15-01-2010, 09:13 PM
Prolog
Ma plimb pe coridoarele lungi, simtind norisorii de praf ce ies din covorul rosu.De cand ma stiu, casa aceasta mare, construita in stil victorian si mobilata asemenea, mi-a dat fiori.Ca si cum ai fi o fantoma din viitor si ai ajuns aici contind dupa o strada aglomerata.Pe fiecare parte a palierului sunt usi insiruite ordonat, asezate la distante simetrice.La capatul coluarului, fereastra acopera aproape tot peretele.Un domeniu intins, cu arbori grandiosi, se zareste cu usurinta prin sticla stravezie.Scarile de stejar, inca frumos lustruite, ca in timpurile de demult, urca spre etajul superior sau coboara catre parter.Ma indrept si eu in sus, simtind cum prima treapta se lasa sub greutatea mea.Scartaitul ei familiar nu ma mai infioara ca in copilarie, cand ma jucam cu ceilati, si fugeam sa ma ascund in vreo camera goala, ca sa nu ma gaseasca.
Vila Leona a fost mereu asa.Chiar copil mic fiind, era ciudat sa porti blugi intr-o astfel de casa si nu haine cu guler de dantela.Era ciudat sa razi, sa strigi in naivitatea ta puerila fara sa simti un fior de neliniste.Te asteptai sa apara o guvernanta inalta, cu parul prins in coc, cu o expresie severa, cu ochii inexpresivi, care sa te certe si nu dadaca batrana si grasa , deloc capabila de severitate, speriata ca i-ai intrerupt somnul doamnei.De la cinci ani de cand locuiesc aici, aceste sentimente nu-mi dau pace.Atunci, parintii mei au decedat, un accident le-a luat suflul vietii.Am venit sa locuiesc cu sora tatei ca un copil tacut, retras inchis in sine, ce nu voia sa iasa din carapacea sa.Lasat sa plutesc in aceasta stare, ignorat cand as fi avut nevoie de dragoste, am inteles ca nimeni nu avea sa ma iubeasca vreodata cum ma iubisera cei din Ceruri.
Familia mea adoptiva mai are doi copii.Sau mai bine zis unul.Pentru ca fiul lor cel mult prea rasfatat sa nu fie singur, si pentru ca inca o sarcina ar fi stricat cu siguranta silueta mamei sale, i-au luat de la orfelinat o surioara.Ea e altfel decat toti: o fiinta mica si tacuta, ce nu pare sa fie nascuta in secolul potrivit. Calma, blanda, independenta, nu imi arata indiferenta rece a celorlati.Cand ma priveste, o vad intrigata de persoana mea.Cand imi vorbeste o simt surprinsa de raspunsurile pe care i le dau.Mereu mi s-a parut potrivita pentru rochii cu crinolina.Chiar si dupa atata timp ea a ramas un mister pentru mine.Cand am vazut-o prima data, mi s-a parut indiferenta si increzuta.Cand am mai crescut am
inceput sa admir cu cata stapanire de sine si putere de caracter acest copil infrunta de la varste fragede ignoranta celor din jur.
Privesc in jur.Etajul acesta e identic cu cel inferior.Singurul lucru care difera este tabloul unei femei cu fata ascunsa in spatele unui evantai din dantela neagra.
Ochii arzatori de un verde profund par sa priveasca drept in sufletul tau de fiecare data.In fata ferestrei, o fata e ingenuncheata, cu o carte pe genunchi.
-Din nou citesti aici, Cosette? am intrebat incet, ca sa nu o tulbur.
-E liniste, mi-a raspuns ca o parere.A soptit, de parca in jur plutea o vraja
ce nu trebuia rupta.M-a privit o clipa, apoi a parut ca nimeni nu o intrerupsese.
-E liniste, i-am repetat cuvintele si m-am asezat pe podea, rezemandu-ma de zid.Ea citeste in continuare.Eu oftez si las tacerea sa ma cuprinda.
Capitolul 1
-Marco, doamna a zis sa vii in casa ! Vrea sa aiba o discutie cu tine!
- Si pare bine dispusa, Camille? am intrebat usor amuzat.
Femeia din fata mea m-a privit aproape ironic. Lucra de doi ani pentru noi si recunosc ca are o rabdare de inger. Cum altfel poate cineva sa suporte atata timp aerele scumpei mele matusi si sa nu isi asigure inca un bilet catre spitalul de nebuni ? Majoritatea servitoarelor isi iau talpasita de la noi dupa nici doua luni. Ultima care a plecat a facut-o in plina criza de isterie, urland din rasputeri ca urmatoarea persoana care ii va spune ca apa nu e fiarta fix cinci minute si jumatate va face o excursie pe lumea cealalta. Chiar si atunci cand eram mic, doicile plecau una dupa alta, fie innebunite de mofturile varului meu , fie socotind ca pretentiile mamei sale nu valorau cat salariul primit. Ca de obicei, Camille pare sa-mi intuiasca gandurile
- E ea vreodata bine-dispusa? Dar in orice caz, nu cred ca urmeaza o calamitate naturala.
