Frânturi de gânduri

[Saravis]

Varsta minima: -
Gen: ficţiune (nu am o temă bine stabilită)
Limba: română
Observatii cu privire la continut: -
Tipul de comentariu solicitat: Avansată, dar sunteţi bine veniţi să vă lăsaţi părerile.
Deci, chiar mi-ar plăcea să vă ştiu părerile, să ştiu unde am greşit şi ce mai e de îmbunătăţit. Oricum, eu sper să vă placă.

Şi inima poate plânge

Sunt singură în lumea asta rea şi crudă care m-ar devora şi pe gratis, în lumea imperfectă care cere perfecţiunea, în lumea a cărei standarde nu le voi putea atinge vreodată. Uneori am impresia că-mi pierd minţile. Liniştea îmi sfărâmă gândirea, pentru că mă judecă. E gata să-mi impună cea mai grea pedeapsă.

Te-ai gândit vreodată că inima poate plînge? Nici eu. Asta până când am simţit-o pe pielea mea. Zilnic mi se reaminteşte că sunt diferită. Zilnic mi se spune „ Tu nu vei avea prieteni niciodata!” Sunt cunvinte spuse în vânt, din răutate, dar inima mea varsă râuri pentru fiecare literă, pentru fiecare vorbă răutăcioasă, pentru fiecare privire dezamăgită. Zilnic trebuie să fiu comparată cu cineva, pentru că eu nu sunt destul de bună. Cu ce am greşit? Întoarceţi-mă în timp şi arătaţi-mi cu degetul fiecare faptă care mi-a adus această pedeapsă.

Dar nu am dreptul să cer îndreptarea faptelor. S-a decis deja. Şi acum, când stau în camera mea şi privesc în întuneric, mă întreb dacă n-ar fi mai bine fără sentimente. Nu ar fi mai uşor? Nu ar mai exista durere. Ar fi sublim. Dar visele rămân vise şi trebuie să rezist, să ţip înăuntrul meu, dar nimeni nu ma aude; zâmbesc fals, dar nimeni nu realizează ce durere e ascunsă în sufletul meu care se sfâşie pe zi ce trece. Ce se va întâmpla când nu voi mai putea face faţă durerii? Aş putea să plâng în faţa întregii lumi? S-ar întoarce cineva să încerce să mă ajute, sau m-ar izola toţi şi m-ar privi cu dispreţ? Nu ar duce asta la şi mai multă durere?

Ar fi aşa uşor să spun „ Pieri, durere!” şi să-mi simt întreaga fiinţă eliberată de o povară pe care o duc de mult prea mult timp. Dar până atunci tac. Înghit în sec şi trec mai departe. Însă atunci când voi ceda, să-mi promită cineva că va fi gata să ia o parte din durerea mea...


EDIT Daria: 17. Nu scrieti ficuri/comentarii intregi boldate, inclinate, subliniate, in diferite fonturi. Scrisul default este destul de bun. Utilizati fonturile/boldatul/italicul/subliniatul atunci cand este nevoie.

Se aplica si la oneshot-uri -.-''.

[Mao.]

Titlul one-shotului chiar îmi place și nu îl consider a fi unul comun,pot spune chiar că m-a făcut curioasă, i mean, când am citit „ Și Inima poate plânge” sincer m-am gândit la povestioare clișeice legate de dragostea adolescentină, alea, alea *laughs*
Ideea mi se pare una genială *__* Poate că nu e dintre cele mai originale, dar mie sincer îmi place mult ^^
Mi-ar fi plăcut mai multă descriere,dar e foarte ok și așa.
Mai aștept one shot-uri,dear. *huggies*

[Saravis]

Mulţumesc, Mao!
Varsta minima: -
Gen: ficţiune (nu am o temă bine stabilită)
Limba: română
Observatii cu privire la continut: mi-era chef de vară, aşa că am venit cu o compunere cu această temă
Tipul de comentariu solicitat: Avansată sau simplă

[center]La seceriÅŸ[/center]

Era o vară caldă, mult prea caldă. Se simţea zăpuşeala în aer, iar plantele cerşeau un strop de apă. Dar cerul albastru nu se lăsa înduplecat. Nici un nor nu se zărea la orizont.
În ciuda acestui fapt, pete viu colorate ce se mişcau parcă la comanda unui dirijor, umpleau lanul de grâu. Uneori o pală de vânt făcea blana aurie a pământului să danseze şi oamenii prezenţi la secerat să-şi oprească lucrul şi să tragă cu nesaţ aer în piept.
Din capătul satului se zăreşte cârdul de copii, în frunte cu fetele mari, încă nepregătite pentru munca tăioasă a secerişului. Lucrătorii încep să muncească cu mai mult spor. Îşi iau cu primire pachetele cu mâncare de la vizitatori după care se apucă iar de treabă. Nu au dreptul decât la câteva minute de odihnă. Nu le pasă că soarele arde dogoritor. Ignoră zăpuşeala şi oboseala.
Dar luna se arată mândră odată cu înserarea şi toată lumea ăşi lasă uneltele jos. Femeile încep să cânte cu glas tânguitor cântece vechi, ştiute din bătrâni. Nu le pasă de altceva. Sunt vegheate de lună şi de stele...

[Saravis]

Varsta minima: -
Gen: ficţiune (nu am o temă bine stabilită)
Limba: română
Observatii cu privire la continut: .
Tipul de comentariu solicitat: Avansată sau simplă

Die alive

Uneori ai impresia că totul se destramă în jurul tău, că tot ceea ce credeai nu mai este decât o fantezie în comparaţie cu cruda realitate. Uneori doare, alteori loveşte direct, fără durere şi fără atenţionare. E genul acela de lucru care te trezeşte din visare şi te aduce din nou cu picioarele pe pământ. Îmi plăcea să spun că Realitatea este pentru cei fără imaginaţie. E greşit. Realitatea este pentru cei care s-au săturat să spere şi s-au săturat să fie dezamăgiţi. Pentru că uneori viaţa îţi dă o palmă şi te trezeşte la realitate.
Te câte ori am încercat să mă ridic, să stau dreaptă în faţa sorţii şi să nu mă las distrusă de ce se întâmplă în jurul meu, tot de atâtea ori am eşuat. Pentru că loviturile continuă să vină, şi să vină până când nu le mai poţi duce. Şi tot ce poţi să spui e: mai dă-mi o pauză. Dar ea nu vrea. Te chinuie, te roade. Şi tot ce poţi face în slăbiciunea ta de om este să plângi şi să implori cerul, pe cel în care crezi, să vină mai repede o zi mai bună, să poţi zâmbi din nou şi să mulţumeşti că ai scăpat.
Eu nu pot. De fiecare dată când am un răgaz să cred că am o şansă să fiu fericită, viaţa mă loveşte din nou. Îmi distruge visele, speranţele şi mă face să-mi schimb din nou gândirea, pentru a nu ştiu câta oară. Pentru că nimeni nu poate rămâne nepăsător în faţa durerii. E puterea divină, care schimbă un om şi-l face uneori mai puternic şi alteori mai slab. Pe mine pur şi simplu mă distruge. E îngrozitor, te face să-ţi doreşti să ţipi cât ţin plămânii şi să speri că cineva te va auzi şi te va scoate din abisul în care te scufunzi.
Uneori cred că sunt o mai bună fantomă, decât o persoană umană.