05-02-2012, 11:31 AM
Am venit cu continuarea.
L-am urmat in tacere, privindu-i trasaturile fetei care nu tradau nici o urma de manie, doar ochii inca ii mai straluceau din cauza furiei. Dupa cateva minute imi vorbi din nou, cu acelasi ton pe care il cunosteam.
M-am uitat in aceasi directie ca el si am zarit-o. O fata imbracata cu o rochie de culoarea sampaniei, brodata cu fir de aur. Parul ii era de un negru precum cerneala, facandu-ma sa cred ca ma uit la cerul de noapte. Cand m-am apropiat i-am vazut chipul mai bine. Trasaturile fine, ochii mari, albastrii, ii intelegeam pasiunea pentru ea. Bravo, Fabian! Am gandit batandu-l pe umar prieteneste.
- E foarte frumoasa domnita! De ce nu te duci sa vorbesti cu ea? Cand l-am intrebat asta am observat ca toata culoarea ii pierise din obraji, aratand ca ceara de lumanare.
- Cred... cred ca mai vreau vin! Spuse el intorcandu-se pe calcaie catre masa. Nu aveam de gand sa il las sa plece fara ca macar sa o salute, caci eram sigur ca o data ce se va vedea la masa, cu vinul langa el, nu va mai avea curajul de a se ridica si va bea pana nu va mai fi in stare sa isi dea seama cine e.
L-am apucat de incheietura mainii chiar cand se pregatea sa faca primul pas. Aproape ma trase dupa el.
- Fabian! Nu face asta! Hai, camarade, ca nu patesti nimic, ce se poate intampla in cel mai rau caz?
- Sa ma inec in fata ei, sa nu fiu in stare sa scot vreo vorba, sa ma impiedic cand merg si ea sa ma vada, in cazul in care reusesc sa vorbesc sa spun numai bazaconii, sa transpir si sa rosesc ca...
- Termina! Ca ma sperii si pe mine! Hai, Fabian, sunt langa tine, nu de asta m-ai tarat aici? Du-te! Sunt in spatele tau! I-am spus impingandu-l inainte, zambind in tot acest timp.
- O sa mor... Lio, ma ucizi...
- Respira adanc si gandeste-te la ceva frumos. Am glumit tinandu-mi in tot acest timp mana pe umarul sau de teama ca s-ar putea intoarce brusc si pleca.
- Nu glumi, sa ma gandesc la ceva frumos cand trebuie sa ma concentrez? Ce vrei? Sa incep sa aberez despre fluturi? Mi-am dat ochii peste cap, oftand. Un copil va ramane un copil indiferent cati ani are sau cum vorbeste.
Cand am fost fata in fata cu frumoasa Bianca, Fabian parea gata sa se intoarca, dar ca orice fiu de marchiz cu putin bun-simt si educatie facu o plecaciune spunand: "Sper ca aveti o seara placuta, domnisoara Dangelo." Fata la randul ei ii raspunse cu o plecaciune, ridicandu-si usor rochia si indoindu-si elegant genunchii.
- Cu siguranta, domnule Lorenzo, este o seara incantatoare. Nu sunt sigur, dar cred ca l-am auzit pe Fabian inghitind in sec inainte de a afisa un zambet cald, atunci cand ritmul unui vals umplu incaperea.
- Imi faceti onoarea de a-mi acorda acest dans? Spuse el aplecandu-si capul si ridicandu-si mana dreapta in semn de invitatie. Bianca zambi, lipindu-si palma de a sa. I-am privit cum danseaza, amandoi nobili si gratiosi in orice miscare, privindu-se in ochi, vorbind pe acea limba, necunoscuta pentru multi, a muzicii si sentimentelor. Eram incantat. Fabian parea ca a uitat de mine, sau asta mi-a dat de inteles, dar ma inselasem. L-am vazut cum imi face cu ochiul, privind apoi catre o domnisoara. Era draguta in rochia ei albastra, cu parul blond buclat cazandu-i pe spate. Am ridicat din umeri pasind catre ea, era mai bine decat sa stau si sa privesc. Am facut o plecaciune, invitand-o la vals. Spre fericirea mea accepta chicotind multumita.
