Sufletul întunericului

[Me�al.]

Hello, hello! Sunteţi deja obişnuiţi cu prezenţa noastră aici, nimic surprinzător, ne? Însă, de data aceasta, Mad Hatter şi cu mine am venit cu un nou fic, plin de fantasy, mister, dragoste, secrete înfiorătoare şi mult, dar mult întuneric.
Aşadar, eu voi scrie din punctul de vedere al băiatului, iar Mad Hatter din perspectiva fetei.
Ca să nu uităm, povestea NU este despre/cu vampiri.
Orice tip de critică este acceptată.
Lectură plăcută!

Sufletul întunericului

Inside all of us is a Wild Thing.

Prolog


Soartă. Fiecare om are o anumită soartă ce îi este hărăzită încă de la naştere. Nu poate fi schimbată şi oricât ai încerca să fugi de ea, să te ascunzi, totul este în zadar. E a ta şi te va urmări până când nu o să mai poţi şi o să renunţi. Dar de ce nu ne putem schimba destinul? De ce lucrurile se desfăşoară astfel, iar noi suntem nişte simpli pioni într-un joc macabru? Oare am fost creaţi doar pentru a fi nişte piese de şah ce garantează bucuria jucătorului şi suferinţa noastră?
Oricât am fugi de ea, de soartă, o să ne urmărească. Ea o să fie urmăritorul, dar şi cea ce ne călăuzeşte. Pe toţi spre sfârşitul întunecat ce ne paşte. O să ne arunce într-o gaură abisală, unde fericirea este interzisă. Şi cei ce o să încerce să se caţere pe firul subţire al speranţei – atât de subţire precum pânza unui păianjen – vor putea avea un nou început.
Vor renaÅŸte... sau poate nu.
Îşi vor găsi fericirea... sau poate nu.
Totul este în mâna destinului nostru blestemat sau nu.


1

Stăteam la umbra unui copac, privind cerul printre frunzele ce se mişcau uşor. Soarele îmi lumina faţa, făcându-mă să mă strâmb când îmi intra în ochi. Era o zi frumoasă, dar prea asemănătoare cu cea în care s-a întâmplat oribilul lucru ce mi-a distrus viaţa...
Ziua în care totul s-a năruit.

~

Afară soarele dogoritor se ascundea în spatele munţilor ce înconjurau oraşul din Austria în care locuiam cu părinţii mei şi cu sora mea mai mică, Juliette. Pe vremea aceea, ea avea treisprezece ani, eu paisprezece. Fusese o zi caldă, dogoritoare, dar totodată plăcută. Venise amurgul, momentul în care părinţii noştri se întorceau de la muncă – un loc pe care îl consideram foarte ciudat. Mama şi tata lucrau într-o instituţie – dacă putea fi numită astfel – care era plină de oameni nebuni. Toţi credeau în existenţa fiinţelor magice şi munceau împreună pentru a le arăta celorlalte persoane că fantasticul este adevărat. Ştiam că persoana ce înfiinţase Institutul plătea foarte bine angajaţii, însă părinţii mei nu păreau a crede în supranatural. Niciodată nu făcuseră referire la vampiri sau vârcolaci şi de fiecare dată când îi întrebam de serviciu, îmi spuneau că nu era interesant şi că nu voiau să vorbească despre asta. Însă chiar doream să aflu dacă ei credeau în magie.
Uşa casei s-a deschis şi eu m-am ridicat de pe canapeaua din piele neagră. În acelaşi timp, Juliette a sărit de pe podea, lăsându-şi caietele acolo şi s-a grăbit spre uşă. Şi eu am făcut la fel, dar puţin mai încet. Mama ne privi zâmbitoare şi a îmbrăţişat-o pe Juliette, dându-i părul negru precum tăciunele de pe faţă. A pupat-o pe creştet cu dragoste şi s-a uitat la mine cu ochii ei pătrunzători, violet. Culoarea lor era trăsătură de familie, toţi îi aveam astfel. Şi-a dat părul castaniu după ureche şi m-a îmbrăţişat. Tata a zâmbit, ciufulindu-i lui Juliette părul şi apoi mie. A trecut pe lângă noi, neadresându-ne nimic şi ducându-se direct în bucătărie. Mama ne-a luat de mână şi ne-a condus în sufragerie, aşezându-se pe canapea, între noi. Bărbatul înalt, cu părul negru şi pielea albă, ce îmi era tată, intră înăuntru cu o ceaşcă de cafea în mână. S-a aşezat pe un fotoliu, punând obiectul din sticlă pe masa din lemn din faţa lui.