A suras si a plecat. Intre noi, adica eu , Camille si Cosette, obisnuim sa numim astfel reactiile “doamnei†in ceea ce ne priveste. Cred ca ea ar spune ca pur si simplu are probleme cu nervii, dar cum acestea nu se manifesta decat in preajma noastra nu e greu de tras o concluzie.
Am zambit la randul meu cerului albastru. Asa e mereu in casa asta. Familia mea adoptive e sufficient de amabila cat sa-mi aminteasca tot timpul ca ma intretin de la cinci ani. Servitoarele stiu destule despre conditia mea cat sa nu considere necesar sa-mi asculte nici macar rugamintile. Imi fac singur curat in camera, imi iau singur ceva de mancare, dar imi place asa. Nimeni nu se baga in viata mea, iar eu nu o deranjez pe a nimanui. Sper…
Oftez si ma indrept spre casa. Intru in sufrageria cu mobile vechi, elegante, de culoare inchisa.Draperiile grele, din catifea de un mov pal dau un plus de solemnitate incaperii. Pentru o secunda imi imaginez pe canapeaua tapitata o femeie in rochie lunga, cu crinolina , ce serveste linistita ceaiul, in timp ce la biroul elegant din lemn de nuc sotul isi citeste cu atentie corespondenta. In locul acesteia, in incapere e o femeie satena, inalta, ce poarta un costum elegant din doua piese. Ma priveste indiferent, ca pe un lucru care ii strica viata perfecta. Ma reazam de tocul usii si astept ce va urma. Ceva placut nu, cu siguranta.
-Sotul si fiul meu vor sosi maine . Vreau sa fii acasa, aratand potrivit cu ceea ce am planuit. De preferabil, poarta un costum. E timpul sa tinem acel bal mascat
pe care il planificasem de atata timp. Incearca sa te porti cat de cat prezentabil si sa nu ne faci de rusine. Nu pentru asta te-am crescut.
O privesc in continuare aproape absent. Dupa cum o cunosc, sub pretextul unei petreceri de bun-venit va organiza o adevarata serata, la care vor fi invitate o multime de persoane din “lumea buna “. Ceva extravagant, cat mai costisitor posibil, sa impresioneze si sa faca valva. Nu conteaza banii, isi permit asta si inca multe. Firma de constructii a unchiului meu prospera pe zi ce trece, afacerile tinandu-l departe de casa. O mare parte din timp si-o petrece Londra, alaturi de fiul sau, care isi face studiile acolo. Mai mare cu doi ani decat mine, Rafael e deja in primul an de facultate, motiv pentru care da rar pe aici. Nu pot spune ca ma plang, oricum nu ne-am placut niciodata. Iar faptul ca maine seara va trece pragul vilei Leona , la fel de ingamfat ca de obicei, mostenitorul de drept al acestei averi, asa cum are grija sa-mi reaminteasca de fiecare data, nu-mi trezeste sentimente prea fericite.
Apoi, acest bal mascat pe care scumpa mea matusica are de gand sa-l organizeze… Cand eram mai mic, erau des astfel de evenimente in aceasta casa.
Vila e perfecta pentru acest fel de evenimente, datorita interiorului victorian. Atmosfera de ev mediu da un asemenea aer de autenticitate incat majoritatea oaspetilor poarta costume de epoca. Dar in acest an am de gand sa intrerup traditia familiei de a purta haine renascentiste si voi fi eu insumi. In ceea ce priveste insistenta de a purta un costum, ei bine voi purta chiar si o cravata, dar nicidecum camasa dantelata si haina de matase rosie.
-Ce faci? Iar visezi cu ochii deschisi? Ai fost atent la ceea ce ti-am spus?
Glasul ei imi intrerupe reveria. Aprob cu o miscare scurta din cap, desi nu am fost atent la tot ceea ce a spus. Cumva, esentialul reuseste sa fie mereu acelasi:
“ Nu sta in calea noastra. Incearca sa te porti normal. Nu ne fa de rusine, te-am crescut mai bine de atat. Ar trebui sa fii recunoscatorâ€. Oftez, dar din fericire acest lucru trece neobservat.
-Spune-i Cosettei sa vina aici. Trebuie sa vorbesc si cu ea.
Am ascultat-o, iesind din incapere. Tot ceea ce-mi spusese mi se invartea in cap in drumul meu spre etajul trei. Stiam exact unde aveam s-o gasesc pe Cosette. Sprijinita de zid, citind in oaza ei perfecta de liniste.
