O frântură de speranţă

[Me�al.]

New fic! V-a fost dor de mine? Normal, normal. Aşa, ţin să-i mulţumesc pe Svear pentru că m-a ajutat cu titlul şi mai multor amici pentru nume şi sfaturi. Mă scuzaţi pentru eventualele greşeli de tastare, dar nu mă simt prea bine zilele astea.
Ficul ăsta va fi împărţit în mai multe cărţi,ca să zic aşa. Vor fi numerotate cu 1, 2, 3 şi aşa mai departe. Primul este Copiii Lupului.
Lectură plăcută!

O frântură de speranţă

1. Copiii Lupului

Prolog

Lucrurile care-ţi plac, pot aduce pedepse grave după ele.
Crede-mă că ştiu despre ce vorbesc – mult prea bine. Mi s-a întâmplat.
Totul a început în ziua când am dorit să plec pe afară cu nişte prieteni pe care îi cunoşteam de câteva zile. Nu ştiam foarte multe despre ei, dar am fost destul de prost să mă încred în ei. Seattle era un oraş mare şi ne-am pierdut pe străduţele înguste unde mirosea urât şi erau aruncate gunoaie pe jos. Unul dintre prietenii mei – şaten cu părul lung – fuma dintr-o ţigară, suflându-mi fumul în faţă. Am început să tuşesc, dar atenţia mi-a fost atrasă de celălalt tip – ce arăta aproape la fel – care s-a trântit pe asfaltul ud, între sacii negri de gunoi. Când a apărut un alt tip blond, cei doi au zâmbit când i-au văzut rucsacul kaki peticit ce-l ţinea în mână. Mi-au făcut semn să-i urmez, iar eu m-am conformat, neştiind în ce încurcătură mă băgam. Au mers tăcuţi până într-un parc din apropierea casei mele. Afară soarele apunea, cerul căpătând o noanţă frumoasă de portocaliu. Străzile nu mai erau aglomerate, dar, din când în când, se mai zăreau maşini ce treceau şi se îndreptau rapid spre casă. Am intrat în parc şi i-am urmat pe cei trei pe iarba moale. S-au aşezat sub nişte stejari falnici şi au făcut un cerc, poftindu-mă să mă aşez între Teoretic Gemenii. Celălalt, Domnul Muşchi, a scos din geanta lui o carte groasă. La o a doua analiză, am sesizat că era Biblia. Unul dintre Gemeni a scos o brichetă din buzunarul pantalonilor negrii rupţi şi a rupt o pagină din carte. Atunci rotiţele din minte au început să se învârtă şi am realizat în ce fel de grup am intrat. M-am ridicat de pe iarbă, dând să plec, speriat din cauza a ce avea să se întâmple. Era un păcat – mult prea mare – să arzi cartea aia şi eu nu voiam să fiu părtaş. Mister Muşchi s-a ridicat şi m-a prins de antebraţ, smucindu-mă şi trântindu-mă pe iarbă. Un val de furie mi s-a instalat în corp atunci şi, cu o singură mişcare, l-am doborât pe Mister Muşchi. Un urlet animalic mi-a scăpat, iar Gemenii şi celălalt tip au fugit mâncând pământul. Aveam putere şi o simţeam. Şi îmi plăcea la nebunie să ştiu că eu am puterea, că eu o controlez, că pot să distrug orice. Dar ceva m-a smuls din lumea mea unde eu eram regele şi m-a adus înapoi pe pământ. O mână puternică, dar totuşi cunoscută m-a tras cu putere şi eu m-am lăsat dus în direcţia respectivă. Femeia ce mergea repede avea părul roşcat spre şaten şi un corp zvelt. Tocurile ei făceau un zgomot enervant pe asfalt, ce îmi deranja tare mult urechile. Era mama mea cea irascibilă, enervantă, insuportabilă.
În viaţa mea tronau două lucruri ce le puteam numi probleme – nici eu nu ştiam cum să le zic.
Ei bine, lucrul ce mă distrugea era ura profundă ce o purtam pentru părinţii mei. Niciodată nu erau acolo pentru mine, dar se credeau cei mai buni din lume. De ce? Pentru că aveau bani şi eram un copil cu posibilităţi. În mintea lor – probabil prea mică – credeau că banii mă bucură şi mă ajută mai mult decât prezenţa lor. Într-un timp şi eu ajunsesem să cred acest lucru. Devenisem ofticos că alţi prieteni de-ai mei – care nu aveau la fel de mulţi bani – au părinţii alături şi îi ajută. Acum nu mă mai oftic pentru că nu mai am nevoie de ei. Mă puteam descurca singur şi nu aveam trebuinţă de persoana lor. Puteau să se afunde în munca lor tâmpită şi să uite de mine. Ok, poate par egoist. Ştiu că nu e greu să fi o femeie avocat celebră sau să lucrezi în IT, dar totul cu măsură.
A doua problemă era legată de felul meu ciudat de a fi. Nu, nu eram vreun drogat şi nici un poponar. Uneori, simţeam cum puterea îmi curgea prin sânge, cum eram cel mai puternic om de pe întreaga faţă a pământului. Mă schimbau total şi deveneam mai... diferit. Puteam să-i alung pe cei ce îmi făceau rău sau de care voiam să scap. „Schimbarea” – cum o numeam eu – se producea rar când eram copil, dar de doi ani – de când aveam paişpe ani – apărea mult mai des. De fiecare dată când eram, teoretic, în pericol o simţeam. Mă orbea precum soarele într-o zi călduroasă de vară. Nu mi-a fost niciodată teamă de ea pentru că era o parte din mine care apărea atunci când era nevoie.
Era să uit, sunt Roland Night şi am şaişpe ani. Locuiesc în Seattle, un oraş drăguţel. Nu-mi pot suporta părinţii şi intru în belele destul de des. Uneori, devin mai puternic şi mai neînfricat, lucru, în opinia mea, unic. Umblu cu oameni ciudăţei şi ei sunt motivul pentru care intru în încurcături.
Adolescenţa nu-i uşoară.

