09-02-2010, 10:19 PM
[center]Gândindu-mă la tine…
Neol saengak-hago itsseo[/center]
Pentru prietenii mei…
Norii se surpau cu chip de diavol, înspăimântând fragmentele materiei lăsate să umble libere. Vărsau tristeţea acumulată-şi asupra pământului. Se eliberau indiferenţi de toată cantitatea ce îi apăsa. Siluetele firave umblau nestingherite în căutarea fericirii ce lipsea. Cerşeau o formă de distracţie. Singurul izvor dulce de zâmbete era parcul de distracţie al amintirii mele. Mă aflam atunci în roata imensă de metal, înălţimea ei dându-mi un sentiment de nesiguranţă.
- Vei pleca din oraş la sfârşitul anului? Am întrebat clătinându-mi mintea şi glasul.
- Nu. De ce aÅŸ face-o?
- Nu. De ce aş face-o? Mi-am repetat în gând. Cât de patetică eram încercând să alung propriile mele gânduri cu privire la o plecare neaşteptată.
- Probabil pentru că suntem în ultimul an de liceu.
- Jur pe albastru că nu voi pleca. Să mi se usuce ochii dacă mint.
În acel moment, băiatul a întins mâna cu degetele strânse, exceptându-l pe cel mic. Braţul meu s-a mişcat îngheţat şi l-a prelungit pe al său. De aici chipul brunetului împreună cu vocea sa s-au pierdut, precum o floare ofilită învânt. De câte ori am scris pe versurile demourilor sale de atâtea ori am exprimat ce simţeam. Îi voi aduce aminte că un jurământ nerespectat este ca rana din piciorul unui cal. Te roade, te împiedică să mergi şi în final teopreşte. Mi-a fost frică timp de patru ani, dar în ultima lor secundă mi-a alungat teama. Profunzimea trăirilor acestea am putut-o simţi doar eu. Vă voi explica de ce? şi cum?.
Rasa umană trăieşte cu falsa impresie că fericirea, tristeţea, disperarea şi ura sunt sentimente dezolante pe care viaţa îi îndeamnă să le trăiască. Mă intrigă mintea lor încuiată ce nu conştientizează că sentimentele trec fără efect pe lângă ei, sfârşind tăşite în pânzele existenţei noastre. Constituim adevăratul suflet, duh şi om, iar adesea plătim în momentele cruciale pentru greşelile prosteşti. Deşi singura noastră vină este că nu ne putem controla pe deplin partea conştientă. Suntem doar suflete închise într-o carcasă pe care ei o numesc trup. Simţim trupul, îl vedem cum ne strică această cuşcă. Satisfăcuţi că se eliberează, mulţi aşteaptă distrugerea ei iminentă. Sunt printe puţinii care şi-au acceptat stăpânul, printre puţinii care au binevoit să împartă fericirea alături de partea conştientă. Mi-e teamă că într-o zi va muri iar eu odată cu ea. Simt deja cum se stinge uşor, dar inevitabil cu fiecare lacrimă vărsată pentru trecutul lăsat în urmă.
Regretele, suspinele şi teama răsună prin mine, izbindu-se fără sunet de albul infect al pereţilor. Sentimentele par a se revărsa cu scopul de a umple golul lăsat de fericire. Privesc neputincioasă cruditatea dezastrului. Tot ce pot face scumpa mea stăpână este să iau povestea de la început.
Am deschis ochii mintal în căutarea începutului poveştii. Amiaza lipsită de soarele dogoritor de vară mi-a oprit derularea amintirilor. Camera mea, atât de perfectă acum, era atunci doar o umbră cu pereţi scorojiţi. Cu o găleată obişnuită să suporte greutatea picăturilor scurse din tavan. O cameră goală, bătrână.
Tablourile proptite de perete îşi împărtăşeau tonurile de albastru cu întreaga încăpere. Am aruncat o privire pe fereastră. Ploua de o zi şi afară începea să se întunece. Mă grăbisem să iau ultima cutie cu fotografii din prag. Era grea, plină de rame fragile din sticlă, mai ceva ca nişte bibelouri. Pentru o clipă am considerat melodia ce mi se derula în minte ca fiind fictivă, însă din instinct am întors capul spre spre priza din perete, coborând cu privirea de-a lungul firului negricios. Telefonul chiar vibra pe melodia celor de la GazettE. Era mai gălăgioasă decât până acum. Am ezitat să răspund. Ritmul de bass răsuna în capul meu, mă ameţea. De ce mă sunau? Ultima despărţire îmi fusese fatală iar numai gândul că insistau, că cerşeau o nouă conversaţie, mă facea să simt că leşin.
