Duel: A'Svear, Metal and Denny

[Me�al.]

So, se pare că eu sunt primul Sper să vă placă!

Vis sau realitate?

Deschid ochii şi privesc în jur. Stau întinsă pe pământul acoperit de frunze ruginii. Patul moale şi cald din casa mea din Londra a dispărut. Acum, mă aflu într-un loc necunoscut... trist. Culori moarte, asemănătoare cu diferitele nuanţe de gri, mă înconjoară şi îmi dau fiori reci. Atâta linişte este aici... atâta inerţie. Privesc în jur, dar tot ce pot să observ este peisajul pictat în culori gri sau cafenii, pe scurt: moarte. Merg câţiva paşi într-o direcţie necunoscută mie, întrebându-mă unde sunt. Încep să urc un deal, cu paşi mari, rapizi. Curiozitatea şi teama mă cuprind cu fiecare pas făcut, dar nu mă pot opri.
Aud paşi pe frunzele veştejite şi mă întorc rapid în acea direcţie. Nu este nimic, doar copacii care mă înconjoară. Aud alţi paşi, mai aproape de mine. Încetul cu încetul, îmi este din ce în ce mai frică şi încep să alerg. Ajunsă în vârful dealului, parcă mă simt în siguranţă. Simt cum nu mai sunt urmărită, dar, în mintea mea, ştiu că este doar o iluzie. Mă sprijin de copacul putrezit aflat în vărful colinei şi privesc în jur. Nimic nu este, dar nimicul poate fi, totodată, periculos. Nu înţeleg ce caut aici, în această dimensiune... asemănătoare cu cel mai trist vis. Sunt total derutată şi speriată. O atingere pe umăr mă face să tresar şi mă străduiesc să nu încep să urlu. Încet, cu mişcări calculate, mă întorc spre persoana care m-a atins. Este un bărbat alb la faţă şi cu părul blond închis. Ochii îi sunt verzi precum rubinul şi urechile lui ascuţite se pot observa printre firele de păr ciufilite. Mă priveşte cu intensitate şi un zâmbet i se plantează pe chip.
-Este doar un vis... Elfii nu există, îmi zic eu în şoaptă.
-Este un vis doar atâta timp cât crezi tu asta. Când vei crede că totul este real, aşa va fi, îmi spune el cu o voce calmă şi rece, privind în zare.
Mâna lui se odihneşte pe umărul meu în timp ce eu, curioasă, îl studiez. Hainele îi sunt la fel de lipsite de viaţă precum acest peisaj. Este o imagine a lumii ce te aşteaptă după moarte. Poartă un fel de jachetă lungă neagră şi peticită, o pereche de pantaloni peticiţi prin zona genunchilor şi o bluză portocaliu stins. Faţa îi este palidă şi cearcănele adânci nu lipsesc de pe faţa lui. În spate, are prinsă o tolbă şi un arc. Părul său este singurul lucru mai... colorat de pe aici.
-Numele tău este, domnişoară? Eu sunt Dawood sau Daw, spune el rapid pe parcă ar vrea să evite o conversaţie mai lungă.
-Ayne, zic eu în şoaptă privind cerul.
Pe chipul lui încă domneşte un zâmbet incredibil de stupid şi enervant. Eu sunt nervoasă şi, mai ales, speriată şi el zâmbeşte. Cât de stupid! Mă abţin să nu încep să comentez pentru că nu ştiu ce poate să-mi facă dacă îl enervez.
