27-03-2011, 07:07 PM
Împreună cu Ich am decis să scriem un fic, dacă veţi fi curioşi să citiţi veţi descoperi despre ce este vorba. Prezentul capitol este scris din două perspective şi probabil aşa vor vi şi următoarele. Speram să citiţi şi să lasaţi păreri şi impresii.
Prolog:
Ne scăldam în infinitul fiinţei noastre încă de când ne naştem, privim prin ochii noştrii orbi stratul superficial al lumii fiind incapabili să distingem nuanţele infinite ale cunoaşterii supreme. Suntem surzi atunci când cerul se despică şi pământul se crapă pentru a ne spune secretele lui, ne speriem, fugim, pierzând şansa la cunoaştere.
Ne pierdem divinitatea atunci când ne murdarim cu obisnuitul şi rutina, ne pierdem unicitatea când începem să aparţinem maselor uitându-ne identitatea şi dorinţele.
Ne pierdem glasul devenind muţi atunci când trebuie să vorbim tot cea ce gândim. Suntem falşi şi afişăm zâmbete insignifiante, schiţam mine fără sentiment creionându-le cu nonşalanţă ori de câte ori comunicăm. E deja un obicei şi oricât am încerca să ne schimbăm nu reuşim căci suntem inerţi în infinitatea universului şi a schimbării.
Când pierzi timpul frivolizând viaţa moartea vine repede ca o rafală de vânt trece scuturându-ţi frunză cu frunză esenţa vieţii lăsând în urma doar un leş ce putrezeşte. Este curios însă modul în care ne despărţim de cei apropiaţi, îngropându-i între patru blane cu mâinile încrucişate pe piept un simbol al infinitului al imortalitaţii şi pirvind cu ochii închişi spre cer. E o ofensă murdară şi ruşinoasă la adresa imortalitaţii firii. Ochii, oh ochii nu ar trebui niciodată închiişi căci ei sunt martorii spectacolului revelaţiei, al dansului celest al sacrificiului lunar.
“Văd totul acum, din fiecare unghi ÅŸi în acelaÅŸi timp, am reuÅŸit am atins omniprezenÅ£a!â€
Initium(Tyki)
La început a fost cuvântul...
Totul are un început şi este primul element cunoscut al ecuaţiei false pe care ne încăpăţânăm să o rezolvăm, necunoscutele sunt multe şi parantezele infinite, nici măcar de început nu suntem siguri că este cel corect şi absolut adevărat. Când tragem linia şi adunăm elementele vieţii realizăm că nu ştim defapt nimic despre noi, nimic despre lume, nimic...totul este un mare şi nenorocit nimic.
Ne pictăm moartea trăind în batjocura zi după zi ghidându-ne după dogmele şi ideile altora, fiind incapabil să dăm viaţa dorinţelor noastre. Nu cunoaştem puterea, şi ne temem de necunoscut, suntem bolnavi şi mintea noastră plină de rugină şi neunsă de libertate e incapabilă să îşi dezlănţuie adevăratul potenţial. Tăiem doar jumătate din felia de pâine a vieţii şi mâncăm că vrabiile din mizeria cunoscutului rămăşiţele aruncate de infinitatea naturii.
Ascultăm neputincioşi cum “lup-dup-ul†inimii noastre sună ca un ceas stricat, lăsând fir după fir ca nisipul din clepsidra personală să se scurgă în negură cenuşie a pământului murdar. Călcăm prin mizeria gândurilor laşe ce ne străbat creierul formând un văl în faţa ochilor ignorând adevăratele valori şi detalii ale acestei lumi poluate de falsitate, suntem zilnic martori ai banalului, învârtindu-ne în cerc în propria închisoare murdară creata de mintea noastră slabă.
Initium 2(Ich)
L-am întâlnit într-un bar tipic oxfordian. Nu-mi plăceau, erau suficient de liniştite încât să-ţi prăjească creierii pe rând, cam acelaşi efect ca iarba fumată zilnic( cate un G sau două pe zi). Toată magia asta a liniştii şi-a beţivilor pensionari se împraştie seara, când tineretul englez dă năvală în localuri. Dacă în timpul zilei e liniştit, seara e anarhie.
