Gânduri nescrise.

[Mad Hatter]

Helău.
Păi, după cum vedeţi, m-am gândit să postez câteva dintre lucrările mele de pe blog. Ca să ştiţi, mă inspir cel mai mult din ce spun prietenii mei, sau din ce fac persoanele de lângă mine. :] Enieui, sper c-o să vă placă ce-am scris.
Lectură placută !

Cu alte cuvinte...

Păşea mândră pe trotuarul prăfuit, sunetul făcut de pantofii ei negri cu un toc cui, lăcuiţi, răsunând puternic între acele blocuri fumurii şi murdare. Surâde când crede că-şi aude inima bătând, ştiind că era doar o iluzie de-a ei, de-a dreptul tâmpită. Cerul er înnorat şi urât, fără vreo urmă de soare, deşi luna mai domină.
Îşi îndepărtează câteva şuviţe de păr înflăcărate de pe fruntea lată, cu degetele lungi şi fine, albicioase de altfel. Umezindu-şi buzele rujate cu un roşu intens, îşi priveşte scurt imaginea ce se oglindea în parbrizul unei maşini.

Vorbind de maşini, cam multe pe stradă la o oră ca asta. Scoteau un sunet enervant, toate acele strigăte şi înjurături de prost gust, toate acele roţi scârţâte şi femei ce reuşeau să enerveze bărbaţi căci nu aveau idee cum să oprească la trecerea de pieton.

Se opreşte brusc, mijindu-şi ochii de smaralad. Ploapele îi erau înţesate de gene dese, spre norocul ei nu trebuie să folosească vreodată rimel sau ceva de genul, căci avea nişte gene pur şi simplu 'perfecte', în opiniea ei. Se considera, în acelaşi timp, o femeie puternică şi încrezătoare, ce greu putea fi doborâtă de socieatatea infectă din ziua de azi, ce ştiau doar să catalogheze şi să judece, nu să cunoască aşa cum ar trebui persoana căruia îi dădeau 'o poreclă', desigur, amarnic greşită.

Totuşi, de ce-şi mijise privirea ? Răspunsul era evident. În faţa ei se afla propria maşină, una întunecată şi scumpă, primită cadou, căci ştia prea bine înăuntrul ei că nu şi-ar permite un astfel de automobil cu salariul ' imens' pe care-l avea. Problema era că nu-şi găsea cheile. Probleme feminine, ar fi spus bărbaţii. Probleme proteşti şi copilăreşti, ar fi comentat unii. Dar n-avea ce face şi trebuia să caute prin geanta imensă, lăcuită şi neagră, plină de hârtii, sticluţe cu parfum, două-trei rujuri - toate de-o culoare diferită- , pixuri şi schiţe pentru servici. Blestema toate acele lucruri, enervându-se destul de repede, crezând ca uitase cheile acasă, puse în micul cuieraş de lângă uşă.
Într-un sfârşit mult rugat, reuşi să găsească cheile şi să intre în maşină. O porni în viteză, un zâmbet de toată frumuseţea luminându-i chipul bine machiat. Aşteptă la o intersecţie ca un domn să-i dea prioritate şi când acesta făcu asta, 'o luă la goană' printre celelante maşini, observând cu stupoare că întârzia la lucru. Ziua aceasta putea fi foarte uşor numită perfectă până în momentul în care îşi 'pierduse' cheile în geantă.

Cu alte cuvinte, o zi ca asta era una obişnuită pentru multe alte doamne mândre de ele, cu o carieră minunată înainte, cu un iubit superb şi înţelegător - rar găsit - cu principii şi opinii clare despre viaţă şi despre tot ce se afla în jurul său, cu ştiinţa că într-o zi vor avea tot ce-şi vor dori.

[Mad Hatter]

Something new, de fapt tot de pe blog. Nu i-am găsit un nume, aşa că va fi simplu, un gând.
Lectură plăcută !

Gânduri.

Să nu zâmbeşti. Să nu îndrăzneşti să ai curajul de-a mă privi în ochii. Să nu te prind râzând sau măcar chicotind fals. Să nu-mi întorci spatele atunci când eu am să închid ochii. Să nu sufli o vorbă despre vorbele nesuflate de noi. Să n-ai tupeul de-aţi deschide buzele în faţa mea. Să taci, să mă ignori, să păseşti spre nicăieri fără să mă ţi de mână. Să uiţi că eu ţi-am vorbit, deşi n-am făcut-o. Să uiţi că faci parte dintr-o lume ce doar judecă, o lume infectă şi plină de lideri ce n-au habar de ce se întâmplă pe lângă ei, ce-şi conduc 'propria lume', infectă şi ea.
Să uiţi că te-am iubit, deşi n-am ştiut că fac asta. Să uiţi de tine, de noi, de ei, de oricine te opreşte să fi tu.

