Gânduri nescrise.

[Absinthion]

Mereu mi -a plăcut Culori şi pete. Încă de când mi -ai arătat-o, ţi -am spus. Asta-i artă descrisă -n cuvinte.
Plus, sunt câteva replici ce mă dau gata. Ce mă fac să simt ceva anume. :] Descriere ai, adică mă rog, chiar ai descris foarte frumos şi -mi place. Greşeli de tastare nu cred că ai avut, şi dacă ai avut, eu unul nu le -am observat. Totuşi, mie -mi plac toate operele tale, iar tu ştii asta prea bine.
Ai pus punctul pe I cu viaţa, like it. Aştept alte opere de- ale tale. Nu mă anunţa, nu trebuie.
Spor la scris.

*hug*

F.

[Mad Hatter]

Mekeke.
Helăăăăău. *hugs*
Thx pentru comentariile lăsate, diărs. Am venit cu ceva nou, scris chiar azi. Nu am prea multe de spus, decât:
Lectură plăcută!

Momente.

Încercam să-mi aduc aminte vag, cu greu, de ce-mi şopteai că mă iubeşti. Şi nu găseam răspunsul. Mireasma dulce a trandafirului plutea în aer, iar adierea uşoară de vânt o împrăştia, aducând-o şi spre mine.
Eram vizibil intrigată de acele două cuvinte când mi le spuneai. De parcă nu le meritam. Sau le meritam? Când încercam să te întreb de ce îmi spui asta, tu mă ignorai. De ce? N-ai vrut să-mi răspunzi. Mă lăsai în spatele curţi, pe iarba moale şi umedă, căci era dimineaţa şi roua încă nu se risipise, printre tufele înflorite de trandafiri. şi plecai. Nu ştiam unde, dar credeam ca trebuie, aşa că nu găseam important să te întreb unde te duci şi de ce.
Când te întorceai, mă sărutai gingaş pe creştet şi nu mă întrebai ce-am făcut. Doar mă trăgeai după tine în casă, urcam în dormitor, amândoi râzând şi tu-mbrăţişai cu căldură, îmi savurai parfumul de levănţică al pielii şi te-mbătai cu săruturile-mi dulci. Mă consideram fericită. Credeam că asta înseamnă dragostea.
Eram tare naivă pe-atunci, prin zilele acelea călduţe de mai. De fiecare dată când te întorceai, îmi cântai la pian. Degetele tale apăsau acele clape cu atâte fineţe, delicateţe, de parcă m-ai fi atins pe mine.
Eram nepreţuită pentru tine. Tot timpul când mă priveai în ochi, aveai grijă parcă să mă atingi aşa uşor, de parcă eram un porţelan scump. Şi eram?
Mă întreb acum, după ce anii au trecut şi tu ai dispărut cine ştie unde, ce-am însemnat pentru tine. Eram un joc sau făceam parte din el? Aş vrea să-mi răspund. Aş vrea să te mai văd o dată. Să te întreb toate aceste lucruri. Dar nu pot. Nu pot şi totuşi, inima-mi bate în continuare, iar eu sper că mâine, poimâine, luna viitoare sau la anul, te voi revedea.

Căci dragostea nu piere cu timpul. Doar se ascunde.

XoXo, Mad Hatter.

[Biscu' iz back ^^]

Primaaaa !. :]]

Pai m-ai impresionat , foarte tare cu acest oneshot . Atatea sentimente confuze si profunde ... Atat de reale . Cred ca e cel mai bun oneshot al tau :] , de fapt nu cred , sunt sigura !.

Am vazut o greseala : tu-mbrăiţşai - tu mă-mbrăţişai ; Si o repetitie : " aveai grijă parcă să mă atingi aşa uşor, de parcă eram un porţelan scump. " si cam atat .

In principiu nu ai probleme . Descrierea ta este superba , naratiunea de asemenea , actiunea captivanta si ideile stralucite . Stii ce si cum sa tranzmiti cititorului , poti sa pui in valoare detaliile si legi totul cu figuri de stil splendide . Desigur oriunde e loc de mai bine dar nu e ceva gresit in stilul tau . O sa te perfectionezi intre timp si chiar nu e nici o graba .

Ti-as spune mai multe dar nu prea am starea necesara asa ca doar o sa iti urez bafta .
Cam atat ... Bye !. [: :]

[Mad Hatter]

Helău. ^^
Vă mulţumesc mult-mult şi frumos celor care-au citit şi au mai şi comentat. În sfârşit, am venit cu ceva nou, scris chiar azi. Sper să fie la fel de bun sau mai bun ca precedentele. Aştept comentarii, sfaturi, păreri. Orice. :]
Lectură plăcută.