Ma plimb pe coridoarele lungi, simtind norisorii de praf ce ies din covorul rosu.De cand ma stiu, casa aceasta mare, construita in stil victorian si mobilata asemenea, mi-a dat fiori.Ca si cum ai fi o fantoma din viitor si ai ajuns aici contind dupa o strada aglomerata.Pe fiecare parte a palierului sunt usi insiruite ordonat, asezate la distante simetrice.La capatul coluarului, fereastra acopera aproape tot peretele.Un domeniu intins, cu arbori grandiosi, se zareste cu usurinta prin sticla stravezie.Scarile de stejar, inca frumos lustruite, ca in timpurile de demult, urca spre etajul superior sau coboara catre parter.Ma indrept si eu in sus, simtind cum prima treapta se lasa sub greutatea mea.Scartaitul ei familiar nu ma mai infioara ca in copilarie, cand ma jucam cu ceilati, si fugeam sa ma ascund in vreo camera goala, ca sa nu ma gaseasca.
Vila Leona a fost mereu asa.Chiar copil mic fiind, era ciudat sa porti blugi intr-o astfel de casa si nu haine cu guler de dantela.Era ciudat sa razi, sa strigi in naivitatea ta puerila fara sa simti un fior de neliniste.Te asteptai sa apara o guvernanta inalta, cu parul prins in coc, cu o expresie severa, cu ochii inexpresivi, care sa te certe si nu dadaca batrana si grasa , deloc capabila de severitate, speriata ca i-ai intrerupt somnul doamnei.De la cinci ani de cand locuiesc aici, aceste sentimente nu-mi dau pace.Atunci, parintii mei au decedat, un accident le-a luat suflul vietii.Am venit sa locuiesc cu sora tatei ca un copil tacut, retras inchis in sine, ce nu voia sa iasa din carapacea sa.Lasat sa plutesc in aceasta stare, ignorat cand as fi avut nevoie de dragoste, am inteles ca nimeni nu avea sa ma iubeasca vreodata cum ma iubisera cei din Ceruri.
Familia mea adoptiva mai are doi copii.Sau mai bine zis unul.Pentru ca fiul lor cel mult prea rasfatat sa nu fie singur, si pentru ca inca o sarcina ar fi stricat cu siguranta silueta mamei sale, i-au luat de la orfelinat o surioara.Ea e altfel decat toti: o fiinta mica si tacuta, ce nu pare sa fie nascuta in secolul potrivit. Calma, blanda, independenta, nu imi arata indiferenta rece a celorlati.Cand ma priveste, o vad intrigata de persoana mea.Cand imi vorbeste o simt surprinsa de raspunsurile pe care i le dau.Mereu mi s-a parut potrivita pentru rochii cu crinolina.Chiar si dupa atata timp ea a ramas un mister pentru mine.Cand am vazut-o prima data, mi s-a parut indiferenta si increzuta.Cand am mai crescut am
inceput sa admir cu cata stapanire de sine si putere de caracter acest copil infrunta de la varste fragede ignoranta celor din jur.
Privesc in jur.Etajul acesta e identic cu cel inferior.Singurul lucru care difera este tabloul unei femei cu fata ascunsa in spatele unui evantai din dantela neagra.
Ochii arzatori de un verde profund par sa priveasca drept in sufletul tau de fiecare data.In fata ferestrei, o fata e ingenuncheata, cu o carte pe genunchi.
-Din nou citesti aici, Cosette? am intrebat incet, ca sa nu o tulbur.
-E liniste, mi-a raspuns ca o parere.A soptit, de parca in jur plutea o vraja
ce nu trebuia rupta.M-a privit o clipa, apoi a parut ca nimeni nu o intrerupsese.
-E liniste, i-am repetat cuvintele si m-am asezat pe podea, rezemandu-ma de zid.Ea citeste in continuare.Eu oftez si las tacerea sa ma cuprinda.
Capitolul 1
-Marco, doamna a zis sa vii in casa ! Vrea sa aiba o discutie cu tine!
- Si pare bine dispusa, Camille? am intrebat usor amuzat.
Femeia din fata mea m-a privit aproape ironic. Lucra de doi ani pentru noi si recunosc ca are o rabdare de inger. Cum altfel poate cineva sa suporte atata timp aerele scumpei mele matusi si sa nu isi asigure inca un bilet catre spitalul de nebuni ? Majoritatea servitoarelor isi iau talpasita de la noi dupa nici doua luni. Ultima care a plecat a facut-o in plina criza de isterie, urland din rasputeri ca urmatoarea persoana care ii va spune ca apa nu e fiarta fix cinci minute si jumatate va face o excursie pe lumea cealalta. Chiar si atunci cand eram mic, doicile plecau una dupa alta, fie innebunite de mofturile varului meu , fie socotind ca pretentiile mamei sale nu valorau cat salariul primit. Ca de obicei, Camille pare sa-mi intuiasca gandurile
- E ea vreodata bine-dispusa? Dar in orice caz, nu cred ca urmeaza o calamitate naturala.