Pe parcursul conversatiei noastre am aflat despre familia sa, tatal sau fiind duce. Numele ei era Carlotta Adalberto. Nu a vorbit deloc de statutul sau sau de familie, doar de ceea ce ii face placere sa faca. Am discutat in timpul acelui vals despre operele lui Giovanni Boccaccio, Dante Alighieri, Tomas Aquinas si chiar de Guittone d'Arezzo. Eram destul de impresionat de cunostintele ei, asa cum parea si ea de ale mele. Devenea incantata mai ales cand ii povesteam despre marii muzicieni pe care ii admiram, precum Antonio Vivaldi sau Claudio Monteverdi. Bineinteles ca in dobandirea acelor cunostinte Fabian a avut un rol impresionant, el fiind cel care imi aducea carti sau ma purta dupa el la teatru sau opera. Niciodata nu am refuzat, simtindu-ma atras de tot ceea ce vedeam pe scena; de actori, de muzicieni, de piesa in sine.
Totul era penru mine o eterna fascinatie. Spre fericirea mea nu a trebuit sa vorbesc prea mult despre mine, multumindu-se doar cu numele. Nu era nevoie sa incep sa mint. Valsul se termina. Am facut o plecaciune, iar Carlotta mi-a urmat imediat exemplul, spunand ca a fost o placere si ca spera ca vom mai avea ocazia sa dansam impreuna.
Am cautat cu privirea cuplul disparut. Fabian si Bianca nu erau de gasit, poate plecasera, sau erau amestecati prin multimea de figuri si costume colorate. Imi era imposibil sa ii zaresc. Am zambit in sinea mea si m-am asezat pe un scaun, apucand un pahar cu sampanie. Eram singur printre nobili, dar nu ma deranja, in ceea ce ii priveste eu eram varul lui Fabian.
Incepusem sa fredonez melodia ce era cantata, inchizandu-mi ochii. Visam la frumoasa mea Carlotta, pe care probabil nu o voi mai revedea prea curand. Dar nu imi prea pasa. Eram prea ocupat sa ma bucur de lux, de bijuteriile si aurul pe care eu nu il aveam. Dupa cum am mai spus... eram egoist. Nu stiu cat am stat asezat sau cate note mi-au trecut pe langa ureche, nici macar nu imi mai aduc aminte de oamenii cunoscuti acolo, sau de conversatiile cu ei. Stiu ca nu fusesem atent la acele lucruri. Am privit imprejur doar ca sa observ ca balul se apropia de sfarsit, invitatii fiind de un numar foarte mic. Abia de se mai vedea cate un cuplu dansand in mijlocul incaperii. Printre ei se aflau si Fabian cu draga lui Bianca. Parea ca a uitat cu totul de mine, dar din nou nu simteam nici o jignire. Era indragostit si cine eram eu sa ma amestec intre ei?
M-am ridicat de la masa si am inaintat catre iesire. Ningea si era frig. Atunci mi-am amintit ca in cateva seri urma sa implinesc 21 de ani. Asta m-a incantat oarecum. Am pornit catre casa, privind zapada cum se asterne usor peste pamantul deja mort. In drum spre casa nu m-am gandit la petrecere sau la hainele scumpe cu care eram imbracat, si nici la pianul frumos sau la Carlotta. Ma gandeam ce avea sa faca Fabian, sau daca Bianca reprezenta cu adevarat o iubire, sau daca inima lui era doar indecisa, iar ea nu era nimic altceva decat o pasiune mai arzatoare. Stiu ca nu era treaba mea, dar niciodata nu mi-am putut stapani curiozitatea, mai ales daca era vorba de o persoana care ma interesa in mod special. Am mers pe jos pana in piata orasului, unde inca mai erau oameni. Nu aveam un motiv intemeiat pentru care ma aflam acolo, doream doar sa ma plimb prin fulgii de zapada inca neasternuti pe pamant. Ma intrebam daca pana a doua zi avea sa se albeasca tot.