Tonalitatea joasă se derula repetitive, apăsându-mi timpanele. Suna a jale. Îmi făcea sentimentele să se zgruncine, să se rotească în jurul meu. Stop! Fă-l să înceteze! Strigam fără sunet. Ameţeam iar pereţii se transformau în foiţe de plastic ce îmi împiedicau logica. Nu ne scăpa! Suntem parte din tine! Ceva ţipa, fulgerându-mi mintea cu sunetul ascuţit al vocii. Am deschis ochii şi m-am trezit în mijlocul camerei, fără acel sunet deranjant. Ramele au sărit din cutie, spărgându-se una câte una în jurul meu. Simţeam cum ceva din mine se prăbuşise, ceva imens. Chipul mamei rătăcea printre cioburi, cu acel zambet timid. Cât aş fi vrut să îmi rostească veşnicele, dar inepuizabilele încurajări. Însă ea era în camera alăturată, aranjând şi probabil vorbind cu noul ei soţ. Noul tată mă înnebunea, noul oraş mă înnebunea, noul apartament mă înnebunea. Îmi părăsisem prietenii, casa şi puţinele lucruri ce mă mai legau de tatăl meu natural. Nu îl cunoscusem şi totuşi… nu îl puteam urâ pentru că plecase. De altfel nu o puteam urâ nici pe mama. Exista un respect deosebit între noi şi un fel de prietenie. Nu o condamnam… Era mult prea frumoasă pentru a fi asociată cuvântului văduvă. Parcă îi auzeam vocea blajină, solicitându-mă entuziasmată. Am scuturat din cap căci suna prea clar.
- Da mami! Vin acum! Am răspuns puţin dezamăgită, deranjată. Uram când era nevoită să-mi vadă tristeţea.
M-am ridicat leneş de pe podea, începând să adun cioburile. Am evitat zdrăngăneala, punându-le în cutie. Spre norocul meu nu auzise zgomotele. Mi-am privit pentru o clipă, absentă, palma zgâriată, ridicându-mă brusc la al doilea apel al mamei. Holul mi s-a părut atunci mult prea lung, umplut de vietăţi stanii nevăzute. Toate în acele clipe îmi păreau stranii şi răzbunătoare. Oare înnebuneam? Nu. Nu era asta. Era cu totul altceva iar mama nu trebuia să observe acel ceva. Motiv pentru care am exersat un zâmbet natural înainte de a călca în bucătărie.
- Haide Carmen. Credeam că nu vei mai ajunge.
Ce ironie… Robert mă privea din prag întrebător. Am dat din umeri în semn că nu ştiu nimic. Răzvan stătea pe un scaun la masă, lânga mama. Ne-a zâmbit amândurora, dând drumul la conversaţie:
- Mama voastră şi cu mine am luat o decizie.
Neol saengak-hago itsseo[/center]
Pentru prietenii mei…
Norii se surpau cu chip de diavol, înspăimântând fragmentele materiei lăsate să umble libere. Vărsau tristeţea acumulată-şi asupra pământului. Se eliberau indiferenţi de toată cantitatea ce îi apăsa. Siluetele firave umblau nestingherite în căutarea fericirii ce lipsea. Cerşeau o formă de distracţie. Singurul izvor dulce de zâmbete era parcul de distracţie al amintirii mele. Mă aflam atunci în roata imensă de metal, înălţimea ei dându-mi un sentiment de nesiguranţă.
- Vei pleca din oraş la sfârşitul anului? Am întrebat clătinându-mi mintea şi glasul.
- Nu. De ce aÅŸ face-o?
- Nu. De ce aş face-o? Mi-am repetat în gând. Cât de patetică eram încercând să alung propriile mele gânduri cu privire la o plecare neaşteptată.
- Probabil pentru că suntem în ultimul an de liceu.
- Jur pe albastru că nu voi pleca. Să mi se usuce ochii dacă mint.
În acel moment, băiatul a întins mâna cu degetele strânse, exceptându-l pe cel mic. Braţul meu s-a mişcat îngheţat şi l-a prelungit pe al său. De aici chipul brunetului împreună cu vocea sa s-au pierdut, precum o floare ofilită învânt. De câte ori am scris pe versurile demourilor sale de atâtea ori am exprimat ce simţeam. Îi voi aduce aminte că un jurământ nerespectat este ca rana din piciorul unui cal. Te roade, te împiedică să mergi şi în final teopreşte. Mi-a fost frică timp de patru ani, dar în ultima lor secundă mi-a alungat teama. Profunzimea trăirilor acestea am putut-o simţi doar eu. Vă voi explica de ce? şi cum?.
Rasa umană trăieşte cu falsa impresie că fericirea, tristeţea, disperarea şi ura sunt sentimente dezolante pe care viaţa îi îndeamnă să le trăiască. Mă intrigă mintea lor încuiată ce nu conştientizează că sentimentele trec fără efect pe lângă ei, sfârşind tăşite în pânzele existenţei noastre. Constituim adevăratul suflet, duh şi om, iar adesea plătim în momentele cruciale pentru greşelile prosteşti. Deşi singura noastră vină este că nu ne putem controla pe deplin partea conştientă. Suntem doar suflete închise într-o carcasă pe care ei o numesc trup. Simţim trupul, îl vedem cum ne strică această cuşcă. Satisfăcuţi că se eliberează, mulţi aşteaptă distrugerea ei iminentă. Sunt printe puţinii care şi-au acceptat stăpânul, printre puţinii care au binevoit să împartă fericirea alături de partea conştientă. Mi-e teamă că într-o zi va muri iar eu odată cu ea. Simt deja cum se stinge uşor, dar inevitabil cu fiecare lacrimă vărsată pentru trecutul lăsat în urmă.