A suras si a plecat. Intre noi, adica eu , Camille si Cosette, obisnuim sa numim astfel reactiile “doamnei†in ceea ce ne priveste. Cred ca ea ar spune ca pur si simplu are probleme cu nervii, dar cum acestea nu se manifesta decat in preajma noastra nu e greu de tras o concluzie.
Am zambit la randul meu cerului albastru. Asa e mereu in casa asta. Familia mea adoptive e sufficient de amabila cat sa-mi aminteasca tot timpul ca ma intretin de la cinci ani. Servitoarele stiu destule despre conditia mea cat sa nu considere necesar sa-mi asculte nici macar rugamintile. Imi fac singur curat in camera, imi iau singur ceva de mancare, dar imi place asa. Nimeni nu se baga in viata mea, iar eu nu o deranjez pe a nimanui. Sper…
Oftez si ma indrept spre casa. Intru in sufrageria cu mobile vechi, elegante, de culoare inchisa.Draperiile grele, din catifea de un mov pal dau un plus de solemnitate incaperii. Pentru o secunda imi imaginez pe canapeaua tapitata o femeie in rochie lunga, cu crinolina , ce serveste linistita ceaiul, in timp ce la biroul elegant din lemn de nuc sotul isi citeste cu atentie corespondenta. In locul acesteia, in incapere e o femeie satena, inalta, ce poarta un costum elegant din doua piese. Ma priveste indiferent, ca pe un lucru care ii strica viata perfecta. Ma reazam de tocul usii si astept ce va urma. Ceva placut nu, cu siguranta.
-Sotul si fiul meu vor sosi maine . Vreau sa fii acasa, aratand potrivit cu ceea ce am planuit. De preferabil, poarta un costum. E timpul sa tinem acel bal mascat
pe care il planificasem de atata timp. Incearca sa te porti cat de cat prezentabil si sa nu ne faci de rusine. Nu pentru asta te-am crescut.
O privesc in continuare aproape absent. Dupa cum o cunosc, sub pretextul unei petreceri de bun-venit va organiza o adevarata serata, la care vor fi invitate o multime de persoane din “lumea buna “. Ceva extravagant, cat mai costisitor posibil, sa impresioneze si sa faca valva. Nu conteaza banii, isi permit asta si inca multe. Firma de constructii a unchiului meu prospera pe zi ce trece, afacerile tinandu-l departe de casa. O mare parte din timp si-o petrece Londra, alaturi de fiul sau, care isi face studiile acolo. Mai mare cu doi ani decat mine, Rafael e deja in primul an de facultate, motiv pentru care da rar pe aici. Nu pot spune ca ma plang, oricum nu ne-am placut niciodata. Iar faptul ca maine seara va trece pragul vilei Leona , la fel de ingamfat ca de obicei, mostenitorul de drept al acestei averi, asa cum are grija sa-mi reaminteasca de fiecare data, nu-mi trezeste sentimente prea fericite.
Apoi, acest bal mascat pe care scumpa mea matusica are de gand sa-l organizeze… Cand eram mai mic, erau des astfel de evenimente in aceasta casa.
Vila e perfecta pentru acest fel de evenimente, datorita interiorului victorian. Atmosfera de ev mediu da un asemenea aer de autenticitate incat majoritatea oaspetilor poarta costume de epoca. Dar in acest an am de gand sa intrerup traditia familiei de a purta haine renascentiste si voi fi eu insumi. In ceea ce priveste insistenta de a purta un costum, ei bine voi purta chiar si o cravata, dar nicidecum camasa dantelata si haina de matase rosie.
-Ce faci? Iar visezi cu ochii deschisi? Ai fost atent la ceea ce ti-am spus?
Glasul ei imi intrerupe reveria. Aprob cu o miscare scurta din cap, desi nu am fost atent la tot ceea ce a spus. Cumva, esentialul reuseste sa fie mereu acelasi:
“ Nu sta in calea noastra. Incearca sa te porti normal. Nu ne fa de rusine, te-am crescut mai bine de atat. Ar trebui sa fii recunoscatorâ€. Oftez, dar din fericire acest lucru trece neobservat.
-Spune-i Cosettei sa vina aici. Trebuie sa vorbesc si cu ea.
Am ascultat-o, iesind din incapere. Tot ceea ce-mi spusese mi se invartea in cap in drumul meu spre etajul trei. Stiam exact unde aveam s-o gasesc pe Cosette. Sprijinita de zid, citind in oaza ei perfecta de liniste.