- Îţi făceai temele, draga mea? a întrebat mama, privind caietele aruncate pe podea.
- Da, am o tonă! Profesoarele astea sunt atât de nesuferite! Şi Eric nu primeşte deloc, s-a plâns surioara mea.

Am început să râd alături de mama şi tata. Tot timpul Juliette ne lumina vieţile prin caracterul ei atât de adorabil. Însă nu am putut să mă bucur pe deplin de moment fiindcă aceeaşi întrebare mă sâcâia şi nu voia să-mi dea pace.

- Mamă, tată, voi chiar credeţi în supranatural? m-am trezit întrebând direct, privindu-i pătrunzâtor cu ochii mei violet.

Mama a oftat şi l-a privit pe tata. Pe faţă li s-a instalat o expresie de tristeţe şi parcă vorbeau din priviri. Tata a făcut un semn din cap, aprobând, şi a spus încet:

- Nu, nu credem. Magia nu există şi acesta e un lucru dovedit ştiinţific.

Vorbea şoptit, de parcă îi era teamă să nu fie auzit ce cineva, deşi numai noi patru ne aflam în casă. Am auzit-o pe sora mea oftând bucuroasă şi am ştiut că ea se întreba acelaşi lucru de ceva timp. Însă nu am apucat să spun ceva sau să zâmbesc fiindcă uşa de la casă a fost dărâmată şi o sumedenie de persoane au intrat înăuntru. Purtau veşminte negre şi în faţa lor se afla un bătrânel cu părul alb, ce părea cam nebun. Părinţii mei au fost îngroziţi la vederea lor, iar mama a început să plângă în hohote. Eu şi Juliette am schimbat câteva priviri, neînţelegând ce se întâmpla.

- Sunteţi acuzaţi de înaltă trădare! a ţipat bătrânelul, mai tare decât credeam că putea. O să vă decapităm!
- Şi copiii noştri? a întrebat tata, privindu-l gânditor pe bătrân, deşi era clar îngrozit de sentinţă.

Am început să tremur când am auzit cuvântul „decapitaţi”. Nu, nu părinţii mei! Şi de ce? Cu de drept îşi permitea moşul ăsta să intre în casa noastră şi îmi acuze mama şi tatăl de înaltă trădare? Nu făcuseră nimic! Fără să gândesc, m-am avântat înspre bătrân şi am vrut să-i dau un pumn, dar când mi-a atins mâna, am început să ţip. Atingerea lui mă ardea atât de tare încât mai aveam puţin şi leşinam. Am auzit ţipătul mamei şi pe cel al lui Juliette şi vocea tatei ce îi spunea bătrânului să înceteze. Acesta l-a ascultat pe părintele meu, dându-mi drumul. M-am prăbuşit la podea, ţinându-mi mâna rânită, ce îmi tremura. Juliette a venit în fugă înspre mine şi pe faţa ei se citea ura şi dezgustul faţă de bătrân.

- Tu... Tu! Nemernicule! Cum îţi permiţi să te iei de Eric al meu?! a ţipat.

Vocea ei era atât de puternică, iar ochii i-au devenit roşii, plini de mânie. Unghiile şi caninii i s-au ascuţit considerabil. Părul a început să îi zboare în jurul creştetului, deşi nu bătea vântul. În acel moment, faţa sorei mele mă speria teribil. Şi nu numai pe mine, ci şi pe bătrân, pe mama şi pe tata. A sărit înspre omul acela nebun şi i-a tăiat o mână fără ezitare. Bărbatul a prins-o de gât cu cealaltă, strângând-o cu putere. Juliette a început să urle şi parcă eu însumi am simţit durerea aceea agonizantă. Îi făcea acelaşi lucru ca şi mie, doar că mai puternic. Când i-a dat drumul, Juliette şi-a atins gâtul, respirând cu greu. I se tăiase răsuflarea.