Era o seară de august, pe la sfarşit mai exact. M-am aşezat întâmplător lângă el, în faţa barului, defapt nici nu i-am dat atenţie până nu i-am privit ochii. Albastru lapis lazuli, rară culoarea, şi… intensă. Am stat să-l analizez, nu era un bărbat frumos dar avea nişte trăsături extraordianare. Tenul alb deschis şi pletele blonde, buclate şi lungi până la umăr, formau acel contrast puternic ce scoatea pe orcine din minţi. Restul trăsăturilor nu se potriveau, dar mi se părea puţin interesant, puteam trece peste buzele subţiri şi nasul cârn şi mediu. Şi doamne, ce contrast! Cămaşa neagră, îmi inspira un stripteor. În orice caz, cred ca mi-am lins buzele când l-am privit, pentru că şi el s-a întors spre mine c-o faţă analitică.
Nu mi-a păsat, chiar deloc! Sincer am crezut de la început că e un german pe la treizeci de ani, aveam să aflu mai târziu că defapt era un german pe la partuzeci si cinci de ani! Mi-am dat seama că-i german în momentul când şi-a comandat un: Jonny Walker Green Label cu două cuburi de gheaţa nu ştiu de ce-mi amintesc aşa de exact chestia asta, mai ştiu doar că eu eram tentată să-mi iau o Tequilla Sunrise, însă până la urma mi-am luat un whisky, cinci sute mil cu un cub de gheaţa, încă nu-mi amintesc de ce mi-am luat whisky, dar nu cred că lucrul ăsta contează aşa mult!
Încă nu-mi amintesc cum am intrat în discuţie cu el, cert e că nu-mi amintesc nici cum am ajuns la el, dar după un pahar de whisky nu a mai contat nimic.
Nici faptul că nu îi ştiam cu adevărat numele, sau că numele meu nu era cel pe care-l credea el. Au urmat doar atingeri şi înjurături, probabil din mintea lui, în momentul în care fiecare unghie vişină-putredă, de-a mea, l-a zgâriat sau i-a smuls vreun fir blond în timpul acţiunilor incontrolabile!
A doua zi lucrurile au devenit incitanteâ€
Lumina intră ciudat în camera rece şi îi lumina ei fiecare bucată din pielea alb-gălbuie, aproape bolnavicioasă a corpului. Părul negru şi ondulat îi cădea peste piele, în cel mai sec şi dezordonat mod posibil. Dormea…
Prolog:
Ne scăldam în infinitul fiinţei noastre încă de când ne naştem, privim prin ochii noştrii orbi stratul superficial al lumii fiind incapabili să distingem nuanţele infinite ale cunoaşterii supreme. Suntem surzi atunci când cerul se despică şi pământul se crapă pentru a ne spune secretele lui, ne speriem, fugim, pierzând şansa la cunoaştere.
Ne pierdem divinitatea atunci când ne murdarim cu obisnuitul şi rutina, ne pierdem unicitatea când începem să aparţinem maselor uitându-ne identitatea şi dorinţele.
Ne pierdem glasul devenind muţi atunci când trebuie să vorbim tot cea ce gândim. Suntem falşi şi afişăm zâmbete insignifiante, schiţam mine fără sentiment creionându-le cu nonşalanţă ori de câte ori comunicăm. E deja un obicei şi oricât am încerca să ne schimbăm nu reuşim căci suntem inerţi în infinitatea universului şi a schimbării.
Când pierzi timpul frivolizând viaţa moartea vine repede ca o rafală de vânt trece scuturându-ţi frunză cu frunză esenţa vieţii lăsând în urma doar un leş ce putrezeşte. Este curios însă modul în care ne despărţim de cei apropiaţi, îngropându-i între patru blane cu mâinile încrucişate pe piept un simbol al infinitului al imortalitaţii şi pirvind cu ochii închişi spre cer. E o ofensă murdară şi ruşinoasă la adresa imortalitaţii firii. Ochii, oh ochii nu ar trebui niciodată închiişi căci ei sunt martorii spectacolului revelaţiei, al dansului celest al sacrificiului lunar.
“Văd totul acum, din fiecare unghi ÅŸi în acelaÅŸi timp, am reuÅŸit am atins omniprezenÅ£a!â€
Initium(Tyki)
La început a fost cuvântul...
Totul are un început şi este primul element cunoscut al ecuaţiei false pe care ne încăpăţânăm să o rezolvăm, necunoscutele sunt multe şi parantezele infinite, nici măcar de început nu suntem siguri că este cel corect şi absolut adevărat. Când tragem linia şi adunăm elementele vieţii realizăm că nu ştim defapt nimic despre noi, nimic despre lume, nimic...totul este un mare şi nenorocit nimic.