Regretele, suspinele şi teama răsună prin mine, izbindu-se fără sunet de albul infect al pereţilor. Sentimentele par a se revărsa cu scopul de a umple golul lăsat de fericire. Privesc neputincioasă cruditatea dezastrului. Tot ce pot face scumpa mea stăpână este să iau povestea de la început.
Am deschis ochii mintal în căutarea începutului poveştii. Amiaza lipsită de soarele dogoritor de vară mi-a oprit derularea amintirilor. Camera mea, atât de perfectă acum, era atunci doar o umbră cu pereţi scorojiţi. Cu o găleată obişnuită să suporte greutatea picăturilor scurse din tavan. O cameră goală, bătrână.
Tablourile proptite de perete îşi împărtăşeau tonurile de albastru cu întreaga încăpere. Am aruncat o privire pe fereastră. Ploua de o zi şi afară începea să se întunece. Mă grăbisem să iau ultima cutie cu fotografii din prag. Era grea, plină de rame fragile din sticlă, mai ceva ca nişte bibelouri. Pentru o clipă am considerat melodia ce mi se derula în minte ca fiind fictivă, însă din instinct am întors capul spre spre priza din perete, coborând cu privirea de-a lungul firului negricios. Telefonul chiar vibra pe melodia celor de la GazettE. Era mai gălăgioasă decât până acum. Am ezitat să răspund. Ritmul de bass răsuna în capul meu, mă ameţea. De ce mă sunau? Ultima despărţire îmi fusese fatală iar numai gândul că insistau, că cerşeau o nouă conversaţie, mă facea să simt că leşin.
Tonalitatea joasă se derula repetitive, apăsându-mi timpanele. Suna a jale. Îmi făcea sentimentele să se zgruncine, să se rotească în jurul meu. Stop! Fă-l să înceteze! Strigam fără sunet. Ameţeam iar pereţii se transformau în foiţe de plastic ce îmi împiedicau logica. Nu ne scăpa! Suntem parte din tine! Ceva ţipa, fulgerându-mi mintea cu sunetul ascuţit al vocii. Am deschis ochii şi m-am trezit în mijlocul camerei, fără acel sunet deranjant. Ramele au sărit din cutie, spărgându-se una câte una în jurul meu. Simţeam cum ceva din mine se prăbuşise, ceva imens. Chipul mamei rătăcea printre cioburi, cu acel zambet timid. Cât aş fi vrut să îmi rostească veşnicele, dar inepuizabilele încurajări. Însă ea era în camera alăturată, aranjând şi probabil vorbind cu noul ei soţ. Noul tată mă înnebunea, noul oraş mă înnebunea, noul apartament mă înnebunea. Îmi părăsisem prietenii, casa şi puţinele lucruri ce mă mai legau de tatăl meu natural. Nu îl cunoscusem şi totuşi… nu îl puteam urâ pentru că plecase. De altfel nu o puteam urâ nici pe mama. Exista un respect deosebit între noi şi un fel de prietenie. Nu o condamnam… Era mult prea frumoasă pentru a fi asociată cuvântului văduvă. Parcă îi auzeam vocea blajină, solicitându-mă entuziasmată. Am scuturat din cap căci suna prea clar.
- Da mami! Vin acum! Am răspuns puţin dezamăgită, deranjată. Uram când era nevoită să-mi vadă tristeţea.
M-am ridicat leneş de pe podea, începând să adun cioburile. Am evitat zdrăngăneala, punându-le în cutie. Spre norocul meu nu auzise zgomotele. Mi-am privit pentru o clipă, absentă, palma zgâriată, ridicându-mă brusc la al doilea apel al mamei. Holul mi s-a părut atunci mult prea lung, umplut de vietăţi stanii nevăzute. Toate în acele clipe îmi păreau stranii şi răzbunătoare. Oare înnebuneam? Nu. Nu era asta. Era cu totul altceva iar mama nu trebuia să observe acel ceva. Motiv pentru care am exersat un zâmbet natural înainte de a călca în bucătărie.
- Haide Carmen. Credeam că nu vei mai ajunge.
Ce ironie… Robert mă privea din prag întrebător. Am dat din umeri în semn că nu ştiu nimic. Răzvan stătea pe un scaun la masă, lânga mama. Ne-a zâmbit amândurora, dând drumul la conversaţie:
- Mama voastră şi cu mine am luat o decizie.
![[Imagine: j17eph.jpg]](http://i32.tinypic.com/j17eph.jpg)
[center]"Dragostea nu este geamătul muribund al unei viori îndepărtate - este scârţâitul triumfător al unui arc."
de S.J.Perelman[/center]