Capitolul 1

Stăteam pe fotoliul din piele neagră cu picioarele încrucişat, ascultând predica ce nu avea să se mai termine. De două ore o ascultam pe Evelin – maică-mea – zicând că am fost prost pentru că am ieşit afară cu Mister Muşchi şi Posibil Gemenii. Îmi tot repeta că era un păcat să dai foc Bibliei de parcă eu n-aş fi ştiut. Sincer, nu mă interesa morala făcută de Evelin, aşa că nici n-am ascultat tot ce a vorbit ea. Ştiam ce am greşit şi nu aveam nevoie de cuvintele ei.
-Roland, m-ai supărat foarte tare şi eu alături de tatăl tău o să te pedepsim, a spus Evelin în timp ce citea ceva de pe ecranul laptopului.
Mda, de parcă credea că avea să-mi fie frică de ea sau de Felix. Nu, în nici un caz nu avea să-mi fie frică de ei. Pedepsele ei constau în a mă trimite undeva departe de casă, la o rudă. Nu mă deranja deloc, ba mă bucura destul de mult. Să scap de ei şi de regulile lor stupide era o binecuvântare.
-Şi ce aveţi de gând să faceţi? Să mă trimiteţi la mătuşa mea în Ohio? Am întrebat pe un ton ce dădea pe dinafară de ură şi ironie.
Felix mi-a făcut un semn să tac şi să nu o mai enervez pe Evelin. Nu, nu aveam să fac asta. Mi-am păstrat zâmbetul ironic pe chip, fixând-o pe Evelin. Totuşi, am observat că, dintr-un motiv necunoscut mie, Felix nu dorea să plec de acasă. De parcă m-ar fi interesat. Până şi la Polul Nord era mai bine dacă nu erau ei cu mine.
-Gata! M-am săturat de tine şi de ironiile tale! Mâine dimineaţă, fără nici un comentariu, pleci la Londra, a spus ea trântind laptopul pe masă cu atâta putere încât am crezut că se va strica.
-La Londra? Am pufnit. Ce rudă pe care n-o cunosc mai e pe acolo? Sau mă trimiţi din nou la casa unei prietele de ale tale?
Vorbeam cu scârbă şi mă strâmbam la fiecare cuvânt pe care-l rosteam. Deşi nu mă interesa aşa de tare, eram curios să aflu la cine avea să mă trimită. Oricum, cu oricine aveam să mă înţeleg mai bine. Felix s-a uitat atent la ecranul laptopului ce stătea aşezat pe masă şi i-a dispărut şi ultima urmă de zâmbet. Părea uimit, dar, mai degrabă, îngrijorat. Ce putea să-l sperie aşa de tare la o pagină de internet? Doar nu era bau-bau pe acolo. Nu le-am mai dat atenţie, plictiseala devenind mult prea mare. Mi-am înfăşcat telefonul de pe măsuţă şi am început să-l butonez încercând să găsesc un lucru care să mă facă să nu mă mai plictisesc. Atenţia mi-a fost atrasă de Madam Evelin ce a oftat. Era roşie de la nervi şi, când a început să vorbească, parcă urla:
-Pleci într-o tabără.
-Poftim?Am pufnit. Ai înnebunit cumva? Voiam să mai adaug şi „cucoană”, dar m-am abţinut.
Probabil că am enervat-o destul de tare cu tonul meu şi cu replica căci m-am trezit cu o palmă peste obraz. Am rămas uimit, fiind prima dată când făcea gesturi asemănătoare. În câteva secunde, locul cu pricina a început să mă ardă şi să se înroşească. Ce aş fi vrut să o pocnesc şi eu! Mi-a zis că următoarea zi aveam să plec la Londra pentru patru luni – din mai până la finalul lui august. Apoi, m-a trimis în camera mea să-mi fac bagajul. Am plecat cât de repede am putut din sufragerie pentru ca nu cumva să îi trag o palmă. Ajuns în camera mea, am trântit cu putere uşa acoperită cu postere cu Metallica, Iron Maiden, Nickelback, Sonata Arctica şi Nightwish. Aveau să-mi lipsească afişele! Dintr-o dată, „schimbarea” a apărut din nou, dar cu o mică întârziere. Am simţit impulsul de a lovi ceva, de a distruge, de a dărâma. Puterea a dispărut imediat ce Felix a intrat în cameră. Nu a bătut la uşă, doar a intrat. Ce nesimţit! Am simţit repulsie faţă de el. A părut surprins când a văzut cei doi pereţi negrii şi ceilalţi doi pereţi vişinii. Apoi, privirea uimită i-a căzut pe patul pufos cu aşternut alb şi pe restul mobilierului negru. Într-un final, a analizat posterele de pe uşă şi a oftat. Doamne, zici că în acea zi a aflat că eram fiul lui şi a văzut pentru prima dată camera mea. Atenţia mi-a fost captată de pliantul pe care-l ţinea în mână. I l-am luat şi el s-a aşezat pe pat, aşteptând, probabil, să citesc. Pe hârtia albastră scria cu negru Şcoala şi tabăra Colţ de Lup. Un val de furie m-a învăluit şi am început să urlu la bărbatul cu părul şaten:
-Care va să zică mama – şi am rostit cuvântul ăla cu un dezgust total – vrea să mă transfere şi la altă şcoală undeva departe de şcoală? Chiar aşa de tare v-am enervat? Ei bine, abia aştept să plec mâine şi să scap de voi doi. La revedere, am spus împingându-l afară din cameră şi trântindu-i uşa în nas.
-Roland, să şti că eu şi mama ta avem motivele noastre, a mai adăugat el înainte să coboare în living.
Mda, voiau să se descotorosească de mine odată pentru totdeauna. Am încercat să mă calmez şi să uit de cei doi.
M-am trântit pe un scaun moale şi am privit preţ de o clipă pliantul. Sub titlul taberei, era o imagine cu o clădire. Arăta precum o şcoală, dar era mult mai mare şi avea un aspect diferit. În faţa intrării principale, era o statuie impunătoare cu un lup. Am deschis pliantul, dorind să citesc mai multe despre locul unde aveam să merg. Trebuia să fiu informat, nu?

Tabăra şi şcoala Colţ de Lup le oferă adolescenţilor diferiţi condiţii de lux şi activităţi interesante. Ei vor fi păziţi şi profesorii vor avea mare grijă de ei şi ca ei să respecte regulile şcolii. Copiii Lupului vor avea parte de experienţe unice şi extrem de interesante.

Descrierea locului unde aveam să merg nu mi se părea foarte interesantă, dar m-a lăsat cu multe întrebări în minte. De un singur lucru eram sută la sută sigur: chestia cu paza i-a plăcut cel mai mult lui Evelin. Şi totuşi, de ce eram eu un adolescent diferit? Cu ce eram eu mai unic faţă de restul copiilor? Ce aveam aşa de special? Şi cine erau Copiii Lupului? Toate întrebările mi se învărteau în minte, dar nu găseam nici un răspuns logic la întrebările mele. Leneş, m-am ridicat de pe scaun şi am scos din dulap un mic geamantan pe care l-am pus pe pat. În el am aruncat nişte tricouri ce-mi plăceau mult, câteva perechi de pantaloni şi nişte tenişi în pătrăţele. Terminasem şi cu o parte din bagaj. De lângă pat, am luat un rucsac negru şi am băgat în el câteva cutii de RedBull – energizantele mele preferate – şi un lanţ pe care era agăţat chiar un colţ de lup – îmi purta noroc. Am închis geamantanul şi rucsacul. Avionul avea să decoleze destul de devreme şi era deja miezul nopţii. Îmi era somn, dar abia aşteptam ca avionul să decoleze şi eu să plec departe de Felix şi Evelin. Obosit şi sătul de aventurile mele din această zi, m-am cufundat în patul moale, adormind imediat. O singură întrebare mi-a stagnat în minte: Cine erau Copiii Lupului?

[Berry.]