Într-un sfârşit, să fi fericit. Să-mi zâmbeşti fericit, să ai curajul de-a mă privi în ochii cu fericire, să râzi amuzat, să râzi de toţi, chiar şi de mine, dar niciodată să n-o faci obligat. Să-mi întorci spatele zâmbiind, dacă tu asta vrei crede că-i bine. Să sufli vorbe tuturor, să afle toţi de nimicurile spuse de noi, sau nespuse. Şi să iubeşti cu nepăsare. Să nu mă uiţi, te implor, să mă păstrezi ca o fotografie mică, tăiată în colajul sufletului tău.

Să fi tu, să fi unic, să fi al altora, dar totuşi doar al meu.

[Mad Hatter]

Heei. Merci Mad Hatter că ai trecut pe aici, să nu uiţi să treci şi data viitoare. În curând, pe topciul ăsta, se va aşterne pânza de păianjen, sunt sigură *laughs*. Oricum, ceva nou, scris ieri seară - dimineaţă, de fapt, pe la unu şi ceva.
Lectură plăcută!

Prefer să mor...

Decât să ştiu că tu nu eşti acasă.
Decât să mă gândesc că mâine va trebui să dau ochii cu tine.
Decât să zbor pe culmi false, să mă adâncesc în iubiri nefaste.
Decât să cad într-un abis, să mă pierd iar într-un straniu vis.
Decât să-ţi văd zâmbetul perfect, zâmbetul mereu infect.
Decât să...decât să trăiesc aşa. Gonită de toţi, minţită, urâtă, batjocorită, înşelată, şi nu în ultimul rând, iubită de tine. Fiindcă tu, - da, tu, cel ce mă priveşti cu ochii mari, cu ochii calzi şi blânzi, cel ce-mi şopteşti cuvinte tandre seara, înainte de culcare - mă omori. Cu toată dragostea ta, mă transformi în ceva ce nu sunt. Într-o plăsmurie a mea. Într-o altă siluetă pe lângă altele zece mii. Şi eu nu vreau asta. Mai bine uit, mai bine închid şi mor, decât să devin cineva ce eu nu sunt. Să devin acel cineva pe care l-am urât toată viaţa.
Nu vreau să-mi placă Chopin. Nu vreau să-mi placă Dali. Nu vreau să-mi placă artişti aceştia, pe care pe tine te încântă, te faşcinează. Nu vreau să trăiesc pe-un fir de aţă, gândindu-mă că mâine sa va rupe, iar tot ce-am construit va dispărea.
Vreau să zâmbesc aşa cum o fac eu. Unic, plăcut, un zâmbet cald, un zâmbet catifelat. Vreau să te contrazic în continuare, vreau să te sărut când tu începi să-mi înşiri cuvinte neimportante, doar pentru a te opri din vorba fără sens. Vreau să cânt la vioară mai rău decât o fac toţi, să-ţi arăt că instrumentul acesta, prea fin, nu-i de mine. Să-ţi demonstrez că eu nu sunt ca ele. Că eu iubesc şi fără dovezi puerile. Că eu iubesc şi fără să fiu iubită.
Aşa că, prefer să mor decât să mă transform într-un mic, mic şi dispreţuit nimic.

Prefer să mor decât să ştiu că tu...eşti acolo, nu aici.

[Biscu' iz back ^^]

Hey you , sorry i'm late so much !.
Si vad ca nu pierzi timpul deloc chiar daca nu ai nici un comentariu .

Vreau sa iti spun in primul rand ca m-ai inspirat foarte mult cu lucrarile tale .
Acum : Descrierea ta este superba . Ai cateva figuri de stil [ mai mult epitete ] foarte bune si pretentioase. Se potrivesc la stilul tau si ii dau o aura de " nou " , daca pot sa zic asa .
Naratiunea este ok . am observat ca narezi la orice persoana si te joci cu timpurile verbelor .
Greseli de tastare, exprimare & co. nu am vazut , cred .
Imi plac trairile pe care le exprimi poate pentru ca am trecut si eu prin asta sau nu stiu . Cert e ca m-au motivat intr-un fel .
Ai un stil atat de diferit de a scrie . Imi face placere sa iti citesc lucrarile .
Maybe ma vei anunta cand vei pune urmatorul oneshot . Mi-ar face placere sa-l citesc si sa iti las o parere .
See ya next time if you wish !. Kisses and hugs !. XoXo !. >:D<

[Mad Hatter]

Helău.
Wow, cineva a comentat. În sfârşit! Nu pot să cred aşa ceva *laughs*. Diăr, îţi mulţumesc frumos pentru comentariu şi că ai adus topicul la viaţă. :]
Am venit cu ceva nou ÅŸi hehe, m-am inspirat dintr-un amv. Dar e secret. ^^
Lecută plăcută, celor care citesc!

