea să mă părăsească încet-încet. Mă simţeam ca o proastă şi faptul că nu găseam nimic interesant de spus mă enerva şi mai tare. Prima oară când îmi urmez impulsul şi acum o dau în bară. La naiba.

- Nu prea te pricepi la conversaţii, nu-i aşa?
La naiba, ce prost mă simţeam. Are dreptate, nu mă pricep la vorbe. Nu trebuia să-l invit aici, dar când l-am privit în ochii, creierul meu s-a oprit pur şi simplu. Am zâmbit, dar tot n-am spus nimic. Mi-am lăsat privirea să alunece undeva jos şi am aşteptat să spună el ceva.

Şi a spus. Am reuşit să aflu că îl cheamă Victor, studiază literatura şi visează să devină scriitor. Nu am avut curaj să îl mai întreb dacă nu fusese cumva prin Finlanda; ar fi fost prea ciudat şi deja îi lăsasem impresia că nu sunt prea normală. Deşi eram în oraşul tuturor posibilităţilor, nu credeam în întlniri miraculoase. Aşa cum nu credeam nici în poveşti de dragoste perfecte, sau în dargoste la prima vedere. A început să îmi povestească despre... nici nu mai ştiu despre ce vorbea. Ştiu doar că mă simţeam vrăjită, că mă detaşam de toate acele sfori prin care Ryan şi ceielalţi mă controlau. Îşi rotea privirea prin încăpere, zâmbea aducându-şi aminte de întâmplări plăcute. Eu urmăream fascinată tresărirea fiecărui muşchi de pe faţa lui, mă înecam în ochii lui doar ca să mă las salvată de vocea lui atât de plăcută. Ne-am atins pentru o fracţiune de secundă degetele când ne-am întins după acelaşi şerveţel; mâna lui infint mai caldă decât a mea a topit ceva acolo unde m-a atins, simţeam ceva curgând din mine, ceva de care nu mai aveam nevoie. Mă simţeam vulnerabilă în faţa lui, gata să mă destăinui, mă simţeam mai uşoară. Toate acele ziduri pe care le construisem, fără de care nu puteam să rezist nici măcar un minut în compania trupei, se dărămau acum în faţa mea. El le dărâma. A făcut o mişcare spre stânga, mişcare pe care aş fi dorit să nu o fi făcut niciodată, şi trupul lui nu a mai constituit o pavăză intre mine şi timp. Sau mai degrabă între mine şi ceasul imens de deasupra barului. Imaginea ceasului m-a izbit mai tare decât mă aşteptam. Îl şi vedeam pe Ryan ţipând la mine. Eram sigură că o să întârzii.

- Eşti bine? mă întrebă grijuliu, Victor, văzând cum neliniştea pune stpânire pe mine.
- Da, adică nu... Eu... Trebuie să plec! Îmi pare rău, dar am pierdut noţiunea timpului. M-am simţit foarte bine, mulţumesc că ai venit cu mine.
- Hei, stai! Mi-a strigat când aproape că ajunsesem lângă uşă. Nu am să te mai văd niciodată?
Nu mă aşteptam la asta. Chiar îmi doream să îl mai văd măcar o dată, dar nu credeam că şi el simte la fel. Am căutat rapid prin geantă şi am găsit o bucată de şerveţel pe care scrisesem adresa mea de e-mail. Voiam să i-o dau unui fan, dar Ryan m-a oprit spunându-mi că nu e o idee bună. Oricum în acel moment nu mai conta dacă o idee e bună sau nu. M-am întors grăbită către Victor şi i-am dat hârtia.
- Sper că nu e ultima dată când ne întâlnim, i-am spus în timp ce alergam către staţia de taxi.

____________________
So, here's the next chapter. Scuzaţi eventualele gerşeli de scriere, nu am mai stat să corectez. :P

[Kayla.]