De cum am intrat in casa, m-am trantit pe pat, privind prosteste tavanul usor denivelat al camerei. Vioara zacea exact in locul unde am lasat-o, defapt, totul era la fel ca inainte. Avea oare sa se schimbe vreodata? In acele momente, eram convis ca aveam sa imi gasesc moartea intins pe acel pat, cu vioara pusa undeva prin apropiere, poate intr-o seara de vara, in timp ce ascultam cantecul pasarilor. Asa imi imaginam moartea, prizonier in acea casa saracacioasa... Mi-am inchis ochii, vizualizand acea seara si intr-un final, am adormit.
A doua zi, am petrecut-o mai mult singur, tarandu-mi vioara dintr-un colt al camerei in altul, neavand stare si nici rabdare, dar nestiind de ce anume. Simteam nevoia sa ies si sa imi arunc trupul in zapada, sa o simt cum imi ingheata pielea, dar sa refuz sa ma ridic. Doream sa ies si sa ma ratacesc pe undeva, ceea ce imi era cu neputinta, caci cunosteam orasul pana in cele mai mici stradute. Speram ca Fabian sa ciocane din clipa in clipa la usa, aveam nevoie de ceva, starea mea de agitatie nu imi facea bine. Dar nu a venit, asa ca a trebuit sa indur nelinistea aceea fara rost singur, scotocind prin propria casa dupa lucruri de care nu aveam nevoie.
Mai pe seara, am iesit din casa, mergand pe langa magazinele ce se inchideau, carciumi ce abia atunci se trezeau la viata sau alei ce pareau ca nu au mai suportat un pas uman de multa vreme. As fi vrut sa merg la opera, dar m-am razgandit cand am ajuns langa ea, m-am gandit ca poate ar trebui sa ma intorc, dar de indata ce am pasit in directia casei, mi-am schimbat ideea. Simteam ca nu ma mai cunosc, ca mintea mea era urmarita de o alta prezenta. Am privit imprejur, dar tot ce am putut vedea erau oamenii imbracati de la stofe scumpe la panze ieftine si lana. Ma intrebam daca seara trecuta era de vina pentru starea mea de indecizie, dar nu... acela nu fusese primul meu bal. In acel timp nu puteam intelege, abia mai tarziu am realizat ca acea nestare provenea de la persoana ce avea sa imi distruga viata.
L-am urmat in tacere, privindu-i trasaturile fetei care nu tradau nici o urma de manie, doar ochii inca ii mai straluceau din cauza furiei. Dupa cateva minute imi vorbi din nou, cu acelasi ton pe care il cunosteam.
M-am uitat in aceasi directie ca el si am zarit-o. O fata imbracata cu o rochie de culoarea sampaniei, brodata cu fir de aur. Parul ii era de un negru precum cerneala, facandu-ma sa cred ca ma uit la cerul de noapte. Cand m-am apropiat i-am vazut chipul mai bine. Trasaturile fine, ochii mari, albastrii, ii intelegeam pasiunea pentru ea. Bravo, Fabian! Am gandit batandu-l pe umar prieteneste.
- E foarte frumoasa domnita! De ce nu te duci sa vorbesti cu ea? Cand l-am intrebat asta am observat ca toata culoarea ii pierise din obraji, aratand ca ceara de lumanare.
- Cred... cred ca mai vreau vin! Spuse el intorcandu-se pe calcaie catre masa. Nu aveam de gand sa il las sa plece fara ca macar sa o salute, caci eram sigur ca o data ce se va vedea la masa, cu vinul langa el, nu va mai avea curajul de a se ridica si va bea pana nu va mai fi in stare sa isi dea seama cine e.
L-am apucat de incheietura mainii chiar cand se pregatea sa faca primul pas. Aproape ma trase dupa el.
- Fabian! Nu face asta! Hai, camarade, ca nu patesti nimic, ce se poate intampla in cel mai rau caz?
- Sa ma inec in fata ei, sa nu fiu in stare sa scot vreo vorba, sa ma impiedic cand merg si ea sa ma vada, in cazul in care reusesc sa vorbesc sa spun numai bazaconii, sa transpir si sa rosesc ca...
- Termina! Ca ma sperii si pe mine! Hai, Fabian, sunt langa tine, nu de asta m-ai tarat aici? Du-te! Sunt in spatele tau! I-am spus impingandu-l inainte, zambind in tot acest timp.
- O sa mor... Lio, ma ucizi...