După mâine vine marţi.

„Diavolul vine în multe forme...”

Cuvintele tale mi-au dat mereu fiori. M-au făcut să mă cutremur, să suspin în miez de noape şi să-mi fie frică de întuneric. Încă îmi e. Îmi e teama să mă trezesc din somn şi dormitorul meu să fie cufundat în negură. Îmi e teamă de lume, de tine.

Tu!

M-ai speriat când eram copil, ai creat coşmaruri în mintea-mi firavă pe-atunci. M-ai transformat într-un nimeni. Într-un monstru. Am uitat cine sunt. Mi-am uitat numele. Doar tu ai rămas real, puternic, ferm şi periculos acolo, în subconştient, pregătit să-mi devorezi sufletul, să-mi infectezi trupul cu veninul tău, cu vorbele-ţi amare. Vorbele care mă fac să tresar, vorbele ce mă bântuie înainte de culcare. Vorbele tale!
Am încercat să trec peste. Mi-am dorit, am crezut că voi reuşi să te uit, să-mi şterg din memorie răul ce mi l-ai provocat doar deschizându-ţi gura.

Dar cine eşti? Cum te numeşti? De ce, niciodată când te-am chemat, n-ai venit?

Ai preferat să mă chinui când mă aşteptam mai puţin. Ai preferat să continui acest joc al ororilor, acest joc blestemat, de parcă ar fi fost distractiv. Da, da, tu te bucurai de suferinţa mea! De mila ce ţi-o ceream cu atâta ardoare, cu atâta dorinţa în vânt.
Ai reuşit, doar prin câteva gesturi anoste, să mă dobori. M-ai atins şi am căzut, genunchii mei au cedat când glasul-ţi autoritar, rece, totuşi atât de pătrunzator, mi-a intrat în vene. Mi-ai infectat corpul cu totul, n-a mai rămas nimic al meu. Poate doar inima, ce încă mai bate cu putere, prea repede în secundele când iluziile-mi inundă realitatea.

Totuşi, mai există realitate pentru mine?

Nu. Nu mai ştiu care-i diferenţa dintre imaginaţie, halucinaţii şi realitate. Mă gândesc că atunci când mă aşez în pat, tu vi pe la spate şi mă cuprinzi cu braţele-ţi puternice, mă tragi spre tine în umbre şi-ncepi să-mi şopteşti cuvintele. Vocea ta începe să-mi răsune în minte, îmi pătrunde inima, coşmarurile sparg lacătul pus de mine şi încet-încet, mă omoară. Mă ucizi, tu şi cu jocul de-a viaţa.
Teamă. Acest cuvânt, sentiment şi trăire îmi e cunoscut mai bine ca oricare altul. Acum, face parte din mine. Fără el, aş fi un gol în societate. Cu el, sunt un gol imens, inegalabil în societate şi încă trăiesc.
Tu ai devenit umbra mea.
Pe parcurs, când timpul se scurgea, tu m-ai ajuns din urmă. Te-ai aşezat în spatele meu şi mi-ai urmărit cu atenţie fiecare pas, m-ai ghidat în noapte şi încetul cu încetul, m-ai dus la disperare. M-ai înebuni, doar şuşotind:

‚Diavolul vine în multe forme”

[Biscu' iz back ^^]

Hello !.

Nu anunti cand pui next ? Urat !. :]]

Pai ideea e interesanta . Se lasa interpretata deci nu ma tem ca nu am inteles ce vroiai sa exprimi . Ai descris frumos sentimentele personajului dar nu intratat incat sa le simt si eu . Mai ai ceva nevoie de profunzime . Narezi usor si pe intelesul tuturor , timpurile verbelor sunt o joaca pentru tine .
Greseli am vazut vre-o doua si fac mica mare greseala de a le rescrie [ nu stiu de ce :]] ] :
glasul-Å£i -> glasu-ti
înebuni -> inebunit
Am observat o fraza aiurea pe acolo ... aiurea ca si inteles dar nu-mi amintesc unde .
Enyway scrii destul de frumos si pe intelesul tuturor , nu te axezi prea mult pe detalii in schimb doresti exprimarea catmai multor sentimente intr-o lucrare . Stilul tau e diferit , imi place ca incerci sa ti-l diversifici nu numai sa evoluezi .

