05-12-2009, 12:21 PM
Teamă
Stau întinsă pe patul răvăşit, ţinându-mi mâinile leneşe pe cearceaful mototolit, rece. Încă îmi este somn, cu toate că m-am trezit de doar o jumătate de oră. Treizeci de minute care au părut treizeci de ore. Parcă aşa mult timp s-a scurs. Razele soarelui pătrundeau îndrăzneţe printre jaluzele, deranjându-mi ochii roşii şi obosiţi. Ridic palma, aruncând tifonul ce îmi acoperă rana. O privesc. Încă mă înţepa, mă ustura. Zgârietura este destul de adâncă. În minte îmi vine imaginea pandantului. Ciudată bijuterie. Eram intrigată de forma stelei din centrul acelui soare cu raze ascuţite, de inscripţia pe care am putut să o văd, de felul în care sângele meu se scurgeau pe acele margini tăioase. Mult prea ciudat pentru o persoană ca mine. Telefonul începe să îmi sune. Mă uit la dulapul pe care e aşezat, fără să schiţez vre-un gest cum că aş vrea să vad cine este cel care mă caută.
-Încetează sonerie blestemată! Strig eu acoperindu-mi urechile cu perna mare şi pufoasă.
A tăcut. Răsuflu uşurată, ridicându-mă mai apoi de pe pat. Mă sprijin în palmă, simţind din nou toate acele cuţite ce îmi străpung mâna. Ridic privirea. Întâlnesc oglinda. Cine este cea care mă priveşte cu atâta insistenţă, vrând parca să îmi descopere cel mai intim secret. Întâmplarea de noaptea trecută... pe care voiam să o uit cu orice preţ. Dar ceva nu mă lăsa. Imaginea care mi s-a înfăţişat dinaintea ochilor şi-a pus amprenta asupra minţii şi sufletului meu.
-Cassy!
Întorc grăbită privirea spre geam. Îmi aud numele. Ştiu cine mă strigă cu atâta pasiune, încât îmi îngheaţa sângele în vene. Mă ridic, trâgând perdeaua ce acoperă fereastra. O deschid.
-Este timpul pentru investirea puştiului. Nu vrei să participi? Întreabă Mike în timp ce vântul îi flutură părul în care te poţi adâncii, făra să găseşti cale de întoarcere.
Nu voiam. Era ultimul lucru la care aş fi vrut sa asist. Dar curiozitatea era mai mare decât teama pe care o simţeam.
-Bine. Aşteaptă-mă.
Închid geamul, îndreptându-mi paşii spre dulapul cu patru sertare. Deschid unul dintre ele, scoţând o pereche de blugi tociţi şi un hanorac negru, larg. Părul îmi era ciufulit... dar nu mă interesa câtuşi de puţin. Mi l-am dat peste umeri, părăsind mai apoi apartamentul... singurul loc în care mă simţeam în siguranţă.
Mă aştepta. Aşa cum i-am spus. Era îmbrăcat la fel ca întodeauna. Stil gotic... ciudat... de nedescris. Oja neagră îi sărise de pe degetul aratător, dar nu părea să îşi fi dat seama. Asta... sau nu avea chef să îşi vopsească unghia.
Mă apucă sălbatic de mâna rănită, fără să îi pese că în acel moment, am avut impresia că toată acea durere a format un junghi care mi-a străpuns inima. Din nou, habar nu aveam unde aveam să merg, peste cine aveam să dau. Viaţa îmi era plină de surprize. Dintre cele mai neplăcute.
Mă gândeam atât de profund la durerea mea, încât nu am apucat să îmi dau seama că am ajuns la locul stabilit. O cladire cu două etaje, ce părea că nu a mai fost zugrăvită de secole. Ferestrele erau acoperite de ceolofan opac, ce scotea sunete stranii la fiecare adiere de vănt. Uşa... în loc de uşa, se aflau patru scânduri, formând doua x-uri. Nu am fost prea încântată de ce am văzut. L-am privit pe Mike. Cât uram acel zâmbet indiferent, lipsit de sentimente. Ma tras în interior, lovindu-mă de pereti. Părea că vrea să îmi smulgă braţul.