- Cum adică ce o să fac cu ăştia doi, Ethan Miller? Sunt demoni amândoi! Însă fătuca are o putere mai mare decât a băiatului. Vor fi întemniţaţi, a concluzionat bătrânul.
- Nu uita că sunt nişte Miller! Nu ai voie să îi ucizi. Sunt Puri, îl atenţionă tata.

Nu înţelegeam nimic din spusele tatălui meu şi nici nu înţelegeam de ce spunea că suntem Puri. Eram copiii lor naturali deci era normal să fim nişte Miller adevăraţi. În tot acest timp, am ştiut că un adevăr – sumbru sau nu – se ascundea de mine şi Juliette. Era ceva ciudat ascuns în spatele numelui de Miller. Şi, de asemenea, avea legătură cu demonii, deşi eu şi Juliette nu eram aşa ceva. Era imposibil.

- Cum am spus, întemniţaţi. Miller, să ştii că verbul „a întemniţa” nu are acelaşi sens cu verbul „a omorî”. Dar cine ştie cât îi vom ţine în viaţă, adăugă moşul, ţinându-se de mâna tâiată.

Am auzit hohotele mamei şi urletele tatei, dar pentru scurt timp căci o batistă mi-a acoperit faţa, iar mirosul ei m-a adormit imediat, pierzându-mă de lumea reală.


Când am început să mă trezesc, am încercat să-mi mişc membrele, dar îmi era imposibil. Am deschis ochii cu rapiditate, panicat. Mă aflam alături de Juliette într-o încăpere întunecată, fără geamuri. Eram amândoi cu mâinile prinse în nişte lanţuri de oţel, care, la rândul lor, erau fixate în perete. Am analizat încăperea sumbră, iar în faţa ochilor mei, pe două suliţe, am putut vedea capetele părinţilor mei. Imaginea aceea macabră m-a făcut să urlu cât de tare am putut şi m-am oprit numai când am auzit vocea pierită a lui Juliette. Era la fel de îndurerată ca şi mine, însă ochii ei îmi spuneau că lupta era pierdută definitiv. A încercat să-mi zâmbească, dar a ieşit o strâmbătură ce exprima numai suferinţa – şi una al naibii de cruntă! Voiam să o alin, să-i spun că totul o să fie bine, dar nu puteam. Şi ea ştia că nu avea să fie totul în regulă. Tot timpul îmi dorisem să am grijă de ea, căci era sora mea, dar se pare că îmi era imposibil în acest moment, când viaţa noastră depindea de un singur fir de păr. Şi acel fir mai avea puţin şi se rupea. O uşă mare, din lemn masiv, s-a deschis cu un scârţâit înfiorător, ce ne-a făcut pe amândoi să ne strâmbăm. Acelaşi bătrân a intrat înăuntru, alături de alţi doi oameni. Avea o nouă cămaşă, nepătată de sânge, dar prin ea se vedea bandajul ce îi acoperea mâna tăiată. El s-a uitat întâi la mine, apoi la sora mea. Juliette a gemut, iar când am privit-o, am văzut o faţă schimonosită de durere. Era oribilă, deşi îmi era foarte greu să admit acest lucru.

- Măi, măi, măi. Se pare că fata demon Miller mai are puţin şi se Transformă. Astfel, i-am putea vedea adevăratul chip. Desigur, dacă nu am mai văzut un demon înainte şi, ei bine, draga mea Juliette, ai ghinion, a spus moşul, calm.
- Ce îi vei face? am întrebat la auzul geamătului prelung scos de Juliette.
- O vom ucide, desigur, băiete! Doar nu o vom lăsa liberă în lume în starea asta. Uită-te şi tu la ea, priveşte capetele părinţilor tăi şi urlă. Mai bine le scoteam ochii...

