Love Or Blood

[SoUl EaTeR]

Hey people, i'm back. Am venit cu nextul, sper sa va placa. Sa stiti ca vreau comuri:))


Acum niste poze. Acestia trei vor aparea in viata Rikai. Nu va spun ce legatura are cu fiecare. Va zic doar ca unul dintre ei e vampir:))

Michael: http://media.photobucket.com/image/anime...02.jpg?o=7
Kyon: http://media.photobucket.com/image/anime...d.jpg?o=66
Kai: http://media.photobucket.com/image/anime...m.jpg?o=63

Asa acum tobele va rog:))

Ochi negri?

Dupa ce ies din inchisoarea copilariei mele, ma uit sa vad daca e vreun vecin prin preajma, dar din fericire nu e nimeni. Cobor repede scrile si ma indrept spre boxa ca sa iau bicicleta. De data asta sunt mai atenta in timp ce cobor scarile pentru ca nu o sa ma mai prinda nimeni, dar daca stau sa ma gandesc... baiatul ala nu l-am mai vazut niciodata pe aici, iar toti vecinii mei sunt batrani sau copii mici. E in bloc doar un singur baiat de varsta mea, care recunosc ca arata bine, dar nu i-am vazut impreuna vreodata si nici nu parea a fi din orasul asta. Ce o fi cautat pe aici? Oricum nu crea ca o sa-l mai vad, nu cred ca are rost sa-mi bat capul. Scot repede cheile din pantaloni si deschid usa de la boxa aflata la parter. Inauntru, noi tineam lucruri vechi care nu le mai folosim cum ar fi moblia.Ai mei nu prea vin pe aici, deci nu o sa le treaca prin cap sa caute bicicleta. In acea camera intunecata, doar bicicleta mea pare sa straluceasca. Toate obiectele din ea par fara viata si mohorate, doar “vehiculul” evadarii mele mai animeaza camera. Iau repede bicicleta si o scot, dupa care inchid boxa la loc. Ies afara si ma uit in jur sa vad daca e cineva cunoscut si din fericire, nimeni nu e prin zona. Ma urc pe ea si incep sa pedalez spre perferia orasului. Soarele straluceste puternic spre cer, emanand o caldura puternica, desi suntem doar in luna aprilie. Mai am o luna jumatate de liceu, dar numai imi pasa acest lucru. Am invatat in tot acest timp doar pentru a nu ma certa cu mama, deoarece e obsedata ca eu sa am note mari. Deja mi se face mila de sora mea care o sa treaca in clasa a cincea la anul... Inainte sa ies de tot din oras, opresc in fata unui magazin de unde cumpar o sticla de apa de doi litri si o cartela noua pentru telefon. Pe aceasta o s-o folosesc imediat dupa ce o sa ma sune mama, fiindca stiu ca o sa sune, iar pe cea veche o s-o arunc in primul cos de gunoi pe care o sa-l vad. Caldura incepe sa fie atat de coplesitoare, incat simt cum fiecare celula a corpului meu cerseste putin vant... putina racoare. Cladirile incep sa se raresca aparand in schimb vile, iar dupa case de tara. In curti copii se joaca, nestiind ce cruda e lumea in care cresc. Sper ca parintii acestora sa nu-i creasca in minciuna, ca pe mine. Fiintele omenesti se pare ca sunt facute ca sa minta, dar se pare ca unii doresc sa traiasca in minciuna, decat sa infrunte adevarul, care uneori poate sa fie nemilos. Intrun fel, cred ca ma bucur ca ai mei nu mi-au spus adevarul de cand eram mica. Nu stiu cum as fi putut suporta sa stiu ca femeie care am admirat-o cel mai mult nu e mama mea. Peste un sfert de ora dupa ce am parasit orasul, observo pajiste cu pomi de mai multe feluri. Ma dau jos de pe bicicleta si ma adapostesc la umbra unui cires, scotand din ghiozdan sticla cu apa. I-am desfacut capacul, dupa care duc sticla la gura si incep sa beau. Lichidul racoros mi se cobora pe gat in timp ce beau, producandu-mi o stare placuta. Florile de cires ramase pe ramuri incep sa cada, datori vantului care se strecoara printre ramuri. Dupa ce termin de baut, bag sticla inapoi in rucsac si ma urc pe bicicleta. Inainte sa incep sa pedalez, telefonul incepe sa sune. Ma uit la micul ecram si vad un numar cunoscut. E ea... ridic clapeta, dupa care duc telefonul la ureche.