Fulgere încep să lumineze cerul gri şi tunete sparg liniştea înfiorătoare. Tresar, fulgerele nefiind unele din lucrurile mele preferate. Mă uit la Daw şi văd cum faţa lui este crispată şi zâmbetul i-a dispărut. Mâna ce o ţinuse pe umărul meu, îi cade inertă pe lângă corp. Curioasă, îl întreb ce naiba se întâmplă atât de terifiant. Nu zice nimic, doar mă apucă de încheietura mâinii drepte şi mă trage spre copacul uscat din vârful deluleţului. Este în totalitate negru, dar la baza lui se poate observa un fel de scobitură în pământ, un fel de loc în care pot încăpea două, trei persoane. Seamănă cu pivniţele unde se ascundeau americanii când veneau tornadele. Mă îndeamnă să intru înăuntru şi apoi se aşează şi el lângă mine. Privesc afară prin scobitură şi văd cum, printre denşii nori gri, se pot vedea săgeţi sângerii. Sunt apropiate la culoare cu lichidul ce ne curge prin vene şi colorează diferite petice din pământ. Muşchii lui Daw se încordează şi îmi dau seama că nu este un semn bun. Tac şi mă fac mică, privind întreaga scenă. Dintre nori iese un fel de pasăre uriaşă, asemănătoare cu un dragon. Arpile îi sunt lungi şi late, la capete având gheare mari şi, probabil, ascuţite. Pielea îi este de un roşu închis şi ochii verzi precum iarba fragedă. Fâlfâie din aripi şi zboară mai încolo. Aud cum un incendiu începe şi Daw scoate un mic suspin. Bătăile aripilor monstrului se aud din ce în ce mai aproape, până când nu le mai pot auzi deloc. Dar, spre nefericirea noastră, o gheară, cred, mişcă copacul. Respiraţiile noastre se opresc şi eu sper ca monstrul să nu-şi fi dat seama că suntem acolo. Putrezitul copac nu se mai mişcă şi aripile monstrului încep să bată şi se aud din ce în ce mai departe. Răsuflu uşurată şi-l privesc pe Daw. Faţa lui este tristă şi, totodată, îndurerată. Ies din buturuga copacului, urmată de elful şaten. Privesc înspre vale şi văd cum întregii copaci sunt aproape arşi. Focul arde mocnit, lucru care mă convinge că din pădure nu va mai rămâne nimic până în dimineaţa următoare. Cred că acesta este momentul tristeţii lui Daw. Din câte am citit eu pe internet, elfii sunt foarte legaţi de pădure şi orice ţine de natură şi, probabil, ce am citit eu nu erau chiar prostii, cum credeam.
-Vigoth... Iarăşi a distrus o parte din pădure... Dacă ar mai fi vreun supravieţuitor din familia Sythini, atunci Vigoth ar putea fi omorît. Dar, dacă nu te superi, care este numele tău de familie şi în ce oraş trăiai?
-Londra...Dar cum mi-ai ghicit numele de familie? Şi ce avea aşa de important familia mea? Ce legătură am cu montrul ăla de care ziceai? Întreb eu foarte curioasă.
Îmi face semn să-l urmez şi eu mă supun. Nu ştiu din ce motiv, dar tot drumul îl privesc pe Daw. Mă simt atrasă de el, atrasă de cât de misterios poate fi. Fiecare gest al lui îmi captează atenţia, fiecare vorbă pe care o spune mă faşcinează. Nu înţeleg dacă aceasta este doar simpatie sau mai mult de atât. Dar... pe lângă faptul acesta, tot nu înţeleg ce caut aici. Nu ţin minte să fi venit aici sau ceva asemănător. Încă cred că acesta este un vis, deşi Vigoth pare cât se poate de real. Pe tot parcursul drumului, m-am ciupit să văd dacă o să mă trezesc, dar nimic. Tot în lumea aceasta ciudată sunt. Daw se opreşte în faţa unei pietre mari pe care sunt sculptate nişte imagini. Arată cum doi luptător se confruntă cu un monstru mare, asemănător cu Vigoth. În imaginea sculptată sunt o fată şi un băiat, aparent rănit.
-După cum vezi, numai tu poţi să-l învingi pe Vigoth, cu ajutorul meu. Profeţia zice că, teribilul monstru poate fi ucis doar de două persoane: un om şi un elf. Nu trebuie să-ţi fie frică, cei din familia Sythini au arta de a lupta în sânge. Când vei pune mâna pe sabie, vei şti imediat cum să o foloseşti. Eşti născută pentru a mânui sabia şi corpul tău se va mişca singur. Ce zici, mă ajuţi, Ayne?