Vorbele lui mă înfiorau, mă făceau să tremur şi îmi doream ca Juliette să-l omoare. Nu înţelegeam exact cum era un demon, dar imaginea sorei mele făcând asfel, îmi dădea o vagă definiţie. Însă nu mă puteam concentra la ea fiindcă capetele părinţilor mei, plasate chiar în faţa mea, mă făceau să uit orice lucru. Nu înţelegeam cum un om putea să facă un lucru atât de crud – să îţi omoare părinţii şi, dacă nu ar fi fost de ajuns, să pună capetele lor însângerate în faţa ta.

- Du-te dracului! Ia capetele alea nenorocite din faţa noastră! Eşti atât de tâmpit! Şi dacă-ţi imaginezi că o să omori pe Juliette, te înşeli! m-am răstit.

Bătrânul a zâmbit, iar cei doi bărbaţi s-au conformat şi au luat suliţele pe care se aflau capetele şi le-au dus undeva, în întuneric. Nu îmi venea a crede că m-au ascultat. Era de parcă se temeau de mine, deşi Juliette era mult mai înfiorătoare. M-am uitat înspre ea, vâzând cum ochii i s-au dilatat, culoarea roşie a lor devenind mult mai intensă. Venele au început să îi fie mult mai pronunţate pe braţe, iar puterea i-a crescut enorm. M-a privit, ochii redevenindu-i pentru o secundă violet, şi mi-a şoptit încet:

- Îmi pare rău pentru tot... Te-am iubit şi te voi iubi mereu, Eric.

Vocea îi fusese la fel de caldă şi suavă ca înainte, când ne jucam împreună sau când îmi cerea ajutorul la teme. Însă doar pentru un moment, căci privirea i-a devenit din nou înspăimântătoare şi, dintr-o singură mişcare, a smuls lanţurile din zid. În acel moment am ştiut ce avea să se întâmple şi am început să-i strig să se oprească, să termine cu toată şarada asta. Totul era în zadar, iar mintea mea realiza asta, dar inima nu. O iubeam prea mult pentru a conştientiza că aveam să o pierd. Lacrimile au început să mi se scurgă pe obraji când am văzut cum un bărbat a împuşcat-o. Corpul ei s-a prăbuşit inert pe podeaua de piatră, sângele întinzându-se peste tot. Am început să urlu, durerea fiind prea mare pentru a-i rezista. L-am auzit pe bătrân cum a comandat să fiu adormit, apoi nu am mai simţit nimic.


Câteva ore mai târziu, mi-am deschis încet ochii, fiind deranjat de lumina puternică de neon. La început nu ştiam ce se întâmpla cu mine, dar am ştiut imediat ce am realizat că o parte din inima mea lipsea. Da, îmi pierdusem părinţii şi sora în aceeaşi zi, la câteva ore diferenţă. Cât de crud, macabru... Rămăsesem fără persoanele la care ţineam cel mai mult, pe care le-aş fi protejat cu orice preţ.

- Mă bucur că te-ai trezit, micule Miller, mi-a spus un alt bărbat tânăr, ce semăna cu un doctor.
- Poftim? Demon? Cred că glumeşti. Şi, în plus, ce-mi faci? am întrebat, debusolat total.
- Un Sigiliu, a răspuns şi din tonul său mi-am dat seama că era de părere că acel lucru era sacru. Eşti unul dintre ei, dar fiind un Miller nu ne putem permite să te ucidem. Nu pe tine.

L-am întrebat de ce căci chiar nu înţelegeam, dar nu mi-a răspuns. M-a atenţionat doar că o să doară ceva, deşi nu îmi păsa ce. Moartea familiei mele duruse atât de tare încât eclipsa orice altă suferinţă posibilă. Am oftat, dându-mi părul brunet de pe chip şi am aşteptat. Am simţit, la început, o mică înţepătură pe partea stângă a pieptului, în dreptul inimii. Tipul s-a jucat cu acel creion – asemănător celui pentru tatuaje – în acel loc, apoi urcând uşor înspre gât, Sigiliul terminându-se acolo. Nu duruse deloc şi asta a fost minunat, deşi nu înţelegeam de ce îmi trebuia.