Hello <333 ! Deci, am citit prologul şi primul capitol postat ieri seară, dar mi-a fost lene să dau comm pentru că era o oră destul de târzie >.< '' aşa că m-am gândit să las acum un comm :] . Nu cred că te superi : )) .
În primul rând, titlul a fost cel care m-a atras ca să citesc acest fic :] . Chiar îmi place mult titlul - O frântură de speranţă - şi cum am mai spus o dată, el m-a atras de prima dată =) .
Aşaaa xDD . Îmi place ce am citit până acum, e captivant şi original xD şi sunt foarte curioasă cu ce se va întâmpla la următorul capitol ^^ . Scrii frumos :] , din câte am citit eu, ai un vocabular complex şi îmbini într-un mod plăcut descrierea, naraţiunea şi dialogul xD . Ideea e originală ^^ .
Am găsit doar o singură greşeală - ,, noanţă '' - nuanţă . Cuvântul ,, noanţă '' nu există din câte ştiu eu xD .
Atât am avut de spus : D . Aştept următorul capitol xDD .

Spor la scris >:d< !

[IceCat]

Okay ... pare interesanta povestea[am o vaga banuiala ca e vorba despre varcolaci, desi n-ai mentionat nicaieri ca e vorba de fantasy, si s-ar putea sa fie doar o coincidenta in capul meu].
Modul cum scrii e destul de bun. Pe alocuri mai merg cateva imbunatatiri, dar e bine.
Titlul m-a convins si pe mine sa citesc povestea[iar apoi autorul].
Pacat ca tipul isi uraste asa de mult parinti, si parinti lui is cam dusi ca nu stiu sa se ocupe de copchilul lor.
Whatever...
Ma intreb oare ce o sa se mai intample:-??

See ya

[Me�al.]

Mersi pentru comentarii Berry şi Ice Cat. Iată nextul.
Lectură plăcută!