- Respira adanc si gandeste-te la ceva frumos. Am glumit tinandu-mi in tot acest timp mana pe umarul sau de teama ca s-ar putea intoarce brusc si pleca.
- Nu glumi, sa ma gandesc la ceva frumos cand trebuie sa ma concentrez? Ce vrei? Sa incep sa aberez despre fluturi? Mi-am dat ochii peste cap, oftand. Un copil va ramane un copil indiferent cati ani are sau cum vorbeste.
Cand am fost fata in fata cu frumoasa Bianca, Fabian parea gata sa se intoarca, dar ca orice fiu de marchiz cu putin bun-simt si educatie facu o plecaciune spunand: "Sper ca aveti o seara placuta, domnisoara Dangelo." Fata la randul ei ii raspunse cu o plecaciune, ridicandu-si usor rochia si indoindu-si elegant genunchii.
- Cu siguranta, domnule Lorenzo, este o seara incantatoare. Nu sunt sigur, dar cred ca l-am auzit pe Fabian inghitind in sec inainte de a afisa un zambet cald, atunci cand ritmul unui vals umplu incaperea.
- Imi faceti onoarea de a-mi acorda acest dans? Spuse el aplecandu-si capul si ridicandu-si mana dreapta in semn de invitatie. Bianca zambi, lipindu-si palma de a sa. I-am privit cum danseaza, amandoi nobili si gratiosi in orice miscare, privindu-se in ochi, vorbind pe acea limba, necunoscuta pentru multi, a muzicii si sentimentelor. Eram incantat. Fabian parea ca a uitat de mine, sau asta mi-a dat de inteles, dar ma inselasem. L-am vazut cum imi face cu ochiul, privind apoi catre o domnisoara. Era draguta in rochia ei albastra, cu parul blond buclat cazandu-i pe spate. Am ridicat din umeri pasind catre ea, era mai bine decat sa stau si sa privesc. Am facut o plecaciune, invitand-o la vals. Spre fericirea mea accepta chicotind multumita.
Pe parcursul conversatiei noastre am aflat despre familia sa, tatal sau fiind duce. Numele ei era Carlotta Adalberto. Nu a vorbit deloc de statutul sau sau de familie, doar de ceea ce ii face placere sa faca. Am discutat in timpul acelui vals despre operele lui Giovanni Boccaccio, Dante Alighieri, Tomas Aquinas si chiar de Guittone d'Arezzo. Eram destul de impresionat de cunostintele ei, asa cum parea si ea de ale mele. Devenea incantata mai ales cand ii povesteam despre marii muzicieni pe care ii admiram, precum Antonio Vivaldi sau Claudio Monteverdi. Bineinteles ca in dobandirea acelor cunostinte Fabian a avut un rol impresionant, el fiind cel care imi aducea carti sau ma purta dupa el la teatru sau opera. Niciodata nu am refuzat, simtindu-ma atras de tot ceea ce vedeam pe scena; de actori, de muzicieni, de piesa in sine.
Totul era penru mine o eterna fascinatie. Spre fericirea mea nu a trebuit sa vorbesc prea mult despre mine, multumindu-se doar cu numele. Nu era nevoie sa incep sa mint. Valsul se termina. Am facut o plecaciune, iar Carlotta mi-a urmat imediat exemplul, spunand ca a fost o placere si ca spera ca vom mai avea ocazia sa dansam impreuna.
Am cautat cu privirea cuplul disparut. Fabian si Bianca nu erau de gasit, poate plecasera, sau erau amestecati prin multimea de figuri si costume colorate. Imi era imposibil sa ii zaresc. Am zambit in sinea mea si m-am asezat pe un scaun, apucand un pahar cu sampanie. Eram singur printre nobili, dar nu ma deranja, in ceea ce ii priveste eu eram varul lui Fabian.