~

Revenisem în prezent, amintirea mea fiind deranjată de zgomotul unor paşi pe iarbă şi de bliţul puternic al unui aparat de fotografiat. Mă aflam într-un oraş mare din Germania, o ţară apropiată de Austria, locul unde îmi petrecusem copilăria. Am oftat, privind-o pe fata ce se fâţâia cu un aparat de fotografiat după gât. Avea părul roşcat natural, de o culoare foarte intensă şi ochii precum smaraldul, de un verde foarte viu. Era în vârstă de vreo douăzeci şi unu de ani după aspect, deşi părea mai copilăroasă. Făcea neîncetat poze, fiind mult prea pasionată de natură şi de toate vietăţile de pe pământ. Mie nu mi se mai păreau spectaculoase, precum credeam că sunt acum şapte ani şi jumătate. Era banală. Nu merita să pun suflet şi să îmi pese atât de tare de natură fiindcă, până la urmă, şi ea avea să moară. Mi-am luat aparatul de fotografiat de lângă mine, ridicându-mă în picioare. Făcusem o singură poză în decursul a trei ore şi aceea nu era spectaculoasă. Un măr stricat, putrezit. Mi se păruse interesantă ideea, dar acum era banală.

- Ce tâmpenie, am bombănit, începând să merg spre camera mea obscură.

Îmi închiriasem o cameră obscură într-un Centru de Artă din acel oraş şi, de asemenea, mă apucasem de sculptat. Tot timpul îmi plăcuse să lovesc lucruri şi crearea unor sculpturi însemna lovirea pietrei cu dexteritate. Aşa puteam face ceva constructiv şi, cine ştie, poate frumos. În ultimul timp, arta mă pasiona şi mă făcea să uit de anumite lucruri. Involuntat, mi-am dus mâna la inimă şi am atins apoi gâtul. Era traseul urmat de Sigiliul acela nenorocit care, mai rapid, semăna cu un semn tribal. Din dreptul inimii porneau mai multe linii negre ce duceau înspre gât. Îl analizasem mult timp şi ajunsesem la concluzia că semnul tribal semăna cu un fel de demon – un desen întunecat, greu de descifrat.
Am trecut pe lângă fata roşcată, ce se oprise privindu-mă atentă. I-am atins uşor umărul cu al meu şi m-am îndreptat înspre camera obscură. Mă apucasem de fotografie nu din cauză că-mi plăcea să pozez diferite lucruri, ci datorită încăperii întunecate unde se developau pozele. Adoram să stau în umbră şi acea cameră era un loc potrivit unde puteam sta... cât doream.
Când am intrat în clădirea cu pereţii făcuţi din geamuri, am simţit privirea fetei aţintită asupra mea. Acesta fusese un şoc fiindcă nimeni nu se uita prea mult la mine din cauza aurei întunecate ce mă înconjura. Însă niciodată nu-mi păsase şi de data aceasta era la fel. Uşa automată s-a închis în urma mea şi mi-am vârât mâinile în buzunarele jeanşilor negrii, mergând relaxat pe holul lung, plin cu picturi făcute de mari artişti. Camera obscură era aproape.
Încă puţin.
Nu mai este mult.
Încă puţintel...

[Maria]

Prima :X .
wou , grozav ai icneput alt fic. Imi palce si acesta si este chair interesant pana acuma. Cadn l-am citit a inceput sa-mi-se faca pielea de gaina (nu glumesc:|) . Ideea din cate am citit este originala si imi place. Descreire ai , naratiune ai , dialog ai si im aplce. Mi-a palcut cel mai mult atunci cand ai inceput sa spui despre parinti lui Eric si despre sora lui mai mica . Avaut un trecut trist si sumbru , cred ca nimenea nu ar rezista sa-si vada parintii si sora morti in fata lui .
Cam ata sper sa aduceti enxt-ul repede :X:*:X:)

[Camelie.]