Capitolul 2

Un ţârâit enervant s-a făcut auzit în întreaga cameră, urmat de o uşă trântită cu prea multă putere. Zgomotul infernat nu cred că avea să se oprească vreodată şi, dacă mai continua mult, aveam să înnebunesc. O mână m-a prins de umăr şi a început să mă zgâlţâie, zicându-mi să mă trezesc. De sub cearceaful alb, scot o mână şi opresc ceasul ce încetează să facă zgomot. Apoi, deschid ochii de un verde închis, asemănător cu frunzele copacilor. M-am uitat urât la Evelin şi, observându-mi privirea tăioasă, s-a retras şi i-a făcut semn lui Felix să ia geamantanul de lângă pat. Apoi, au ieşit din cameră la fel de zgomotos precum au intrat. Doamne, ce dimineaţă mi-ai dat! M-am uitat la ceas, căscând – era ora cinci şi jumătate dimineaţa. Oftând prelung, m-am ridicat din pat şi m-am târât spre baie unde mi-am făcut un duş scurt, lăsând picăturile de apă să-mi dezmierde pielea albicioasă, şi m-am spălat pe dinţi. Am ieşit din baie puţin mai treaz şi m-am trântit pe scaunul de la birou, gândindu-mă cu ce puteam să mă îmbrac. Nevenindu-mi nici o idee, m-am dus la dulap şi m-am îmbrăcat o pereche de blugi negrii cu multe tăieturi de la Levi’s şi un tricou negru cu o chitară în flăcări pe el de la Lee Cooper. M-am încălţat cu skaterii preferaţi de la Globe şi, luându-mi rucsacul, am ieşit din cameră. La parter, Felix stătea şi îşi savora cafeaua. Când am ieşit din casă, mi-a urlat un simplu „pa” şi cred că a continuat să bea şi să citească ziarul de dimineaţă. Pe alee, maşina neagră a lui Felix avea motorul pornit, iar la volan stătea Evelin ce se uita în oglindă şi se dădea un un ruj roşu aprins. Doamne fereşte. Îmi venea să-i iau rujul ăla nenorocit din mână şi să i-l arunc direct în tomberonul de gunoi. M-am abţinut şi am deschis portiera, aşezându-mă pe locul copilotului. Femeia s-a uitat urât la mine, probabil întrebându-se de ce un copil ca mine nu stă pe bancheta din spate. Tipic ei. Nu i-am zis nimic, doar am fixat cu privirea drumul. Îmi era tare somn, dar ştiam că puteam să dorm destul în avion. Nu aveam deloc emoţii cu privire la ce avea să se întâmple în Londra, ba chiar eram nerăbdător să ajung. Cu cât eram mai departe de casă, cu atât eram mai fericit. După scurt timp, am ajuns în parcarea aeroportului, iar eu am dat să ies, dar mâna lui Evelin îmi aranja părul.
-Roland, nu păţeai nimic dacă te pieptănai puţin. Doar nu vrei să faci de râs numele familiei noastre cu aspectul tău, a spus ea plictisită.
Mda, tipic lui Evelin. Ce altceva putea să spună? Doar numele familiei noastre era cel mai important pentru ea şi mult iubitul ei soţ. În plus, tot timpul mă enerva când se trezea cineva să-mi aranjeze părul. Îmi plăcea să-l ţin ciufulit, un lucru destul de greu având în vedere că toţi se gândeau să-l aranjeze.
Am coborît din maşină şi mi-am luat geamantanul din portbagaj. În tot acest timp, Evelin şi-a aranjat cu grijă fusta gri până la genunchi. Mi-am dat ochii peste cap, dar n-am zis nimic pentru că nu voiam să stârnesc un conflict atât de devreme. În schimb, m-am uitat la soarele ce se ridica încetul cu încetul. Uriaşa bilă de foc colorase cerul din jurul lui într-un portocaliu plăcut. Se pare că, pentru prima dată după mult timp, am avut ocazia să văd răsăritul din Seattle. Ultimul pe care aveam să-l vizionez. Evelin mi-a zis ceva şi am început să mergem spre locul unde aveam să ne întâlnim cu ceilalţi adolescenţi ce mergeau în campus. Clădirea din faţa noastră era făcută în totalitate din sticlă fumurie, ce nu te lăsa să vezi înăuntru. Pe acoperişul ei, deasupra celor trei etaje, erau aşezate diferite antene înalte ce aveau în vârful lor un beculeţ roşu ce clipocea. Am intrat pe uşile automate în spatele lui Evelin, trăgând aer în piept. Înăuntru era o sală imensă unde, în faţa uşilor, se făcea check – in –ul, iar, pe aceeaşi parte cu intrarea, erau câteva magazine de suveniruri. Lângă un magazin de dulciuri, era adunat un grup de adolescenţi cu valize în mână, iar în centrul lor stătea o femeie ce ţinea în mână un steag roşu. Evelin mi-a făcut semn să merg acolo.
-Eu nu mai vin cu tine. Pa, dragul meu, a zis pe un ton neutru, sărutându-mă pe obraz.
La gestul ei am rămas scârbit şi abia aşteptam să-mi şterg obrazul. M-am întors rapid şi nerăbdător, ştergându-mi partea feţei unde am fost pupat. Ajuns la grupul de adolescenţi, am văzut-o pe femeia din mijloc cum m-a privit atentă. Avea părul roşcat închis, puţin ondulat şi scurt. Ochii ei, de un albastru deschis – ca de peşte mort – , s-au îndreptat spre o foaie ce o ţinea în mână. M-a întrebat rapid cum mă cheamă, ridicându-şi chipul oval din hârtie.
-Roland Night. M-a înscris Evelin... adică maică-mea. Ce altceva mai trebuie să mai ştiţi? Am zis pe un ton dispreţuitor.
Peşte Mort a dat din cap, oftând. Poate o deranja comportamentul meu sau poate o deranja că aveam părul ciufulit. Sincer, nu-mi păsa. Un tip, de aceeaşi înălţime cu mine, a început să vorbească pe un ton amuzat:
-Ce, mă? Te cheamă Roland? Ce-nseamnă asta? Tărâmul lui Ro? Doamne, părinţii tăi trebuie să fie tâmpiţi. Mă mir cum ieşi afară cu numele ăsta.
Ah, şi ce voce de tâmpit avea. Dacă aş fi fost un copil cuminte, aş fi tăcut, dar eu nu acceptam asfel de cuvinte la adresa numelui meu. Îmi adoram prenumele şi nu aveam să las un prost să-mi vorbească aşa.
-Ia uite cine s-a apucat să comenteze: un prost cu o voce de tâmpit. L-am apucat de tricou şi l-am ridicat în aer cu o mână. Ascultă aici, prostule, dacă te mai iei o sigură dată de numele meu, o să mă asigur că vei vedea numai steuţe colorate, am spus cu vocea tăioasă, privindu-l urât.
-Domnule Night şi domnule Foolest, încetaţi. Aeroportul nu este cel mai bun loc pentru a vă certa, a spun Peşte Mort.
I-am dat drumul tipului blond, gras, iar el s-a depărtat rapid de mine. N-am putut să nu mai adaug câteva cuvinte răutăcioase la adresa lui. Trebuia să se înveţe minte odată şi odată.
-Stai. Numele tău de familie e Foolest, nu? Şi tu râdeai de mine. Frate, ai un nume tâmpit ce te reprezintă total. Felicitări.
S-a înroşit la faţă şi cred că-şi dorea să mă ia la bătaie, dar s-a abţinut fiindcă Peşte Mort s-a uitat urât la el. Femeia a luat-o spre o poartă unde se făcea check – in – ul. Acolo stătea un bărbat tânăr, ce se uita atent la noi. Deasupra porţii, pe un ecran, scria mare destinaţia: Londra. Peşte Mort ne-a pus să ne lăsăm bagajele acolo pentru a le băga la cală. Apoi, ne-a arătat nişte şiruri de scaune unde puteam să stăm până avea să vină. Împreună cu ceilalţi necunoscuţi, ne-am dus în direcţia indicată şi fiecare s-a aşezat pe un scaun. Lângă mine, în partea dreaptă, stătea o fată cu părul blond, tunsă scurt. În partea stângă, stătea un băiat cu părul şaten, ce se juca ca un obsedat pe un PSP. Aveam chef de o conversaţie, ca să nu mi se facă din nou somn, aşa că m-am întors spre fata blondă. Avea ochii albaştrii – mda, modelul de fată Barbie pe care n-o sufeream – şi pielea uşor bronzată. Dădea din piciorul drept rapid – probabil un tic nervos. Avea să fie o dimineaţă lungă, mi-am spus.
-Şi tu cum ai ajuns aici? Am întrebat-o, puţin curios.
S-a uitat la mine cu ochii ei albaştri şi am simţit cum mi se face rău. Avea o faţă pistruiată şi plină de coşuri dezgustătoare. Mai bine alegeam conversaţia cu obsedatul de jocuri pe PSP. Mi-am aruncat privirea asupra unor valize ale unei femei ca să nu-i mai văd faţa. Nu mâncasem deloc în acea zi, dar nu-mi doream să mi se facă rău.
-Am bătut nişte tipi de i-am băgat în spital, a răspuns indiferentă.
Doamne, am nimerit să stau lângă o fată care arăta hidos şi a băgat nişte tipi în spital. Oare toţi aveau să fie aşa? Frate, mai bine rămâneam cuminte acasă sau o rugam pe Evelin să mă trimită la bunică – mea.
-Şti cine sunt Copiii Lupului? Am întrebat în încercarea de a schimba subiectul.
-Nişte chestii. De unde credeai că aveam să ştiu eu asta? Nu sunt Einstein şi nici nu mi-aş dori. În plus, şi eu mă întreb cine sunt şi cum am reuşit să ajung într-o tabără plină de tâmpiţi ca Foolest, a zis tăios.
Ce arţăgoasă era blonda asta! Dacă aveam să pic cu ea în avion, plănuiam să stau tot zborul pe toaletă. Bun, până acum am dat peste două persoane pe care nu le pot suporta. Ce va mai urma acum? O să vină un lup şi mă va muşca de picior? Mda, deja începeam să urăsc tabăra asta, dar n-aveam ce face. În nici un caz nu fugeam la Evelin să-mi cer scuze.
După un sfert de oră de aşteptare, Peşte Mort a venit la noi şi ne-a spus că toate bagajele vor fi la cală şi că trebuia să ne îndreptăm spre poartă. Toată adunătura de tineri a urmat-o pe nişte scări rulante ce duceau la etajul întâi al aeroportului. Eu eram ultimul fiindcă nu aveam chef să mă îngrămădesc cu toţi ceilalţi. Oricum n-aveam să-i pierd. În apropierea mea stătea Obsedatul de PSP ce, probabil, mergea mai încet fiindcă era absorbit de jocul său. Măcar el părea normal la prima vedere. De vamă am trecut rapid, tipul ce ne verificase paşapoartele nefiind prea atent la ce avea de făcut. Când am ajuns în zona cu magazinele, o ameţeală totală se instaurase în grupul nostru liniştit. Fetele voiau să meargă la magazinele de parfumuri, iar băieţii la cele de dulciuri. Se pare că numai eu şi Obsedatul de PSP nu ne agitaserăm deloc. Surprinzător, Peşte Mort i-a ţinut bine în frâu pe toţi, nelăsându-i să se plimbe singuri prin aeroport. Era autoritară bine de tot. Ne-a dus spre zona unde era poarta noastră foarte atentă ca nici o persoană din grup să n-o ia la fugă spre vreun magazin. Accidental, Foolest a dat cu capul într-un zid în timp ce se uita la ceva. Ei bine, puteam eu să mă abţin şi să nu-l iau peste picior? Nu prea cred.
-Ia te uită ce îndemânatic e Foolster! Nici pe unde merge nu se uită, am spus tare ca să mă audă toţi.
Adolescenţii au început să râdă de „îndemânaticul” băiat, eu fiind foarte fericit căci am reuşit să-mi bat joc de el. N-aveam să-l uit niciodată – sau nu prea curând – pentru că mi-a insultat prenumele. Ei bine, îmi făcea bine să râd pe seama unui tip atât de atent pe unde merge.
Ne-am îmbarcat rapid în avion, toţi aranjaţi exemplar de către Peşte Mort. Spre marea mea bucurie, am fost aşezat pe locul de la geam şi nu pe cel din mijloc. Dacă avea să mă piseze cineva la cap, atunci ar fi fost o singură persoană. Şi, surpriză!, lângă mine a picat Obsedatul de PSP. Măcar, stând alături de Obsedatul meu, nu aveam de ce să-mi fac griji în privinţa sănătăţii.
Şi aşa a început vacanţa mea la Londra. Nu a fost cel mai frumos început fiindcă toţi pe care i-am cunoscut până acum păreau ori periculoşi, ori proşti, ori obsedaţi. Oare toţi aveau să fie ca ei sau mai erau şi persoane normale? Ei bine, aveam să aflu imediat ce avionul va ateriza pe aeroportul Heathrow.