Ocup si eu un loc. Revin maine cu un edit, acum nu sunt in starea potrivita, promit ca revin maine cu un edit.
Asa cum am promis, edit :

So, imi place si acest capitol. Situatia incepe sa ia o intorsatura cam ciudata, chiar ma intreb daca Elizabeth il va mai vedea vreodata pe Victor, chiar imi place personalitatea acestui tip. Acum sa ne legam si de celelalte componente(parca as fi profa mea de romana O_O). Naratiunea e destul de buna, dialogul e bun si el, imi place, iar descrierea este prezenta si se imbina perfect cu naratiunea si dialogul.
Asezarea in pagina e ok, desi as fi preferat ca paragrafele sa fie mai bine delimitate astfel incat sa nu ma pierd printre randuri. Greseli de tastare am vazut, poate esti mai atenta pe viitor. Cu semnele de punctuatie nu ai probleme din fericire, si e bine ca ai folosit diacritice, se intelege mai bine asa. So, eu
iti spun bafta si sa pui next.*Hug*

[BloodyInnocence]

ai o fraza pe acolo pe care nu o inteleg dar nu mai stiu unde este si nu am nici un chef sa stau sa o caut. sorry:)
asa cum ti-am promis am trecut pe aici sa citesc si am ramas placut surprinsa de continut. imi place cum scrii, ma captivezi, ma vrajesti si intru in lumea creata de tine cu atata usurinta, uitand sa mai ies. chiar imi pare rau ca nu mai am ce sa citesc si serios vorbind nu mi se intampla des asta. as fi citit aceasta poveste si fara sa apari sa imi spui, sa stii pentru ca m-a intrigat titlul si incep sa inteleg de ce l-ai ales. este intr-adevar o poveste interesanta pe care nu am mai intalnit-o pana acum. nu stiu ce sa iti mai spun... astept next-ul:P

[Unia]

IV

Încă nu realizam că întâlnirea aceea avusese loc. De multe ori mi se întâmpla asta; când ceva era atât de frumos încât să fie adevărat, pur şi simplu nu îmi venea să cred că era. Visam prea mult şi de aceea nu mai puteam deosebi realitatea de un vis frumos ţesut de o imaginaţie prea bogată. Mi-am presat fruntea de geamul rece şi murdar al taxi-ului în timp ce îi strigam şoferului să meargă mai repede. Probabil că dacă aş fi cunoscut drumul până la hotel m-aş fi dus pe jos; traficul era infernal şi simţeam că nu înaintăm deloc. Am început să bat tactul cu degetele marginea geamului, iar când taxiul s-a oprit pentru a patra oară la un semafor, am izbucnit:

- Nu ţi-am spus să mergi mai repede? Chiar mă grăbesc şi mai presus de asta, eu te plătesc.

Şoferul a încercat să mă calmeze cu nişte strigăte de nemulţumire la adresa traficului, a celorlalţi şoferi care claxonau la unison cu el şi sfârşind cu un comentariu rătăcios despre oamenii grăbiţi care nu înţeleg meseria grea de taximetrist. Eram şi aşa suficient de nervoasă aşa că am ales să nu ripostez; până la urmă aveam nevoie de un drum liniştit până la hotel, acolo unde se va dezlănţui adevărata ceartă. Am închis ochii încercând să nu mă mai gândesc la Ryan, dar cu cât încercam eu să-l alung, cu atât mai tare revenea el în mintea mea.

- Unde ai fost, Elizabeth? Unde naiba ai fost?
Nici nu intrasem bine în holul hotelului, că el deja ţipa la mine. Nu îi păsa nici măcar că se formase un grup de curioşi care ne urmărea altercaţia cu interes şi care se mărea pe măsură ce minutele se scrugeau. Am simţit un val de mânie inundându-mi corpul şi am scuipat o înjurătură în finlandeză. Am închis ochii ca să opresc cele câteva lacrimi pe care le simţeam în colţul ochilor.

