28-02-2012, 10:13 PM
Varsta minima: -
Gen: ficţiune (nu am o temă bine stabilită)
Limba: română
Observatii cu privire la continut: .
Tipul de comentariu solicitat: Avansată sau simplă
Uneori ai impresia că totul se destramă în jurul tău, că tot ceea ce credeai nu mai este decât o fantezie în comparaţie cu cruda realitate. Uneori doare, alteori loveşte direct, fără durere şi fără atenţionare. E genul acela de lucru care te trezeşte din visare şi te aduce din nou cu picioarele pe pământ. Îmi plăcea să spun că Realitatea este pentru cei fără imaginaţie. E greşit. Realitatea este pentru cei care s-au săturat să spere şi s-au săturat să fie dezamăgiţi. Pentru că uneori viaţa îţi dă o palmă şi te trezeşte la realitate.
Te câte ori am încercat să mă ridic, să stau dreaptă în faţa sorţii şi să nu mă las distrusă de ce se întâmplă în jurul meu, tot de atâtea ori am eşuat. Pentru că loviturile continuă să vină, şi să vină până când nu le mai poţi duce. Şi tot ce poţi să spui e: mai dă-mi o pauză. Dar ea nu vrea. Te chinuie, te roade. Şi tot ce poţi face în slăbiciunea ta de om este să plângi şi să implori cerul, pe cel în care crezi, să vină mai repede o zi mai bună, să poţi zâmbi din nou şi să mulţumeşti că ai scăpat.
Eu nu pot. De fiecare dată când am un răgaz să cred că am o şansă să fiu fericită, viaţa mă loveşte din nou. Îmi distruge visele, speranţele şi mă face să-mi schimb din nou gândirea, pentru a nu ştiu câta oară. Pentru că nimeni nu poate rămâne nepăsător în faţa durerii. E puterea divină, care schimbă un om şi-l face uneori mai puternic şi alteori mai slab. Pe mine pur şi simplu mă distruge. E îngrozitor, te face să-ţi doreşti să ţipi cât ţin plămânii şi să speri că cineva te va auzi şi te va scoate din abisul în care te scufunzi.
Uneori cred că sunt o mai bună fantomă, decât o persoană umană.
Gen: ficţiune (nu am o temă bine stabilită)
Limba: română
Observatii cu privire la continut: .
Tipul de comentariu solicitat: Avansată sau simplă
Die alive
Uneori ai impresia că totul se destramă în jurul tău, că tot ceea ce credeai nu mai este decât o fantezie în comparaţie cu cruda realitate. Uneori doare, alteori loveşte direct, fără durere şi fără atenţionare. E genul acela de lucru care te trezeşte din visare şi te aduce din nou cu picioarele pe pământ. Îmi plăcea să spun că Realitatea este pentru cei fără imaginaţie. E greşit. Realitatea este pentru cei care s-au săturat să spere şi s-au săturat să fie dezamăgiţi. Pentru că uneori viaţa îţi dă o palmă şi te trezeşte la realitate.
Te câte ori am încercat să mă ridic, să stau dreaptă în faţa sorţii şi să nu mă las distrusă de ce se întâmplă în jurul meu, tot de atâtea ori am eşuat. Pentru că loviturile continuă să vină, şi să vină până când nu le mai poţi duce. Şi tot ce poţi să spui e: mai dă-mi o pauză. Dar ea nu vrea. Te chinuie, te roade. Şi tot ce poţi face în slăbiciunea ta de om este să plângi şi să implori cerul, pe cel în care crezi, să vină mai repede o zi mai bună, să poţi zâmbi din nou şi să mulţumeşti că ai scăpat.
Eu nu pot. De fiecare dată când am un răgaz să cred că am o şansă să fiu fericită, viaţa mă loveşte din nou. Îmi distruge visele, speranţele şi mă face să-mi schimb din nou gândirea, pentru a nu ştiu câta oară. Pentru că nimeni nu poate rămâne nepăsător în faţa durerii. E puterea divină, care schimbă un om şi-l face uneori mai puternic şi alteori mai slab. Pe mine pur şi simplu mă distruge. E îngrozitor, te face să-ţi doreşti să ţipi cât ţin plămânii şi să speri că cineva te va auzi şi te va scoate din abisul în care te scufunzi.
Uneori cred că sunt o mai bună fantomă, decât o persoană umană.
She's wiskey in a teacup.