Îl privesc. Îmi zâmbeşte chinuit şi îşi doreşte să accept. Deşi ştiu că uşor nu o să fie, nu suport să îi mai văd privirea tristă de atunci când a văzut pădurea arsă. Nici o persoană nu merită să sufere atât. E mult prea crud. Ochii lui de un verde spre albastru mă privesc cu intensitate. Muşchii îi sunt încordaţi şi respiraţia i se aude rar şi regulat. Accept rapid oferta lui Dawood, nu din obligaţie şi din cauză că mă simt atrasă de el. În mână îi apar două săbii: una în totalitate verde şi cealaltă roşie. Lamele strălucesc în slaba lumină a acestei lumi întunecate. E o strălucire moartă, dar, pe de altă parte, triumfătoare. Parcă mi-am luat un bilet pe autostrada care duce către moarte. Nu văd cum am putea să-l învingem pe acel montru uriaş şi teribil de puternic. Nu văd nici o rază de lumină.
Lângă bucata de stâncă văd două armuri. Le privesc cu îngrijorare şi temăoare.
-Speranţa moare ultima, îmi şopteşte el vrând să mă calmeze.
Mda... de parcă lucrul ăsta m-a calmat... Încep a-mi pune armura argintie. Când amândoi suntem gata, Daw îmi dă sabia cea roşie şi îmi zâmbeşte. Pare destul de optimist, deşi eu sunt extrem de pesimistă. Respiraţia mi se accelerează, precum şi bătăile inimii. Sentimentele mă copleşesc. Mă tem. Nu mi-e frică dacă o să mor, mai mult mă tem de moartea elfului. Nu înţeleg ce este cu sentimentele acestea de grijă pentru o persoană pe care o cunosc de puţin timp, dar asta gândeşte inima mea. Nu pot să neg ce zice. Poate că am descoperit, după mult timp ce este dragostea la prima vedere... Vreau ca Daw să supravieţuiască şi ca el să-l vadă pe Vigoth mort. Poate că este imposibil, dar avem puterea să realizăm imposibilul. Cred în mine şi în propiile-mi forţe. Strâng spada ascuţită şi lungă în mână.
Un fulger luminează cerul şi lame sângerii se prăvălesc asupra pământului trist. Este semnalul ce prevesteşte venirea lui Vigoth. Daw vine lângă mine şi mă strânge de mână. Zâmbeşte şi ochii îi sclipesc. Probabil că aşteaptă acest moment de ani buni.
-Ştiu că poţi. Eşti singura care poate! Mă îndeamnă el sigur pe sine.
Aprob şi strâng sabia în mână. Adrenalina începe să îmi circule prin corp şi mă simt perfect. Stăm relaxaţi şi privim cum Vigoth îşi croieşte o cărare printre denşii nori. Se apropie de noi şi ochii lui ne privesc bucuroşi. Parcă noi suntem prânzul lui mult dorit. Vrea să ne verse sângele şi să se îmbete cu el. Dar greşeşte! Singurele picături de sânge care se vor prelinge pe iarbă, vor fi cele ale lui. Când este deasupra noastră, ne arată colţii lui ascuţiţi, vrând să ne sperie. Niciunul dintre noi nu tremură, îl privim impasibili. Daw face câţiva paşi în faţă şi începe să alerge spre monstru. Paşii îi sunt mari şi îşi croiesc drum printre iarba pitică. Îl urmez, fără teamă, simţind cât de mult îmi doresc să lupt. Amândoi îl atacăm simultan pe Vigoth, dar se fereşte. Mişcările corpului meu sunt hotărâte şi agile. Este de parcă m-am mai luptat de mii de ori în trecut. O bilă de foc se apropie de mine, dar, printr-un salt, o evit. Daw îmi zâmbeşte şi îmi face cu ochiul. Se lansează într-un nou atac, viteza lui fiind atât de mare încât abia îl pot vedea. Monstrul se fereşte de lovitura lui Daw, care aproape îl lovise. Cu coada lui lungă şi