[Ich.]

-________________-''''''''' => daca te-ai gandit ceva, te-ai gandit bine.
Sincera sa fiu stilul tau imi aminteste de stilul meu de acum 3 ani -_-.

Un urlet animalic mi-a scăpat, iar Gemenii şi celălalt tip au fugit mâncând pământul. Aveam putere şi o simţeam. Şi îmi plăcea la nebunie să ştiu că eu am puterea, că eu o controlez, că pot să distrug orice. Dar ceva m-a smuls din lumea mea unde eu eram regele şi m-a adus înapoi pe pământ. O mână puternică, dar totuşi cunoscută m-a tras cu putere şi eu m-am lăsat dus în direcţia respectivă. Femeia ce mergea repede avea părul roşcat spre şaten şi un corp zvelt. Tocurile ei făceau un zgomot enervant pe asfalt, ce îmi deranja tare mult urechile. Era mama mea cea irascibilă, enervantă, insuportabilă.

Era mult, mult, mult mai bine daca dezvoltai chestia asta. Tu ai trecut ca rata prin apa.
Ar fi trebuit sa pui starea lui, cum incepe sa simta forta si furia deopotriva inainte sa-l doboare pe dle muschi, altfel pare tras de par.
Ti-as recomanda sa scrii la peroasana a treia pentru un timp pentru ca pare nenatural la tine felul in care ai scris, pana acum.
Nu am citit decat pana la citatul de mai sus, nu am rabdare de mai mult.
Ti-as recomanda sa descrii mai mult senzatile dat fiind faptul ca scrii la persoana I deci totul escris din prisma ta, vezi din interior totul.
Bafta pe viitor

[Berry.]

Hello >:d< !

Puteam eu să nu trec şi pe la acest capitol cu un mic comm ;; ) ? Nu prea cred : )) . Păcat că nu sunt prima şi de data asta -.- '' . Mie îmi place mult ficul până acum şi îmi place şi cum scrii .
M-au amuzat unele faze din acest capitol = )) , am râs la porecla pe care Roland a dat-o acelei femei - ,, Peşte Mort '' . Începutul chiar mi-a plăcut mult şi întreg capitolul a fost interesant. Nu am văzut nici o greşeală de tastare şi nici nu am stat să le caut ca un detectiv . Sunt foarte curioasă cu ce se va întâmpla în următorul capitol, sper să nu ţii cititorii în suspans mult timp şi să pui repede nextul xD . Ador personalitatea lui Roland Night, e genul de persoană care nu se lasă uşor intimidată şi poate să atace dacă este atacată .
Aştept următorul capitol ^^ . Spor la scris şi multă inspiraţie xD !

[IceCat]

Saluty!
Am vazut unele greseli de tastare, si daca nu ma insel unele de formulare... E adevarat ca de unele faze puteai sa profiti mai mult, sa le dezvolti si etc.
Subiectul pare promitator, insa momentan nu mi-a starnit curiozitatea in mod deosebit.
Astept sa vad ce se va mai intampla.
Bafta la scris.
See ya

[Me�al.]

Mulţumesc pentru comentarii fetelor şi mă bucur că aţi citit. Am venit cu un nou capitol.
Lectură plăcută!