-Dacă mă gândesc mai bine... cred că vreau acasă. Spun eu înghiţind în sec.
-Nu,nu. Întodeauna ţi-ai dorit să participi la aşa ceva. Nu mi-ai spus-o... dar o ştiu.
Am rămas fără cuvinte. Tot ce am putut să fac a fost să îl urmez. Scările din lemn pe care urcam scârţâiau sub greutatea noastră. Nu îmi plăcea deloc acel zgomot... însă nu aveam cum să dau înapoi.
Păşesc într-o încăpere luminată doar de zecile de lumânări roşii. Pe pereţi erau desenate diferite simboluri, incantaţii, cuvinte fără de înţeles. Statui ce interpretau Moartea se regăseau peste tot. Însă ceea ce m-a impresionat a fost o pictură. Portretul Satanei. Grupul lui Mike îl făcuse. Era considerată icoana lor. Îmi era teamă să îl privesc. Am lăsat privirea în jos. Pe podea, în mijlocul unei pentagrame, se afla un tânăr. Părea să fie de aceiaşi vârstă cu mine. Optisprezece ani. Lumânări de cinci culori erau puse în cele cinci colţuri ale stelei. Tot atătea fete se aflau în spatele flăcării, spunând o incantaţie. Mi-am dat seama ca limba în care era rostită era latină. Pe uşă a intrat cineva, îmbrăcat într-o robă neagră. Capul îi era acoperit de o glugă. S-a aşezat în faţa băiatului, având în mână o carte mare, cu o copertă maro. Era veche. Urmele timpului şi-au pus amprenta pe ea. Rostea incantaţia, în acelaşi timp cu fetele îmbrăcate la fel de ciudat.
-Sângele tău să fie legământul cu El. Primeşte darul întunecat în schimbul sufletului tău, ce nu îşi va mai găsii mântuirea.
Acesta a scos din mâneca un cuţit cu lama aurie, pe care scria ceva. Mânerul acestuia era de un cenuşiu nedesluşit, având un craniu la bază. S-a aplecat deasupra băiatului, crestând încheieturile doar pentru a da drumul lichidului roştiatic. Sângele a fost adunat într-o cupă argintie. Fiecare dintre ei a luat o înghiţitură din văscosul lichid. Restul, a fost pus la baza picturii. Părea să fie o jertfă pentru zeul întunericului.
Eram terifiată... îngrozită. Am fugit pe scări, fară să îmi pese că acestea se vor rupe sub greutatea mea. Nu am mai fost atentă nici la uşa improvizată. Mi-am lovit umărul de una dintre scânduri. Nu voiam decât sa mă duc cât mai departe de acel loc.
Nu mi-am dat seama că soarele a apus decât atunci când am privit cerul. Avea culoarea cernelii. Îmi ţineam braţele în jurul trupului. Tremuram. Nu aveam de unde să ştiu că ceea ce aveam să văd mă va îngrozii. Mă aşteptam la ceva simplu. Sângele, incantatia, lumânările... pictura. Toate îmi bântuiau mintea. La ce ar fi trebui să mă mai aştept de la Mike? Dezgroapă cadavre, organizează ritualuri satanice... îmi trimite sicrie. Uneori credeam că este prea mult pentru mine. Niciodată nu am vrut să mă îndepărtez de religia mea... deşi, după ceea ce am făcut cu două zile în urmă, ştiam că locul meu în Paradisul biblic era compromis. Mă opresc. Aud mârâitul. Acelaşi ca şi în timpul nopţii trecute. Aceiaşi tonalitate... aceiaşi grosime. Trezeşte în mine aceiaşi teamă. Mă întorc, privesc. Dar nu văd nimic. Asta mă sperie. Îl aud din ce în ce mai aproape... dar ochii mei nu zăresc nimic.
-Cine eşti? Strig eu disperată, băgându-mi mâinile în părul ondulat.