- Nu contează unde am fost, aş fi putut avea parte de o primire mai căldurosă, nu crezi? Nu ştiu de ce ţii neapărat să mă faci de râs de fiecare dată.
- La naiba cu tine, Elizabeth, am spus că trebuie să fi aici la o anumită oră şi nu ai fost. Asta se cheamă că ai întârziat. Poate că eşti tu persoana perfectă, care nu întârzie niciodată, dar de data asta s-a întâmplat. Şi nu am chef să pierd un concert din cauza ta, Lizie.

Tonul i se mai înmuiase, faptul că mă striga din nou Lizie era deja un semn că se potolise
cât de cât. Eu pe de altă parte, fierbeam. Pur şi simplu vroiam să dispar.

- Deci vrei să spui că nu poţi concerta fără mine? Cam mult ţi-a luat să îţi dai seama. Eu, pe de altă parte, nu am nevoie de tine.
- Abia aştept să văd ce o să le spui fanilor când o să te dăm afară. Doar nu credeai că o să poţi să pleci singură când ai tu chef, nu?

O să îl pocnesc, ştiam asta, nu am mai fost atât de sigură de mult timp. Degetele mi s-au încleşat în pumn şi mă pregăteam să merg să îi trag una.

- Du-te dracului, Ryan, am murmurat printre dinţi, mai mult pentru mine. Mă apropiam de el cu paşi mărunţi, simţind cum furia creşte în mine. Cu cât îl priveam mai mult stând aşa calm şi aşteptând să ripostez, de parcă ştia că nu am cum să câştig, cu atât mai mult dorinţa de a-l lăsa lat punea stăpânire pe mine. Dar ceva m-a oprit. Am simţit o mână caldă apucându-mi ferm umărului şi impunându-mi să mă opresc. Cineva îmi murmură în ureche: „Nu merită, Elizabeth. Să mergem.”. Nu am mai auzit vocea aceea înainte. Sau am mai auzit-o? M-am răsucit convinsă că pumnul meu se va îndrepta asupra oricui era în spatele meu şi am dat cu ochii de Hans, inginerul de sunet. Am coborât privirea şi degetele mi s-au destins. El şi-a petrecut braţul în jurul umerilor mei şi m-a condus afară. Acolo am izbucnit în plâns. Plângeam pentru că eram nervoasă, pentru că eram tristă, pentru că pentru prima oară simţeam lipsa mamei şi a Reijei. Ziua aceea începuse atât de bine şi nu aveam cui să-i împărtăşesc gândurile şi sentimentele mele.

*

O oră mai târziu mă aflam cufundată într-un fotoliu albastru, zburând pe deasupra statelor unite. Ne îndreptam către Seattle. Oraşul american în care plouă mereu. Ca în Londra. Americani afurisiţi, până şi condiţiile climatice le fură de la europeni. Ryan dormea cu gura întredeschisă şi capul uşor întors către fereastră, în timp ce acorduri nervoase de chitară răsunau din căştile lui. Mi-a trecut prin cap să mă ridic şi să opresc muzica, dar m-am răzgaândit. Nu merită un somn liniştit după câte mi-a zis astăzi. Mi-am lăsat capul pe spate şi mi-am lăsat gandurile să alerge pe imensitatea pufoasă care se profila afară. Am închis o secundă ochii şi am retrăit ziua în care am renunţat la viaţa mea liniştită din Tampere. Mai făceam uneori asta, mă ajuta să trec peste momentele dificile, pentru că îmi aduceam aminte cât de puternincă m-am simţit atunci. Eram gata să cuceresc lumea şi chiar dacă nu mi-a fost uşor să las în urmă viaţa mea perfect liniştită, perioada petrecută la Helsinki a fost cea mai frumoasă. Nu am să uit reprezentaţiile pe scena Operei sau plimbările nocturne cu colegii de facultate. Nu am să uit niciodată ziua în care viaţa mea s-a schimbat întru totul... Am deschis dintr-o dată ochii lovită de o amintire fulgerătoare. Ochii aceia albaştrii cu reflexii verzui, privirea adâncă, vocea cu care m-a complimentat... Nu azi îl văzusem prima oară pe Victor. În ziua aceea, când am renunţat la tot, când am luat trenul din Tampere înspre Helsinki, atunci a fost prima oară când ne-am întâlnit. M-am holbat la el atât timp şi totuşi pentru prima oară îmi aduc aminte trăsăturile lui, aşa cum le-am perceput atunci. Când ne-am dat jos din tren şi mi-a spus ceva legat de privirea mea, atunci ne-am vorbit pentru prima oară. Victor... nici nu ştiu ce e mai frumos în legătură cu el, privirea lui pătrunzătoare, sau numele boem desprins dintr-un roman interbelic. La naiba, nu cred că l-am întrebat cum îl pot eu contacta. Mi-a plăcut de el, dar nu credeam că o să fie atât de important pentru mine. Ceva îmi spune că nu e ultima oară când voi da de el. Poate că e mâna destinului. Chiar vreau să îl cunosc mai bine. Dacă eram mai atentă la ceas în cafenea, poate că aş mai fi avut timp să facem schimb de adrese de e-mail. Eu nu mă pierd aşa, e clar că tipul are o influenţă ciudată asupra mea. Iar acum trebuie să aştept să îmi vorbească el. Ah, cât urăsc să aştept.