Capitolul 3

După ce toată lumea s-a aşezat pe scaunele comfortabile – lucru destul de greu – o femeie, îmbrăcată într-o cămaşă albă şi o fustă albastră, ne-a prezentat ce trebuie să facem dacă s-ar fi prăbuşit avionul. Am ascultat căscând, fiind sigur că nimic n-avea să se întâmple. După ce femeia a terminat, şi-a scuturat părul blond şi ne-a anunţat că avionul avea să decoleze. Mi-am pus centura de siguranţă şi l-am privit pe Obsedat cum îşi închidea PSP – ul după ce pilotul a anunţat că nu avea voie cu el în timpul decolării şi aterizării. A băgat aparatul în rucsacul colorat ce-l ţinea pe jos şi şi-a sprijinit capul de scaun, oftând. Brusc, s-a întors spre mine şi m-a fixat cu ochii să-i adânci.
-Ai jucat vreodată WOW? M-a întrebat cu speranţă în voce.
Era ciudat să-l aud vorbind. Era răguşit, tare răguşit. De fapt, cred că nu vorbise de mult timp de abia putea vorbi. Ce-i drept, am jucat WOW şi chiar mi-a plăcut enorm. De fapt, îl iubeam. Aşa că am aprobat din cap, aşteptând să văd ce dorea de la mine. M-a întrebat ceva despre joc, iar eu i-am răspuns bucuros. În sfârşit, un băiat normal. Am aflat că îl chema Michael şi că a fost trimis în tabără fiindcă părinţii lui doreau să se despartă de consola sa. Păcat că nu avea să o părăsească decât în timpul decolării şi aterizării avionului. Am râs în sinea mea şi am văzut cum avionul a intrat pe pistă. Încet, a prins viteză şi, când şi-a luat zborul, am simţit un gol în stomac. Câteva fete, după voce, au început să urle căci le dureau urechile. Peşte Mort a ţipat la ele şi le zicea că trebuiau să înghită ca să nu le mai doară. Mda, sigur era prima dată când mergeau cu avionul. Zgomotul făcut de ele mă deranja mult prea tare, dar am încercat să mă concentrez pe peisaj. Era într-adevăr fantastic. Diferite pătrăţele colorate alcătuiau pământul, iar casele păreau atât de frumoase cu acoperişurile strălucind. Deodată, am intrat în nori şi au început să se simtă câteva turbulenţe. Mie-mi plăceau, dar aceleaşi fete au început să ţipe că aveam să ne prăbuşim. Mă enervau la culme şi îmi venea să urlu la ele să tacă, dar, spre surprinderea mea, m-am abţinut. După puţin timp, avionul s-a ridicat deasupra păturei de nori şi soarele a început să strălucească. Pilotul a anunţat că puteam să folosim aparatura electronică, dar să nu dăm telefoane. Michael, ca un obsedat adevărat, şi-a scos consola şi a început să se joace. Am zâmbit şi m-am făcut comod în scaun, în speranţa de a adormi puţin. Când somnul m-a prins şi era să mă cufund în lumea viselor, Michael a început să urle ceva legat de joc. L-am privit buimac şi am închis din nou ochii. De data aceasta, cel ce stătea în spatele meu, a început să dea cu picioarele în scaunul meu. Nervos la culme, m-am ridicat în picioare şi m-am uitat urât la cel din spate. Era un tip cu părul precum o flacără vie şi ochii de un verde spălăcit. M-a privit curios, iar mutra lui m-a făcut să înnebunesc. Credeam că am să-mi ies din minţi.
-Copilule, tu nu ai altceva mai bun de făcut decât să dau cu şutul în scaunul meu?
-Ai vreo problemă cu asta? Nu mi se pare deloc deranjant, a spus el pe un ton total indiferent.
-Tu nu înţelegi că mă deranjează? Nu mai da, am spus hotărât, sperând că avea să înţeleagă.
-E o ţară liberă. Nimeni nu-mi interzice nimic. Am să dau atâta timp cât am chef.
Am auzit cum cineva ÅŸi-a dres glasul.
-Domnilor, vă rog să vă calmaţi. Tu – şi a arătat spre roşcat – fă schimb de locuri cu cel de lângă tine. Iar tu, domnule Night, aşază-ţe, a spus Peşte Mort pe un ton tare sever.
M-am conformat cerinţei ei şi m-am cufundat în scaunul comod. Spre fericirea mea, n-am mai avut parte de alte accidente şi zborul a decurs normal. La aterizare, fetele au început din nou să urle, dar Peşte Mort le-a calmat cu aceeaşi severitate în voce. Aeroportul Heathrow arăta minunat sau, cel puţin, mie-mi plăcea. Am coborît toţi din avion şi Peşte Mort ne-a condus la locul unde trebuia să ne luăm bagajele. Toţi erau aşa de entuziasmaţi, doar eu priveam calm tot aeroportul şi oamenii. După ce toţi ne-am luat bagajele, ne-am oprit la un magazin timp de cinci minute şi fiecare şi-a cumpărat câte un suc şi ceva dulce. Peşte Mort ne-a strâns pe toţi şi s-a asigurat că nimeni nu lipsea şi am mers spre ieşire. Îmi târam picioarele pe gresia lucioasă şi mâncam o ciocolată Milka cu lapte. Când am ieşit pe uşile automate, un vânt rece ne-a întâmpinat. Cerul era înnorat, iar soarele nu se ivea deloc prin perdeaua groasă de nori. Şi eu care mă aşteptam că în Londra o să fie soare şi cald. Un autocar ne aştepta în parcare, printre taxiurile negre. Şoferul stătea sprijinit de maşină şi fuma o ţigară. Când a văzut-o pe Peşte Mort, a stins ţigara şi şi-a aranjat cămaşa albă. Ne-a salutat cu o plecăciune şi ne-a poftit să urcăm. Îmi plăcea accentul său englezesc şi, deasemenea, era un bărbat ce avea maniere rar întâlnite. Ne-am aşezat toţi pe câte un scaun, la nimereală, iar eu am nimerit lângă Michael. Şi el părea la fel de fericit ca mine că stăm unul lângă altul. A închis consola şi şi-a sprijinit capul de geam, oftând. Părea obosit.
-Ce ai păţit, Mich? L-am întrebat curios.
-Am câştigaaat ! Mersi pentru sfaturi, Ro! Eşti un prieten adevărat.
Mi-a zâmbit şi eu i-am zâmbit la rândul meu. Obsedatul meu era chiar un adolescent normal. Sau, mă rog, în limita normalului.
-Copii, drumul are să dureze aproximativ zece minuţele. Vă rog să luaţi loc pe scaunele voastre, a spus Peşte Mort.
Femeia asta credea că toţi eram nişte bebeluşi, lucru de mă deranja. Dar cea mai enervantă chestie era că folosea prea multe diminutive. I-aş fi zis că doream să vorbească normal, dar nu voiam să mai înceapă o ceartă. Două îmi fuseseră de ajuns. M-am aşezat pe scaunul meu şi m-am rezumat la a privi peisajul încântător. Chiar şi cu cerul înnorat, Anglia emana o splendoare aparte. Iarba era verde precum prazul, iar câteva floricele colorare îşi scoteau capul printre firele subţiri şi verzui. Câteva raze de soare străpungeau perdeaua de nori şi luminau uşor şoseaua. Am închis ochii pentru o secundă.
-Am ajuns. Acum, toată lumea să iasă în ordine din autocar.
Am privit buimac în jur. Timpul trecuse aşa de rapid încât am crezut că visam. Michael mi-a dat un cot să mă ridic şi să-mi iau rucsacul. Am făcut întocmai şi mi-am târât picioarele spre ieşirea din maşină. Îmi era somn şi, chiar atunci, realizasem că nu dormisem de loc în avion, cum am plănuit. După ce am cororît, mi-am privit skaterii ce erau pătaţi de praf. Nu-i spălasem, ce-i drept. Un murmur de surpindere a străbătul întregul grup, iar eu mi-am înălţat privirea spre ce era în faţa mea. Sincer să fiu, cred că rămăsesem cu gura căscată. În faţa mea se afla o impunătoare clădire în stil gotic. Era în totalitate neagră, doar geamurile având o culoare mai deschisă. Acoperişul avea, de asemenea, aceeaşi culoare cu restul clădirii, iar pe el erau puse statuiete negre cu lupi stând în diferite poziţii. De o parte şi de alta a uşii pe unde se intra înăuntru, erau aşezate două statui: una cu un lup ce îşi arăta violent colţii, iar alta cu un lup ce avea prins de gât un colier cu un colţ de-al său. Deasupra uşii, scria mare, cu un gri închis, dar destul de vizibil: Colţ de Lup. Am privit o secundă scrisul şi statuile, dar am auzit-o pe Peşte Mort cum ne zicea agitată să intrăm. A deschis uşa din lemn negru, greu, şi ne-a poftit înăuntru. De fapt, acela era doar un fel de tunelaş de trecere căci, după vreo douăzeci de paşi, am ajuns într-o curte interioară. Era înconjurată de trei ziduri – probabil locurile unde erau dormitoarele şi clasele – , iar, în partea unde nu era un zid, trona o altă statuie măreaţă a unui lup. Cu greu am observat că întregul loc era plin de adolescenţi pe care nu-i văzusem în avion – elevii. Toţi se opriseră şi priveau temători grupul de noi veniţi – printre care eram şi eu. Ne fixau cu privirea şi nimic nu s-a mai auzit, nici o vorbă. Eram profund uimit de reacţia lor nu prea normală. Se pare că nu începusem cu dreptul noua mea aventură în acest loc nou şi necunoscut.

[Berry.]

Hello >:d< !

Ţi-am spus că îţi dau un comm şi sunt aici să mă ţin de cuvânt, oricum, nu puteam să lipsesc şi să nu îţi dau comm :]] . Revenind, îmi place capitolul ( ţi-am spus şi pe mess ). Aş fi vrut să fie un capitol mai lung, dar a fost bun şi aşa xD. Descrierea este prezentă şi este bună, iar dialogul unde apare nu este sec :] . Nu am văzut greşeli de tastare sau de orice alt fel. Mi.a plăcut cum ai descris acea clădire gotică şi aştept să văd prin ce aventuri o să treacă Roland în continuare.
Cam atât am avut de spus. Aştept următorul capitol xD. Spor la scris >:d< ! <3

[Me�al.]

Mulţumesc pentru comentariu Berry şi mă bucur că măcar tu mai citeşti. Am venit cu un nou capitol ce este, probabil, cel mai lung pe care l-am scris vreodată.
Lectură plăcută!