Ca si incheiere ... bafta in continuare !. Take care >:D< !.

[Katarina]

Am intrat aicea doar pentru titlu.
Îi cred nucă-n perete. Dacă ai fi conturat tablouri avangardiste, atunci ar fi fost totul nescris. Dar dragă, tu aici de deşiri în cuvinte! Aşa că gândurile-ţi nescrise sunt ca muzica mută.
Ok, să depăşeşc momentul.
Am văzut undeva faşcinează. fascinează.
În prima chestie ai repetat lăcuit.
un iubit superb şi înţelegător - rar găsit - -delicios.
Rima din Prefer să mor... e a naibii de rigidă. În fine, poate-ţi plac exagerat clasicii.
baftă.

[Mad Hatter]

Helău without hugs. ^^
@Katarina şi BlOod CoNcePt o.O , vă mulţumesc pentru părerile lăsate. Apreciez. ^^
Well, am venit cu ceva scris chiar astăzi.
Lectură plăcută!

Culori ÅŸi pete

Aş vrea să mă trezesc într-o dimineaţă şi să spun că azi totul va fi bine. Azi mă voi simţi bine. Azi voi face ceva şi pentru alţii. Azi...

Azi ce ?
Azi nimic, îmi răspunde un ecou din mintea-mi întunecată şi mă face să închid iar ochii, să – mi afund iar chipul în pernă şi să las ca-n fiecare nouă zi speranţele să piară, aşa cum am făcut mereu.

Mereu?
Nici nu există pentru mine. Nu, nu mereu. Nu întotdeauna. Nu toată viaţa! Doar de câteva luni. Doar de la Crăciun. Doar de la Paşti. Doar de la ziua mea. Doar de la ziua în care soarele meu a încetat să mai strălucească. Nu mi-a spus adio, nu mi-a spus nimic, doar s-a stins încetul cu încetul şi a refuzat să se trezească.

A refuzat sau eu l-am obligat?
Cine ştie? Eu nu. Eu i-am întors spatele când el s-a stins. Când a încetat să mai fie pe cer şi să fie al meu, am plecat. Am aruncat pensula din mână, m-am oprit din a-mi mai picta viaţa în culori vii şi m-am întors pe călcâie, punând pe paleta vieţii doar alb şi negru.

Alb ÅŸi negru ?
Da, doar atât. Am căutat o altă pensulă prin sertarul minţii, am îmbibat-o în apa amară a sufletului şi-apoi am atins albul cu ea, apoi negrul, până totul a devenit un gri vechi, un gri şters, exact ca norii. Un gri mohorât. Un gri...al meu. Al paletei mele.

A mea?
Sau a altora mii? Cine ştie? Din nou, îmi voi răspunde, eu nu. Şi alţii mi-au atins cu pensula lor paleta. Şi alţii şi-au pus o pată pe tabloul meu. Şi alţii...au reuşit să-mi picteze, involuntar poate, viaţa.

Alţii ?
Mama, tata, sora, fratele, câinele pierdut, bunica, fostul iubit, prietena, profesorul din generală, cel din liceu, logodnicul din facultate.
Da, ei. Marii artişti ce – au păşit în galeria vieţii mele. Cei ce-au reuşit să ridice pensula din apa murdară, să schimbe lichidul şi să ia o culoare, nu negru, nu alb, ci una deschisă, ca roşul sau albastrul, şi să o întindă pe pânza pe-atunci de-abea aşezată pe şevaletul inimii.


Iar în prezent eu am devenit artistul renegat de public. Iubit, aclamat, şi mai apoi, adus aminte doar celor ce cu sinceritate m-au strâns în braţe, mi-au rostit numele mândri, mi-au ridicat soarele pe cer şi l-au rugat, l-au implorat, să strălucească pentru mine în fiecare zi. Să nu existe moment în care cerul meu să fie gri.

Åži a existat ?
Da. Există. Mă trezesc şi nu pot, nu vreau, să mă uit la tablou. Mă ridic cu greu şi mă opresc brusc, în faţa ochilor aşterându-se pictura colorată în zeci de nuanţe vii, nunaţe pline de pasiune şi tandreţe, apoi pătată de griul acela. Acel gri ce-a dorit să fie şi el acolo. Chiar dacă doar o pată, a reuşit să mă facă să amestec pensula din minte în albul şi negrul de pe paleta sufletului şi după, să-l aşez ca o umbră pe pânză.