Heya there ^^
Recunosc ca titlul m-a atras inca de cand l-am vazut deci era imposibil sa nu citesc.
Revenind, ideea imi place. E originala, are demoni si trecutul tipului e captivant. Ai multa descriere, dialog si reusesti sa le imbini cum trebuie pentru a iesi ceva frumos. Greseli nu am vazut, defapt am vazut una parca un "de" in loc de "ce" daca nu ma insel :-? Oricum, e de tastare. In rest nu am mai zarit niciuna. Titlul, cum ziceam, m-a atras din prima si mi se pare ca in spatele lui se ascunde mult mister, la fel ca in cazul tipei roscate. Banuiesc ca ea e tipa din perspectiva careia va povesti Mad Hatter. In fine, trecand peste asta astept sa vad ce o sa scrie in continuare Mad Hatter si stiu ca o sa fie ceva superb ^^

Zbye~

[Abbeh.]

Ah, mor de somn si aici nu am nici diacritice, dar am sa-ti las un comentariu - pentru ca vreau si pentru ca pot * laughs * -. Am adorat atat prologul, cat si capitolul, au fost geniale amandoua, stii tu, geniale in stilul tau. Esti sadic, jur ! Cum sa lase capetele alea acolo ? Bietii copii ! Dupa ce-am citit faza cu omoratul surioarei am inceput s-o apreciez pe a mea mai mult, sincer, m-ai facut sa vad ca am, in realitate, nevoie de ea, afectiv vorbind. Modurile de expunere sunt perfecte, ca de obicei, iar actiunea geniala si ideea asemeni. Abia astept sa vad despre ce este vorba mai departe si sper sincer ca Eric n-o sa fie un morocanos care o sa se indragosteasca de-o tipa copilaroasa, care-i dezgheata sufletului or stuff like that. o,o Btw, stii tu cat ador numele asta? E R I C ! E cel mai bestial nume de baiat pe care l-am auzit, il ador si ma bucur ca "ti-ai botezat" asa unul dintre personajele principale.
Astept urmatorul capitol, Mad Hatter, sper sa vii repede cu el.
Spor la scris amandurora ! >:D<

[Mad Hatter]

Helăău.
Well, am adus continuarea într-un sfârşit. Hm, n-aţi comentat mulţi. Lasă, o faceţi voi. ;]]
Eniuei. Nu cred că am chestii adăugat or smth, aşa că vă las pe voi să vă scrieţi părerea and stuff. *smile*
Lectură plăcută!

2

Când am ieşit din metroul aglomerat, am simţit cum brusc m-am elibarat din lanţurile iadului. Mirosul îmbâcsit de ţigare şi alcool al prietenului meu, sau mai bine spus, al domnului ce stătea lângă mine, mă făcuse să urăsc acest mijloc de transport.
Am privit cu ochii mari lumina ce se revărsa înăuntrul staţiei de metrou. Ziua aceasta avea să fie una foarte călduroasă, deci perfectă pentru fotografii şi la sfârşit, o tură micuţă până la cafeneaua de lângă instituţia unde puteam spune că lucrez.

Mi-am strâmbat slab buzele, şi cu paşi grăbiţi, am pornit spre Centrul de Artă unde îmi închiriasem o cameră obscură. Devenisem pasionată de fotografie pe la vârsta de paisprezece ani, când tata îmi cumpărase un aparat. După un an, murise. Într-un accident de maşină.
Trecusem repede peste asta, sau aşa îmi plăcea să cred. Mama nu se mai căsătorise, dar nici nu intrase într-o depresie din care n-ar mai fi reuşit să iasă după. Ci mă crescuse cu dragoste, probabil se gândise că plânsetul şi toate lucrurile de genul nu-l vor aduce înapoi. Eu una la asta mă gândisem în nopţile reci, de iarnă, în care stăteam singură pe acoperiş şi mă uitam tot timpul visătoare la lună. La acea vârstă, fragedă, cum îmi plăcea să-i spun, credeam că stelele-mi răspund la întrebări. Eram aşa copilăroasă, şi continuasem să fiu, deşi timpul trecuse lin pe lângă mine.