Capitolul 4

Adolescenţii ne priveau aşa de curioşi şi parcă li se oprise respiraţia când ne-au zărit. Peşte Mort, ne-a privit preţ de o secundă, apoi începând să ne urle că trebuia să ne grăbim. A trăbătut curtea cu paşi mari şi ageri, ajungând în faţa unei alte uşi masive de lemn negru. A deschis-o cu o mână, iar ea a scăpat un scârţâit deranjant. Pe femeia ce ne conducea nu părea să o fi afectat zgomotul uşii. Am intrat toţi şi ne-am uitat în jur în timp ce Peşte Mort revenea în fruntea grupului. Intrasem pe un culoar lung, fără geamuri, cu pereţii cafenii, iar pe ei tronau diferite picturi cu lupi. Doamne, oamenii ăştia erau obsedaţi de lupi! Întreg culoarul era luminat de mai multe candelabre din fier negru, ce atârnau din tavan. Lumina nu era puternică, dar într-atât de puternică ca să vezi pe unde mergi. Mi-am târşâit picioarele pe parchetul ce imita lemnul în direcţia indicată de femeie. Deodată, s-a făcut un alt culoar la dreapta, iar noi am luat-o pe el. Am mers puţin, iar în faţa noastră am văzut o uşă de lemn deasupra căreia scria cu alb: Directorul. Mda, şi aici erau directori? De fapt, trebuia să mă aştept la asta. A deschis uşa şi a intrat înăuntru hotărâtă. Noi am urmat-o tăcuţi şi curioşi să-l vedem pe director. Am intrat într-o cameră mare, cu pereţii bej şi cu geamuri mari pe peretele exterior. Exact în faţa uşii, se afla un birou lung, în colţurile lui fiind teancuri medii de hârtii. Pe un scaun negru, de piele, stătea o femeie cu părul roşcat ce-i cădea în valuri pe umerii acoperiţi cu o cămaşă albă. Ochii săi căprui ne-au analizat şi apoi a zâmbit, dezvelindu-şi dinţii albi. În faţa biroului, se aflau două canapele lungi, între ele fiind o măsuţă. Cu privirea ne-a poftit să luăm loc şi a luat o hârtie dintr-un teanc. Ne-am aşezat toţi unde am nimerit şi am privit-o pe directoare. Părea o persoană drăguţă şi caldă, nu o directoare rea cum credeam eu. Speram ca, pentru sănătatea mea, să nu dea pedepse rele. Sau, mai bine, nu dădea deloc.
-Copiii din Seattle, a spus pentru ea. Sunt Sanata Sharda, dar îmi puteţi spune Sanata. Aceasta este şcoala Colţ de Lup, locul unde Copiii Lupului sunt bine veniţi. O să vă distraţi foarte bine aici. S-a ridicat de la birou şi ne-a dat nişte hârtii, continuând mai apoi: Acesta este programul vostru pe care mă aştept să-l respectaţi. Nu este nimic greu sau care să vă displacă. De fapt, sunt sigură că o să vă placă. Dar nu-l studiaţi acum. Aveţi destul timp în cameră. Sunt două camere mari în şcoală: una estică şi una vestică. La noi nu există camera de fete şi cea de băieţi fiindcă dorim să încurajăm socializarea dintre cele două sexe. Totuşi, nu vă aşteptaţi că o să staţi în cameră cu cineva de sexul opus. Am să vă strig numele şi camera în care veţi sta. Cei ce sunt în aripa estică vin lângă mine, iar cei ce sunt în cea vestică se duc lângă doamna Othelen – a arătat spre Peşte Mort.
După acest mic discurs, a început să citească numele şi să ne zică în ce cameră eram. Eu am picat în cea estică alături de Michael, spre marea mea bucurie. Totuşi, când Sanata – ce ciudat e numele! Seamănă cu Satana – mi-a citit numele, s-a uitat cu-n interes extrem la mine. Oare ce văzuse? Aveam să alfu cândva. Directoarea a pornit înaintea lui Peşte Mort, urmat de tot grupul din care făceam parte şi eu. Am luat-o pe un alt culoar întunecat, Sanata mergând rapid şi cei din urmă începând să alerge după ea. Am urcat nişte trepte din marmură neagră şi am ajuns în faţa unei uşi masive din lemn negru. Uşor, femeia a deschis-o şi a intrat înăuntru. S-a întors graţios cu faţa la noi, rochia lungă şi roşie ridicându-i-se puţin. Ne-a zâmbit călduros şi a întins o mână ca şi cum dorea să ne arate cine ştie ce chestie. Am ridicat privirea de la faţa ei şi am analizat încăperea – era minunată! Era o cameră circulară uriaşă, cu pereţii sângerii şi tavanul alb. Un televizor imens şi extrem de subţire se afla în faţa unei canapele lungi – asemănătoare cu cea din biroul lui Sanata. Pe ea erau trântite câteva fete ce mâncau îngheţată. S-au oprit preţ de o secundă şi ne-au privit atente. Un băiat, ce stătea sprijinit de canapea, le-a tras de păr încet, iar ele şi-au mutat privirea asupra cutii cu îngheţată. Într-o parte a camerei era un fel de bucătărie mică unde era un frigider mare, un cuptor cu microunde şi un bufet lung plin de vase. Un candelabru imens, negru, lumina întreaga încăpere. Lângă televizor era un mic culoar îngust ce, probabil, ducea spre camere. De pe culoar a ieşit o adolescentă alergând. Părul îi era negru precum pana corbului şi lung până aproape de brâu. Îl avea ciufulit, dar într-un mod frumos. Purta o bluză albă, cu o chitară neagră pe ea, o fustă în pătrăţele roşii cu negru şi cu nişte colanţi negrii pe dedesupt, iar în picioare purta nişte bascheţi negrii de piele. Ochii îi erau de un portocaliu ciudat, aproape roşii. A ţopăit până lângă cele de pe canapea şi, stând în spatele celei din mijloc, i-a împins cu putere capul până când întreaga faţă a celei ce mânca îngheţată era plină de ciocolată. Bruneta a surâs când Miss Ciocolată s-a întors furioasă spre ea. Fata cu părul precum tăciunele i-a scos limba celeilalte într-un mod jucăuş, iar apoi a ieşit în fugă din cameră făcându-i cu mâna lui Sanata. Miss Ciocolată s-a îndreptat spre directoare, suflecându-şi mânecile hanoracului verde.
-Sanata, de ce nu i-ai făcut nimic? Ai văzut cum m-a murdărit. Pedepseşte-o! A poruncit ea.
-Nu, nu am să o pedepsesc. Este şefa copiiilor Lupului. Ea are voie să facă orice. Nu te mai plânge, Gorgoth, şi du-te să te speli pe faţă. Nu dorim furnici în şcoală, a spus Sanata sigură.
-Dar nu este deloc corect! Vă rog, doamnă!
-Viaţa nu este corectă. Dacă nu te speli odată pe faţă, am să am grijă ca, la ritualul de iniţiere, să eşuezi.
-Nu, vă rog să mă scuzaţi. Mă duc într-o secundă, dar, vă rog, nu vreau să eşuez, a spus Miss Ciocolată total agitată.
A fugit pe culoarul pe unde venise bruneta, iar Sanata a privit-o satisfăcută. Ah, şi ce nume avea fata aia. Doamne, cum să o cheme Gorgoth? Suna a... monstru. Deşi, cu îngheţata aia pe faţă, semăna cu unul. Totuşi, cine erau Copiii Lupului şi care era chestia cu ritualul de Miss Ciocolată a fugit aşa de rapid? Atâtea întrebări fără răspuns... Fără să-mi dau seama, am urmat-o pe Sanata pe culoarul pe unde intrase Gorgoth. Între timp, femeia striga un nume şi arăta spre una din uşile camerelor. Când a venit rândul meu, am părut oarecum surprins. Nu eram în cameră cu nici un adolescent din avion. În concluzie, aveam să înfrunt un alt tip. Am deschis uşa şi mi-am aruncat valiza înăuntru cu nepăsare. Apoi, am ridicat privirea de la valiză şi mi-am aţintit-o pe tipul ce stătea lungit pe pat, privindu-mă. Avea părul blond şi destul de lung, iar ochii săi erau de un albastru profund. Când mi-am dres glasul din cauză că răguşisem, blondul s-a ridicat în şezut. Purta un tricou alb şifonat şi o pereche de jeanşi prespălaţi.
-Salut! Sunt Raoul, noule Copil al Lupului, a spus el rar şi apoi a afişat un zâmbet noşalant.
-Mda, bună. Roland mă numesc. Mă poţi lămuri şi pe mine o dată cine sunt Copiii ăştia ai Lupului? Am auzit de ei de mii de ori, dar n-am nici cea mai vagă idee cine sunt.
M-am aşezat pe patul gol şi l-am privit în ochi pe Raoul. Acesta n-a ezitat nici o secundă şi a început să vorbească:
-Cred că ai avut şi tu atacuri de furie şi ai simţit o putere uriaşă cum te învăluie. Ei bine, noi, Copiii Lupului, avem gene de lup. Şi nu, nu ne transformăm în câini ca în cărţile alea de prost gust. Ne transformăm în adevăraţi lupi, nu vârcolaci. Şti, lupii şi vârcolacii sunt două lucruri diferite, deşi toţi cred că sunt aceeaşi fiinţă. Vârcolacii sunt mai masivi şi reflexele lor sunt mai încete, la fel şi simţurile. Noi avem blana gri sau albă, ne mişcăm rapid şi simţim toate lucrurile cu puţin înainte să se întâmple. Cam atât cred c-ar trebui să şti pentru moment. Ai să înveţi mai multe la ore, mi-a spus.
-Stai, vrei să spui că o să facem ore ca la şcoală? Doamne, dar e vară. Nu avem şi noi vacanţă? Am întrebat total panicat şi supărat.
Spre surprinderea mea, Raoul a început să râdă. Apoi, mi-a spus că orarul diferă vara de restul anului. Erau ore uşoare, puţine şi interesante. Curios, mi-am scos hârtia cu orarul din buzunarul pantalonilor şi am început să spun cu voce tare orele pe care le aveam:

8:00 – 9:00 ORA LUPULUI

9:15 – 10:00 TRASUL CU ARCUL

10:15 – 11:00 ORA DE LUPTE

11:15 – 12:00 ORA DE ACTORIE

12:00 – 14:30 MASA DE PRÂNZ

14:30 – 22:00 TIMP LIBER

22:30 – 23:00 CEREMONIA LUPULUI ŞI INIŢIEREA

Am privit orarul preţ de câteva secunde, gândindu-mă. Nu înţelegeam care era treaba cu iniţierea şi ceremonia. Nu doream să-l întreb pe Raoul asta fiindcă aveam o vagă bănuială. Totuşi, am ales să-l întreb altceva:
-Ce se face la ora Lupului? Zici că este ora zero sau doişpe noaptea...
-Este ora de teorie. Acolo ţi se va explica ce este lupul cu adevărat, ce puteri are şi aşa mai departe. Ai să vezi. E tare interesant să ştii. Totuşi, să lăsăm asta căci începem în un sfert de oră şi trebuie să îţi probezi uniforma.
Am rămas total uimit. Trebuia să mai port şi o uniformă? Doamne, şcoala asta începea să nu-mi mai placă aşa de mult. Am aprobat şi blondul s-a dus până la dulapul negru, cu modele complicate, deschizându-i larg uşile. A scos o jachetă din bumbac negru, cu mânecă lungă şi ajungea până în podea. Pe piept, în zona inimii, avea imprimat un lup ce părea să urle. Trebuia să port asta? Frate, nu eram magician. Raoul a aruncat-o pe patul meu cu aşternutul ablastru şi s-a mai uitat în dulap. A scos o cutie mare de carton şi a pus-o în faţa mea. Era plină de diferite chestii, iar pe fiecare era imprimat un mic lup.
-Jacheta trebuie să o porţi neapărat la Ceremonie şi la Iniţiere. În rest, o poţi purta când doreşti. De asemenea, în cutie sunt diferite accesorii sau haine ce pot servi drept uniformă. Trebuie să porţi minim una. În rest, poţi purta ce haine doreşti. Oricum, cred că ar trebui să te grăbeşti, Roland!
Am aprobat şi am început să scotocesc nebuneşte prin cutie. Brusc, am văzut ceva ce mi-a atras atenţia. Era o curea cu pătrăţele negre şi albe, iar pe o ţintă era imprimat un mic lupuleţ. Mi-am pus cureaua asfel încât să atârne într-o parte şi am pus pe mână o brăţară neagră, cu ţinte. Când am fost gata, am împăturit orarul şi l-am băgat în buzunarul blugilor. M-am uitat la Raoul ce stătea sprijinit de peretele vişiniu, aşteptându-mă. L-am urmat rapid pe culoar, apoi amintindu-mi ce doream să întreb.
-Auzi, Raoul, cine e fata aceea brunetă, cu ochii aproape roşii? Am văzut-o azi în sufrageria camerei. A murdărit-o pe Gorgoth cu ciocolată.
Blondul a părut şocat când mi-a auzit întrebarea. Nu se aştepta să întreb aşa ceva. A ridicat din umeri şi a spus calm:
-O cheamă Cheryl, dar toată lumea îi spune Brooke. Este conducătoarea Copiiilor Lupului şi, totodată, cea mai copilăroasă fată din şcoală. Îi place să se distreze, să trăiască viaţa la maxim şi să le facă pozne stricăturilor şcolii. E o fată prietenoasă, dar nu îi suferă pe cei ce o linguşesc. De ce, o placi?
A dat din sprâncene, zâmbind cu subînţeles.
-Nu. Doar mi s-a părut o fată interesantă, iar Sanata părea să o placă tare mult, am răspuns.
A zâmbit, nu prea sigur de ce am spus, dar n-a mai obiectat. Am ieşit pe uşa camerei de Est şi m-am lăsat condus de el spre locul unde aveam prima oră. Pe drum, mi-a spus că aveam acelaşi orar şi că avea să-mi arată locul unde va trebui să mergem la ore. Pe tot parcusul călătoriei noastre spre sala de clasă, diferite fete şi băieţi mă salutau, mă întrebau ce fac. Erau foarte prietenoşi deşi niciodată nu ne-am văzut. Nu le păsa mai deloc că eram un elev nou, un intrus în comunitatea lor. Mă tratau de parcă ne cunoşteam de zeci de ani.
Totuşi, poate avea să-mi placă noua şcoală mai mult decât mă aşteptasem.