-Coşmarul tău.
Stau întinsă pe patul răvăşit, ţinându-mi mâinile leneşe pe cearceaful mototolit, rece. Încă îmi este somn, cu toate că m-am trezit de doar o jumătate de oră. Treizeci de minute care au părut treizeci de ore. Parcă aşa mult timp s-a scurs. Razele soarelui pătrundeau îndrăzneţe printre jaluzele, deranjându-mi ochii roşii şi obosiţi. Ridic palma, aruncând tifonul ce îmi acoperă rana. O privesc. Încă mă înţepa, mă ustura. Zgârietura este destul de adâncă. În minte îmi vine imaginea pandantului. Ciudată bijuterie. Eram intrigată de forma stelei din centrul acelui soare cu raze ascuţite, de inscripţia pe care am putut să o văd, de felul în care sângele meu se scurgeau pe acele margini tăioase. Mult prea ciudat pentru o persoană ca mine. Telefonul începe să îmi sune. Mă uit la dulapul pe care e aşezat, fără să schiţez vre-un gest cum că aş vrea să vad cine este cel care mă caută.
-Încetează sonerie blestemată! Strig eu acoperindu-mi urechile cu perna mare şi pufoasă.
A tăcut. Răsuflu uşurată, ridicându-mă mai apoi de pe pat. Mă sprijin în palmă, simţind din nou toate acele cuţite ce îmi străpung mâna. Ridic privirea. Întâlnesc oglinda. Cine este cea care mă priveşte cu atâta insistenţă, vrând parca să îmi descopere cel mai intim secret. Întâmplarea de noaptea trecută... pe care voiam să o uit cu orice preţ. Dar ceva nu mă lăsa. Imaginea care mi s-a înfăţişat dinaintea ochilor şi-a pus amprenta asupra minţii şi sufletului meu.
-Cassy!
Întorc grăbită privirea spre geam. Îmi aud numele. Ştiu cine mă strigă cu atâta pasiune, încât îmi îngheaţa sângele în vene. Mă ridic, trâgând perdeaua ce acoperă fereastra. O deschid.
-Este timpul pentru investirea puştiului. Nu vrei să participi? Întreabă Mike în timp ce vântul îi flutură părul în care te poţi adâncii, făra să găseşti cale de întoarcere.
Nu voiam. Era ultimul lucru la care aş fi vrut sa asist. Dar curiozitatea era mai mare decât teama pe care o simţeam.
-Bine. Aşteaptă-mă.
Închid geamul, îndreptându-mi paşii spre dulapul cu patru sertare. Deschid unul dintre ele, scoţând o pereche de blugi tociţi şi un hanorac negru, larg. Părul îmi era ciufulit... dar nu mă interesa câtuşi de puţin. Mi l-am dat peste umeri, părăsind mai apoi apartamentul... singurul loc în care mă simţeam în siguranţă.
Mă aştepta. Aşa cum i-am spus. Era îmbrăcat la fel ca întodeauna. Stil gotic... ciudat... de nedescris. Oja neagră îi sărise de pe degetul aratător, dar nu părea să îşi fi dat seama. Asta... sau nu avea chef să îşi vopsească unghia.
Mă apucă sălbatic de mâna rănită, fără să îi pese că în acel moment, am avut impresia că toată acea durere a format un junghi care mi-a străpuns inima. Din nou, habar nu aveam unde aveam să merg, peste cine aveam să dau. Viaţa îmi era plină de surprize. Dintre cele mai neplăcute.
Mă gândeam atât de profund la durerea mea, încât nu am apucat să îmi dau seama că am ajuns la locul stabilit. O cladire cu două etaje, ce părea că nu a mai fost zugrăvită de secole. Ferestrele erau acoperite de ceolofan opac, ce scotea sunete stranii la fiecare adiere de vănt. Uşa... în loc de uşa, se aflau patru scânduri, formând doua x-uri. Nu am fost prea încântată de ce am văzut. L-am privit pe Mike. Cât uram acel zâmbet indiferent, lipsit de sentimente. Ma tras în interior, lovindu-mă de pereti. Părea că vrea să îmi smulgă braţul.