puternică, îl împinge pe Daw într-un copac. Elful se loveşte de arbore şi cade pe jos, cu spada lângă el. Alerg speriată la Daw. Are o mică zgârietură pe obrazul drept şi puţin sânge îi curge din gură. În acel moment, chiar mă gândesc că a fost doar un vis faptul că credeam că o să câştigăm. Apoi, brusc, un plan îmi trece prin minte. Un plan care poate să ne facă să câştigăm sau să pierdem. Merge pe vorba: „Fie ca cel mai bun să câştige!” . Mă aşez pe vine lângă Daw şi îi şoptesc cât de rapid pot planul. Este de acord şi se ridică în picioare, ţinând în mână sabia. Începe să alerge rapid spre monstrul care aruncă cu flăcări după el. Întreaga atenţie a lui Vigoth este acaparată de Daw, care pare să îl enerveze pe monstru. Zâmbesc şi, fără frică, mă ascund printre copaci şi alerg până când ajung în spatele lui Vigoth. Rapid, sar cât pot eu de sus şi îi înfig sabia în spate şi creez o tăietură uriaşă. Monstrul începe să urle de durere şi Daw îl înjunghie zâmbitor în inimă. Sângele aproape negru începe să se prelingă pe iarbă.
Norii denşi încep să dispară, iarba prinde culoarea ei fragedă de altă dată, soarele începe să îşi trimită săgeţile asupra trupurilor noastre. Păsări încep să zboare printre copacii înverziţi, cântându-şi frumoasele triluri. Pot să admit că lumea aceasta este foarte frumoasă... Plină de pace. Acum înţeleg de ce Dawood dorea cu atâta ardoare să îl înfrângă pe Vigoth.
-Ai reuşit! Ştiam eu că poţi, Ayne! Profeţiile au întotdeauna dreptate. Dar... de ce eşti tristă? Mă întreabă el, observând uşoara urmă de tristeţe de pe chipul meu.
-Pentru că, odată îndeplinit ţelul meu aici, va trebui să mă întorc din nou la Londra... la şcoală... La rutina mea zilnică. Nu cred că voi putea fi capabilă să trăiesc din nou acolo după această aventură... Vreau... vreau să rămân cu tine! Spun cu o voce tremurândă.
Simt cum mâna lui se strecoară sub părul meu şi îmi atinge uşor ceafa. Tresar şi îmi plec privirea emoţionată. Îmi este frică căci o să mă trimită acasă.
-Dacă tu doreşti să rămâi aici, atunci nu am ce obiecta. Plus că mi-ar face mare plăcere.
Zâmbeşte şi îşi apropie faţa de a mea, până când buzele noastre se unesc într-un sărut lung şi pasional. Un sărut care semnifica faptul că speranţa şi dragostea mor ultimele.

Doamnelor ÅŸi domnilor telespectatori,

La ştirile serii, o să vă prezentăm cazul ciudat al dispariţiei unei fete, Ayne Sythini. Domnişoara în vârstă de optisprezece ani locuia alături de părinţii şi fratele ei mai mic. Ultima dată a fost văzută citind o carte de fantezie, în camera ei, în această dimineaţă. De atunci, domnişoara nu a mai ieşit din încăpere la ora prânzului şi nici nu s-a dus la întâlnirea pe care o avea programată cu prietenii ei. La amiază, fratele ei a fost cel care a observat dispariţia fetei, când a intrat în cameră să vadă ce face. A găsit numai cartea, din care citea, aruncată pe jos. Poliţiştii nu au găsit vreun indiciu care să confirme faptul că fata a fost răpită. Câţiva cetăţeni susţin faptul că au văzut, pe geam, un fel de lumină asemănătoare cu un portal, dar lucrul acesta este imposibil. Familia Sythini este şocată de dispariţia lui Ayne. Poliţiştii vor continua să ancheteze cazul, sperând să o găsească pe adoleşcentă.