-Rika, unde naiba esti? Incepe ea sa tipe.
-Te intereseaza? Waw, asta e o premiera. Spun eu ironic.
-Rika, de ce vorbesti asa? Normal ca ma intereseaza, sunt mama ta!
-Haruka- san, lasa teatrul ca stiu ca nu esti mama mea. Dami-l pe tata sa-l intreb ceva. Spun, auzind telefonul cum trece de la o mana la alta.
-Da Rika, ce vrei sa vorbim? Intreaba acesta indiferent.
-Unde o pot gasi pe mama? Intreb, dandu-mi seama ca vreau s-o gasesc pe mama mea adevarata.
-Este langa mine. Tocmai ai vorbit cu ea. Acum intoarcete acasa.
-Tata, stiu ca Haruka-san nu e mama mea. Acum zi unde e ea? Intreb, deja incepand sa- mi pierd rabdarea. La telefon se asterne o liniste mortuara timp de cateva minute dupa care tata spune:
-Mama ta lucreaza intr-un club din statiunea Mizure. Numai stiu cum se numeste, dar e usor de gasit. E clubul cel mai apropiat de stancile alea inalte. O cheama ca pe tine. Planuiesti sa o vezi?
-Nu stiu... poate. I-am zis, dupa care inchid telefonul si inocuiesc rapid cartelele.
Avand in vedere ca nu e niciun cos de gunoi am aruncat-o in sus, dupa care am inceput sa pedalez, cat de repede pot. Acum calatoria mea avea un scop, si acele de a o gasi pe mama. Lucreaza intr-un club, deci trebuie sa ma astept la orice. Sper doar ca adevarul sa nu fie cel la care ma gandesc si anume sa fie... o prostituata...
Peste trei ore de pedalat fara pauza, constat ca sunt in perferia unui oras care nu stiu cum se numeste si nici nu stiu in ce directie sa o iau catre statiunea Mizure. E ora trei dupa-amiaza si stomacul incepe sa protesteze in semn ca imi este foame, darn u pot sa-mi cumpar nimic, pentru ca trebuie sa-mi tin banii.Mai pedalez putin dupa care incep sa ma simt ametita. Tot ce-mi apare in fata ochilor incepe sa se invarta si simt ca pierd controlul bicicletei. Din cauza acestui moment intorc coarnele catre centrul strazii, moment in care trece o masina cu mare viteza. Soferul ma vede, dar isi da seama ca nu poate opri. Inconstient dau drumul la manere, corpul alunecandu-mi de pe sa. Deodata doua brate ma prind, luandu-ma din calea autovehiculului. Conducatorul masinii amuteste si devine neatent la drum facandu-mi bicicleta praf. Imi ridic chipul catre salvatorul meu, dar din cauza soarelui tot ce pot sa vad sunt doar o pereche de ochi negri si niste suvite de par mov, nu foarte lungi... Ochi negri? Nu cumva este... cel care m-a salvat si atunci in scara. Ameteala ma copleseste din nou, facandu-ma de data aceasta sa lesin. Am impresia ca acest baiat este ingerul meu pazitor, altfel cum sa fie aici, cand ultima oara l-am vazut in Kyoto? Posesorul celor doua brate care ma cara incepe sa fuga rapid... poate putin mai rapid decat ar alerga un om normal si spun asta dup vantul care-l simt pe fata. Secundele au inceput sa treaca si ingerul tot alerga. Deodata, aceste ma lasa jos, asezandu-ma cu spatele rezemat de un zid si cu ghiozdanul in brate. Ma chinui sa deschid ochii c sa-l vad, dar tot ce imi apare in fata ochilor este doar amurgul. Imi dau seama ca ingerl doar m-a adus intr-o zona populate, dar de ce... nu stiu. Corpul imi e greu sin u ma pot ridica. Tot ce pot sa fac, e sa astept sa-mi revin. Pleoapele mi se inchid din nou, de data aceasta de oboseala. Nu trece mult timp si simt doua brate care ma ridica...