Dar soarele meu a mai venit?
Nu ştiu. Cine ştie? Încă un răspuns de genul: Eu nu. Aş vrea, aş implora şi aş cădea în genunchi doar pentru ca o rază călduţă de-a lui să-mi mângâie trupul, chipul, să-mi aline sufletul, să-mi şoptească la ureche dimineaţa că azi totul va fi bine.

Va fi?
Acum răspund că nu ştiu. Voi risca. Mă voi ridica din pat, voi atinge podeaua rece, voi păşi spre şevalet, îmi voi lua paleta şi pensula, dar cel mai important, voi schimba apa murdară din paharul inimii. O voi face transparentă, ca să poate fi murdărită cu pasiune, cu tandreţe, cu senzualitate. Voi atinge pânza cu pensula ce mai înainte va fi îmbrăţişată de culorile calde ale dimineţii, de galbenul soarelui, de albastrul pur al cerului, de albul plăcut al norilor şi-apoi de culoarea mea. Şi-mi voi păta pânza în zeci de culori.
O voi expune şi- mi voi chema criticii ce mă iubesc, artiştii ce m-au pictat, admiratorii ce nu m-au uitat. Le voi arăta aşa cum pictez eu. Aşa cum ştiu să păşesc pe drum. Lent, cu grijă, cu sufletul lângă, cu mintea de mână, cu iubirea în faţă, cu ambiţia în spate şi cu riscul pe umăr.
Mă voi uita spre cer şi voi zâmbi.

De ce ?
Fiindcă tabloul vieţii mele e pătat si colorat de atâţia! Fiindcă soarele s-a ridicat din nou pentru mine, a auzit rugăminţile admiratorilor, şi a strălucit cu atâta putere încât m-a făcut să-l privesc cu mai mult drag decât înainte! M-a făcut să-l apreziec, căci trebuia s-o fac de mult.
Fiindcă cei ce mă iubesc, ce-au făcut-o, îmi sunt alături şi îmi acceptă arta, deşi pătată de-un gri trist, colorată cu roşu, verde, roz, violet, blue şi alte zece mii de culori ale voastre. Ale celor ce continuă să mă aprecieze, să mă iubească!
Fiindcă viaţa nu e întotdeauna o culoare deschisă! Uneori e şi pătată. Dar viaţa...viaţa e tabloul tău. E arta ta! Aşa că, n-o lăsa să stea în alb şi negru.

Adaugă-i culori şi pete!

[Biscu' iz back ^^]

Back !.

Fhirst of all ... multumesc ca m-ai anuntat . Apreciez faptul ca parerea mea conteaza catusi de putin pentru tine si ca imi arati asta .

Now : Acesta a fost un monolog destul de dragut . As fi vrut sa vad o descriere ceva mai complicata , mai detaliata , mai patrunzatoare din partea ta , mai ales pentru o tema nemarginita ca asta . Culori si pete ... Cat de profund suna .
In sfarsit , naratiunea ta este buna dar se observa ca te pricepi mai bine la nararea persoanei a III-a , enyway e destul de frumoasa paleta de figuri de stil folosite pentru impletirea celor doua moduri de expunere .
Nu am vazut greseli de tastare , exprimare & co . , dar un moment dat suna ciudat tot repetarea culorilor alb , negru si gri ... nu cred ca vroiai sa tranzmiti ideea unei tragedii cumplite [ nu asta ai tranzmis defapt , este doar apogeul . I mean daca ai mai fi adaugat de cateva ori culorile alea si simbolul lor trist atunci ar fi devenit acea tragedie de care spuneam insa asa e destul de bine] .
Damn it !. I hope you`ll understand ... >.<"
Uhhh ... Din nou am putut simti acel ceva inauntrul meu , acel ceva tranzmis de tine . Un sentiment pe care sper sa il tranzmit si eu pe viitor .

In the end ... am terminat cu asta . Eu cred ca te descurci grozav cu tot ce scrii . Cu putina munca si sustinere sunt sigura ca pe aici vor misuna o gramada de persoane . Relax ... its ok !. ^___^
Bye and see ya' next time !. Daca crezi ca e ok ma poti anunta si data viitoare cand postezi . Take care !. (>^,^)>

[Mizantropul]

Salut!
Scrierile acestea sunt mai mult episoade dintr-un jurnal, oarecum, nu?
Vezi că lap rimele 3 texte mai citeşte-le odată că ai câteva greşeli :P
Îmi place că spui ce ai în minte, văd că ai idei puternice care te macină pe dinăuntru, cauţi răspunsuri.
am şi eu o întrebare, când e nextul?