A fost ieri

Adulmecam ca o disperată parfumul de levănţică al perdelelor, îmi pierdeam privirea de copil părăsit printre tufişurile înflorite cu trandafiri roşi, mari şi apoi îmi strângeam genunchii firavi la piept, pe care-i înconjuram cu braţele-mi plăpânde, gândindu-mă că timpul va trece mai repede dacă am să închid ochii şi că tu ai să apari din secundă în secundă. Dar timpul nu trecea repede, ci extrem de încet, parcă dorind să-mi facă în ciudă. Şi nici nu tu veneai. Uşa de la intrare nu se auzea deschizându-se, paşii tăi pe coridor nu ajungeau la mine şi nici vocea ta euforică nu-mi inunda urechile pe care le aveam ciulite, sperând să te aud dintr-o clipă în alta.
Şi speram aşa până seara, când îmi dădeam seama că tu n-ai să vi la mine. Dar mă amăgeam cu gândul că ai să vi mâine. Şi mereu, întotdeauna, îmi aduceam aminte ziua de ieri, în care tu-mi spusesei anumite vorbe pe-un ton blând, calm şi dulce, încât aproape simţeam cum cuvintele tale dansau prin faţa ochilor mei, fascinaţi de al tău chip ce exprima nu mai căldura şi dragostea ce mi-o ofereai doar mie. Sau poate că aşa mă făceai să cred, poate că era doar o simplă mască a ta, pentru a-ţi ascunde adevăratul chip. Dar eu refuzam să mă gândesc la aşa un lucru meschin. Mintea-mi şi sufletul de copil naiv erau pline de tine, de prezenţa ta, de amintirea ta. Eu, de fapt, respiram aerul tău. Tu devenisei pentru mine centrul gravitaţiei, firul de aţă ce mă ţinea în viaţă. În scurt timp, mă feremecasei şi reuşisei să devi universul meu. Iar vorbele tale-mi rămăseseră întipărite în minte. Sunaseră cam aşa:
- Într-o zi, cineva te va iubi aşa cum o fac eu sau chiar mai mult. Într-o zi, cineva îţi va aduce micul dejun la pat şi-ţi va spune bună dimineaţa fără să fie grăbit. Într-o zi, în curând, cineva o să fie al tău. Doar al tău, şi-ţi trecusei mâna prin buclele-mi aurii, mă sărutasei pe creştet şi-mi aruncasei un zâmbet ce reuşea mereu să mă topească.
- Şi-atunci, de ce nu vei fi tu acel cineva? te întrebasem, curioasă şi-mi lăsasem capul pe spate, încât părul îmi cădea pe spate şi umeri într-o mare de aur. În acel moment, mă privisei în ochii albaştrii stropiţi cu auriu, exact ca piatra acea superbă numită laspilazuli. Dar totuşi, nu-mi răspunsesei la întrebare. Mi se părea sau poate că exact aşa era, că tu evitai răspunsul.
- Fiindcă nu pot, iubita mea. Dar nu întreba de ce nu, ai să afli...într-o zi.
Şi aşa, eu nu mai spusesem nimic. Doar mă cufundasem în braţele tale puternice, mă bucurasem de dragostea ce mi-o ofereai fără a cere ceva în schimb.
Şi totul, toată iubirea ta, toată grija ta, toate zâmbetele şi îmbrăţişările ce mi le oferisei au fost ieri. Tot ce am iubit, ce am admirat, a dispărut azi. Mâine, poate, ai să te întorci la mine. Să pot spune din nou că dragostea ta pentru mine a fost ieri.

[Mizantropul]

Helău I have returned:)

Puteai spune diferit ca să nu se repete la început: îmi pierdeam privirea de copil rătăcit, sau îmi rătăceam privirea de copil rătăcit.

Åži nici tu nu veneai.

Şi speram aşa până seara, când îmi dădeam seama că tu n-ai să vii la mine.

Dar mă amăgeam cu gândul, că ai să vii mâine.

Tu deveniseÅŸi

feremecaseÅŸi

reuşiseşi să devii

Doar al tău, şi-ţi trecuseşi Ai ieşit din dialog, nu? Then erase this.

ice and simple tittle :)
Of fii mai atentă, că mi se taie brusc pofta, când văd greşelile, şi-i păcat.
Poate dacă descriai pe cee două personaje aş fi fost mai atras de text, dar aşa nu ştiu nu prea sunt, mai ales, că n-a venit cu vreo expresie mai originală, pentru a pipera această idee comună şi veche ce vrei s-o transpui.

Eniuei, better luck next time!

[Mad Hatter]

@saint Ocea; te înţeleg. I mean, acum citind-o a doua oară, mi se pare...aşa banală şi don't know, nu mai e pe gustul meu. >.< Dar mulţumesc pentru corectare şi sfaturile date + părerea lăsată, apreciez. ^^
Well, am venit cu ceva nou. Sper să fie mai bun. x]
Lectură plăcută!