Ne pictăm moartea trăind în batjocura zi după zi ghidându-ne după dogmele şi ideile altora, fiind incapabil să dăm viaţa dorinţelor noastre. Nu cunoaştem puterea, şi ne temem de necunoscut, suntem bolnavi şi mintea noastră plină de rugină şi neunsă de libertate e incapabilă să îşi dezlănţuie adevăratul potenţial. Tăiem doar jumătate din felia de pâine a vieţii şi mâncăm că vrabiile din mizeria cunoscutului rămăşiţele aruncate de infinitatea naturii.
Ascultăm neputincioşi cum “lup-dup-ul†inimii noastre sună ca un ceas stricat, lăsând fir după fir ca nisipul din clepsidra personală să se scurgă în negură cenuşie a pământului murdar. Călcăm prin mizeria gândurilor laşe ce ne străbat creierul formând un văl în faţa ochilor ignorând adevăratele valori şi detalii ale acestei lumi poluate de falsitate, suntem zilnic martori ai banalului, învârtindu-ne în cerc în propria închisoare murdară creata de mintea noastră slabă.
Initium 2(Ich)
L-am întâlnit într-un bar tipic oxfordian. Nu-mi plăceau, erau suficient de liniştite încât să-ţi prăjească creierii pe rând, cam acelaşi efect ca iarba fumată zilnic( cate un G sau două pe zi). Toată magia asta a liniştii şi-a beţivilor pensionari se împraştie seara, când tineretul englez dă năvală în localuri. Dacă în timpul zilei e liniştit, seara e anarhie.
Era o seară de august, pe la sfarşit mai exact. M-am aşezat întâmplător lângă el, în faţa barului, defapt nici nu i-am dat atenţie până nu i-am privit ochii. Albastru lapis lazuli, rară culoarea, şi… intensă. Am stat să-l analizez, nu era un bărbat frumos dar avea nişte trăsături extraordianare. Tenul alb deschis şi pletele blonde, buclate şi lungi până la umăr, formau acel contrast puternic ce scoatea pe orcine din minţi. Restul trăsăturilor nu se potriveau, dar mi se părea puţin interesant, puteam trece peste buzele subţiri şi nasul cârn şi mediu. Şi doamne, ce contrast! Cămaşa neagră, îmi inspira un stripteor. În orice caz, cred ca mi-am lins buzele când l-am privit, pentru că şi el s-a întors spre mine c-o faţă analitică.
Nu mi-a păsat, chiar deloc! Sincer am crezut de la început că e un german pe la treizeci de ani, aveam să aflu mai târziu că defapt era un german pe la partuzeci si cinci de ani! Mi-am dat seama că-i german în momentul când şi-a comandat un: Jonny Walker Green Label cu două cuburi de gheaţa nu ştiu de ce-mi amintesc aşa de exact chestia asta, mai ştiu doar că eu eram tentată să-mi iau o Tequilla Sunrise, însă până la urma mi-am luat un whisky, cinci sute mil cu un cub de gheaţa, încă nu-mi amintesc de ce mi-am luat whisky, dar nu cred că lucrul ăsta contează aşa mult!
Încă nu-mi amintesc cum am intrat în discuţie cu el, cert e că nu-mi amintesc nici cum am ajuns la el, dar după un pahar de whisky nu a mai contat nimic.
Nici faptul că nu îi ştiam cu adevărat numele, sau că numele meu nu era cel pe care-l credea el. Au urmat doar atingeri şi înjurături, probabil din mintea lui, în momentul în care fiecare unghie vişină-putredă, de-a mea, l-a zgâriat sau i-a smuls vreun fir blond în timpul acţiunilor incontrolabile!
A doua zi lucrurile au devenit incitanteâ€
Lumina intră ciudat în camera rece şi îi lumina ei fiecare bucată din pielea alb-gălbuie, aproape bolnavicioasă a corpului. Părul negru şi ondulat îi cădea peste piele, în cel mai sec şi dezordonat mod posibil. Dormea…
I will fight, one more fight
Don't break down in front of me.
I will fight, one more fight
I am not the enemy.
I will try one last time
Are you listening to me?
I will fight, the last fight
I am not your enemy.
Fiction:
Memento Non Mori
Iris Infinit
Midnight Waltz
Retroversus