-Dacă mă gândesc mai bine... cred că vreau acasă. Spun eu înghiţind în sec.
-Nu,nu. Întodeauna ţi-ai dorit să participi la aşa ceva. Nu mi-ai spus-o... dar o ştiu.
Am rămas fără cuvinte. Tot ce am putut să fac a fost să îl urmez. Scările din lemn pe care urcam scârţâiau sub greutatea noastră. Nu îmi plăcea deloc acel zgomot... însă nu aveam cum să dau înapoi.
Păşesc într-o încăpere luminată doar de zecile de lumânări roşii. Pe pereţi erau desenate diferite simboluri, incantaţii, cuvinte fără de înţeles. Statui ce interpretau Moartea se regăseau peste tot. Însă ceea ce m-a impresionat a fost o pictură. Portretul Satanei. Grupul lui Mike îl făcuse. Era considerată icoana lor. Îmi era teamă să îl privesc. Am lăsat privirea în jos. Pe podea, în mijlocul unei pentagrame, se afla un tânăr. Părea să fie de aceiaşi vârstă cu mine. Optisprezece ani. Lumânări de cinci culori erau puse în cele cinci colţuri ale stelei. Tot atătea fete se aflau în spatele flăcării, spunând o incantaţie. Mi-am dat seama ca limba în care era rostită era latină. Pe uşă a intrat cineva, îmbrăcat într-o robă neagră. Capul îi era acoperit de o glugă. S-a aşezat în faţa băiatului, având în mână o carte mare, cu o copertă maro. Era veche. Urmele timpului şi-au pus amprenta pe ea. Rostea incantaţia, în acelaşi timp cu fetele îmbrăcate la fel de ciudat.
-Sângele tău să fie legământul cu El. Primeşte darul întunecat în schimbul sufletului tău, ce nu îşi va mai găsii mântuirea.
Acesta a scos din mâneca un cuţit cu lama aurie, pe care scria ceva. Mânerul acestuia era de un cenuşiu nedesluşit, având un craniu la bază. S-a aplecat deasupra băiatului, crestând încheieturile doar pentru a da drumul lichidului roştiatic. Sângele a fost adunat într-o cupă argintie. Fiecare dintre ei a luat o înghiţitură din văscosul lichid. Restul, a fost pus la baza picturii. Părea să fie o jertfă pentru zeul întunericului.
Eram terifiată... îngrozită. Am fugit pe scări, fară să îmi pese că acestea se vor rupe sub greutatea mea. Nu am mai fost atentă nici la uşa improvizată. Mi-am lovit umărul de una dintre scânduri. Nu voiam decât sa mă duc cât mai departe de acel loc.
Nu mi-am dat seama că soarele a apus decât atunci când am privit cerul. Avea culoarea cernelii. Îmi ţineam braţele în jurul trupului. Tremuram. Nu aveam de unde să ştiu că ceea ce aveam să văd mă va îngrozii. Mă aşteptam la ceva simplu. Sângele, incantatia, lumânările... pictura. Toate îmi bântuiau mintea. La ce ar fi trebui să mă mai aştept de la Mike? Dezgroapă cadavre, organizează ritualuri satanice... îmi trimite sicrie. Uneori credeam că este prea mult pentru mine. Niciodată nu am vrut să mă îndepărtez de religia mea... deşi, după ceea ce am făcut cu două zile în urmă, ştiam că locul meu în Paradisul biblic era compromis. Mă opresc. Aud mârâitul. Acelaşi ca şi în timpul nopţii trecute. Aceiaşi tonalitate... aceiaşi grosime. Trezeşte în mine aceiaşi teamă. Mă întorc, privesc. Dar nu văd nimic. Asta mă sperie. Îl aud din ce în ce mai aproape... dar ochii mei nu zăresc nimic.
-Cine eşti? Strig eu disperată, băgându-mi mâinile în părul ondulat.
-Coşmarul tău.