- Hei, putem vorbi puţin?

Ryan. Nici nu am simţit când s-a apropiat de mine. Vrea să îşi ceară scuze? Ce drăguţ din partea lui. Păcat că nu mă interesează asta acum.

- Dacă nu te deranjează să stai în picioare lângă mine... i-am răspuns cu o privire inocentă. Şi-a dat ochii peste cap şi m-am tras înspre fereastră. A luat loc pe fotoliul meu şi coapsele noastre s-au lipit una de alta. Şi-a sprijinit o mână pe locul din faţa mea şi m-a privit cu ochii lui mari, căprui, americani.

- Nu am vrut să ţip aşa la tine. Îmi pare rău, dar uneori eşti atât de... imposibilă. Uneori mă enervezi atât de tare că nu mă pot abţine. Nu am vrut să îţi fac publicitate negativă şi vreau să continuăm turneul împreună.
- Hmm, nu credeam că eşti capabil să îţi ceri scuze. Credeam că eşti condus mereu de propriul tău orgoliu. Mă rog, scuzele îţi sunt acceptate. Nu că aş crede că nu o să ne mai certăm niciodată, ci pur şi simplu pentru că mă simt prea bine acum ca să mai fiu supărată pe tine. Poţi să spui că ai avut noroc.
- Şi de ce te simţi atât de bine acum, Ellie?
- Ai vrea tu să ştii, dar şi norocul are o limită, i-am spus cu un zâmbet pe buze. Nu am să mă apuc să îi povestesc lui toate gândurile şi sentimentele mele. Deşi în momentele alea era aproape uman, nu mă puteam încă apropia de el. Totuşi, parcă nu îl mai uram atât de tare. S-a ridicat şi s-a îndreptat spre locul lui. Deşi mă puteam întinde acum în voie, parcă îmi lipsea căldura corpului lui Ryan. Cred că îmi plăcea să îl am aproape, atunci când nu ţipa la mine. Ce ciudat.

________________________
Nu ştiu cât de bine mi-a ieşit capitolul ăsta, dar fie, nu prea am ce să mai schimb la el. Enjoy.

[Katniss]

Sal'tare i'm here.
În sfârşit am reuşit să citesc şi eu ficul tău îmi propusesem demult să fac asta doar că de fiecare dată a apărut altceva. Oricum titlul este foarte interesant şi atractiv, iar ideea mi se pare originală. Mie îmi palce modul în care descrii şi cum îmbini modurile de expunere, deasemenea îmi palce că nu te axezi prea mult pe dialog adică în acest fic este puţin, dar bun.
Îmi place cum ai conturato pe Elizabeth şi chiar sunt curioasă să văd care e treaba cu Victor.
Well aştept nextu spor la scris şi multă imaginaţie bye, bye.