Incepusem sa fredonez melodia ce era cantata, inchizandu-mi ochii. Visam la frumoasa mea Carlotta, pe care probabil nu o voi mai revedea prea curand. Dar nu imi prea pasa. Eram prea ocupat sa ma bucur de lux, de bijuteriile si aurul pe care eu nu il aveam. Dupa cum am mai spus... eram egoist. Nu stiu cat am stat asezat sau cate note mi-au trecut pe langa ureche, nici macar nu imi mai aduc aminte de oamenii cunoscuti acolo, sau de conversatiile cu ei. Stiu ca nu fusesem atent la acele lucruri. Am privit imprejur doar ca sa observ ca balul se apropia de sfarsit, invitatii fiind de un numar foarte mic. Abia de se mai vedea cate un cuplu dansand in mijlocul incaperii. Printre ei se aflau si Fabian cu draga lui Bianca. Parea ca a uitat cu totul de mine, dar din nou nu simteam nici o jignire. Era indragostit si cine eram eu sa ma amestec intre ei?
M-am ridicat de la masa si am inaintat catre iesire. Ningea si era frig. Atunci mi-am amintit ca in cateva seri urma sa implinesc 21 de ani. Asta m-a incantat oarecum. Am pornit catre casa, privind zapada cum se asterne usor peste pamantul deja mort. In drum spre casa nu m-am gandit la petrecere sau la hainele scumpe cu care eram imbracat, si nici la pianul frumos sau la Carlotta. Ma gandeam ce avea sa faca Fabian, sau daca Bianca reprezenta cu adevarat o iubire, sau daca inima lui era doar indecisa, iar ea nu era nimic altceva decat o pasiune mai arzatoare. Stiu ca nu era treaba mea, dar niciodata nu mi-am putut stapani curiozitatea, mai ales daca era vorba de o persoana care ma interesa in mod special. Am mers pe jos pana in piata orasului, unde inca mai erau oameni. Nu aveam un motiv intemeiat pentru care ma aflam acolo, doream doar sa ma plimb prin fulgii de zapada inca neasternuti pe pamant. Ma intrebam daca pana a doua zi avea sa se albeasca tot.
De cum am intrat in casa, m-am trantit pe pat, privind prosteste tavanul usor denivelat al camerei. Vioara zacea exact in locul unde am lasat-o, defapt, totul era la fel ca inainte. Avea oare sa se schimbe vreodata? In acele momente, eram convis ca aveam sa imi gasesc moartea intins pe acel pat, cu vioara pusa undeva prin apropiere, poate intr-o seara de vara, in timp ce ascultam cantecul pasarilor. Asa imi imaginam moartea, prizonier in acea casa saracacioasa... Mi-am inchis ochii, vizualizand acea seara si intr-un final, am adormit.
A doua zi, am petrecut-o mai mult singur, tarandu-mi vioara dintr-un colt al camerei in altul, neavand stare si nici rabdare, dar nestiind de ce anume. Simteam nevoia sa ies si sa imi arunc trupul in zapada, sa o simt cum imi ingheata pielea, dar sa refuz sa ma ridic. Doream sa ies si sa ma ratacesc pe undeva, ceea ce imi era cu neputinta, caci cunosteam orasul pana in cele mai mici stradute. Speram ca Fabian sa ciocane din clipa in clipa la usa, aveam nevoie de ceva, starea mea de agitatie nu imi facea bine. Dar nu a venit, asa ca a trebuit sa indur nelinistea aceea fara rost singur, scotocind prin propria casa dupa lucruri de care nu aveam nevoie.
Mai pe seara, am iesit din casa, mergand pe langa magazinele ce se inchideau, carciumi ce abia atunci se trezeau la viata sau alei ce pareau ca nu au mai suportat un pas uman de multa vreme. As fi vrut sa merg la opera, dar m-am razgandit cand am ajuns langa ea, m-am gandit ca poate ar trebui sa ma intorc, dar de indata ce am pasit in directia casei, mi-am schimbat ideea. Simteam ca nu ma mai cunosc, ca mintea mea era urmarita de o alta prezenta. Am privit imprejur, dar tot ce am putut vedea erau oamenii imbracati de la stofe scumpe la panze ieftine si lana. Ma intrebam daca seara trecuta era de vina pentru starea mea de indecizie, dar nu... acela nu fusese primul meu bal. In acel timp nu puteam intelege, abia mai tarziu am realizat ca acea nestare provenea de la persoana ce avea sa imi distruga viata.
![[Imagine: 7nION.jpg?1]](http://i.imgur.com/7nION.jpg?1)