Jurnalul

5 iulie.

- De ce nu?
- Fiindcă nu pot.
- Dar de ce?!
- Îmi e frică.
- De mine?
- De moarte.
Cuvintele fetei erau înecate în adâncurile mării, se afundau din ce în ce mai jos şi cu fiecare secundă trecută glasul ei îşi pierdea din nuanţă şi devenea ceva stins, fără culoare. El o privea atent şi încerca să înţeleagă ce desena fata în nisip.
- Ce faci ?
- Desenez.
- Ce ?
- Nu ÅŸtiu.
- Dar ai ştiut vreodată ?
- Nu, dar ai fost tu lângă mine să-mi spui.

6 iulie.

Vorbea. Era linişte, dar el vorbea. Şi ea îl asculta fascinată. Îi plăcea să-l audă, îi plăcea să-l vadă şi să-l simtă. Îi plăceau multe la el. O întreba ceva. Nu ştiu ce să răspundă, ridică din umeri. El surâse, îi prinse bărbia. Ea chicoti şi continuă să-l privească cu admiraţie, cu dragoste, cu...pasiune. El îi spuse ceva. Ea nu înţeleasă şi îşi strămbă slab nasul. O ciufuli şi ea din nou se strâmbă.
- Dacă aş fi un animal, ce-aş fi? îl întreba ea şi râse o dată cu el.
- Animalul meu, îi răspunse el după un timp în care tăcerea predomină. Îi plăcu răspunsul lui. Îl savură aşa cum el savura momentele când era cu ea. Cu poftă.
Se aplecă peste ea şi-i prinse din nou bărbia. Ea zâmbi şi-l privi atentă.
O sărută.

7 iulie.

Unde eşti? Ea nu-l vedea. Era întuneric. Întindea mâinile disperată...silueta lui dispărea. Era confuză. Era tristă. Era supărată şi mânioasă. Îl strigă timp de câteva minute, numele lui fu purtat în aer şi apoi şters de suspinele ei. Nu se mai auzea. Încet, şi ea dispărea. Dar unde?! Îl vedea cu alta. Ce ? Nu, i se părea. E frig...Bate vântul şi ei îi e frig. Ce face? El o priveşte, apoi se apleacă peste celălată făptură de lângă el. O sărută ? Nu. O îmbrăţişează? Nu. Ce îi face ?
Se uită la ei atentă. Tremură. Îşi încoloceşte braţele în jurul propriei talii şi suflă cu greu. E geloasă şi îi e frig. Foarte frig. Ar vrea ca el s-o ia în braţe, dar el...el e ocupat cu alta. Cu alta! Nu cu ea. Şi închide ochii.
Îşi afundă nasul roşu într-un material cald şi simte ceva. Simte un trup. Cineva e lângă ea. El ? Da. Îl priveşte. Visează? Nu ştie. Dar el nu o lasă în pace. Îi invadează mintea şi ea...ea vrea să-l uite. Vrea să-l facă să plece. Dar el rămâne acolo, ca o statuie prea grea pentru ca ea s-o poată mişca.
El îşi arcuieşte collţurile buzelor şi transformă întregul joc într-un zâmbet. Ea suspină. El o îmbrăţişează şi apoi buzele lui subţiri îi ating fruntea. Îşi aude inima bătând şi apoi, de parcă ar fi fost două tobe care încercau să se sincronizeze şi să cânte în acelaşi ritm, îi aude şi inima lui. Bate o dată cu a ei.
Frânturi din realitate. O omoară. O fac să ceară mai mult!

8 iulie.

Cuvintele vin unul după altul şi se lovesc, se bat unele cu altele. Încearcă să-i spună ceva, dar nu înţelege. Nu e nimic, nu e nvoie de explicaţii. El nu mai spune ceva. O linişte mormânatală se aşează peste amândoi. Ea îl priveşte. Ochii lui...nu mai sclipeau ca înainte. Erau goi, lipsiţi de sentimente, de culoarea vieţii. Îi şterge lacrima de pe obraz. Dar continuă să-l iubească. Îşi închise ochii şi îşi lipi chipul de gurmazul gâtului lui. Îi inspiră parfumul bărbătesc. Scânceşte fără sunet, inspiră aerul plin de venin. Se sufoca.
El o strânge în braţe şi durerea încetează. Nu mai simte nimic. Cine le va mai şopti lor cuvinte dulci, armonisoare, pline de dragoste ? Cine îi va mai îmbrăţişa pe ei în miez de noapte?
Festinul a luat sfârşit. Se topesc în prorpiul duh, se transformă în siulete şterse, uitate, îmbrăţişate. Pe cer sunt două stele, lipite una de alta. Nu vor mai suferi vreodată.

xoxo