Viaţa mea cu siguranţă era plictisitoare şi cam prea obişnuită, probabil că şi acesta fusese motivul pentru care în urmă cu trei ani luasem aparatul şi-ncepusem să fac fotografii noaptea, sau chiar în fiecare loc, încercând să descopăr aşa zisul mister al oricărui lucru.
Am clipit des, de parcă cineva-mi dăduse o palmă peste faţă. M-am uitat confunză în jurul meu şi mi-am dat seama că ajunsesem la Centrul de Artă. Surâzând parcă amuzată, căci mă pierdusem în gânduri şi nu-mi dădusem seama cât de repede reuşiem să ajung.

Iarba verde şi toate acele tufişuri m-au făcut să schiţez un zămbet mic, finuţ. Aleea ce conducea spre intrare era plină de tot felul de persoane, ce ori plecau sau veneau ca şi mine. Ducându-mi degetele lungi, albicioase, de pianistă la frunte, mi-am îndepărtat şuviţele roşcate de pe frunte. Mda, eram genul de combinaţie fatală, cum îmi spusese o dată un prieten.
Înaltă, cu picioare subţiri şi totuşi cu forme frumoase. Aveam ochii de-un verde sticlos, strălucitor şi jucăuş la lumina soarelui, iar părul îmi era de-un roşu-sângeriu, natural.

Am clătinat din cap şi trecând pe lângă câţiva cunoscuţi, pe care i-am şi salutat prietenoasă, am intrat în clădirea mare. Paşii mei s-au făcut auziţi pe coridor, căci mergeam puţin grăbită. Plus, începuse să mi se facă cald. Afară soarele strălucea puternic pe cerul senin, iar vântul din câte-mi dădusem seama nu avea să bată deloc. Mi-am plimbat
senină privirea în jurul meu, observând câteva tablouri şi sculpturi superbe, ce întruchipau diferite forme sau persoane.
Deşi una era nouă, motiv pentru care m-am apropiat de ea cu paşi micuţi, parcă timizi. Am întins mâna spre ea şi-am atins-o cu vârfurile degetelor, coborându-mi privirea asupra numelui ce era inscripţionat pe-o tăbliţă, adică geniul ce-o crease.

- Lily, n-ai voie să atingi exponatele, am auzit un glas oarecum autoritar venind din spatele meu şi m-am întors brusc spre persoana ce-mi vorbise, reuşind din păcate să observ decât prenumele sculptorului, acesta fiind Eric sau ceva de genul, dacă nu mă înşela privirea.
- Helga. Bună dimineaţa şi ţie! Nu-l atingeam, nu-ţi fă probleme, mi-am strâmbat eu slab buzele când am descoperit persoana. Helga, tipa ce puteai spune foarte uşor că era câinele de pază al Centrului de Artă. Ştia doar să spună nu, poate uneori da şi cred, de fapt începusem să fiu sigură, că avea ceva cu mine.
- Bine-atunci, dar ai grijă, Lilith! mi –a spus ea şi s-a întors fermă, cu braţele la spate, pornind apoi spre camera obscură ce era lângă mine.

M-am strâmbat copilăroasă la ea – norocul meu că era cu spatele – şi mi-am dat ochii peste cap, ducându-mă în camera mea. Deşi nu doream să recunosc, Helga arăta bine. Păcat că era aşa autoritară. Avea forme pline, cu ochii de-un cafeniu intens şi părul brunet închis, cârlionţat. Şi totuşi, n-o prea suportam. De fapt, nu ştiam cine-o plăcea pe femeia asta. Era aşa răutăcioasă şi-o scorpie, că-mi venea de fiecare dată când o vedeam s-o omor pe loc.
În timp ce-mi lăsam geanta pe-o măsuţă, mi-am trecut mâna prin păr, apoi mi-am aranjat pantalonii scurţi şi tricoul pe care scria ceva în germană. Am păşit spre raftul unde-mi lăsasem cu o seară în urmă aparatul şi m-am trântit într-un scaun, picior peste picior.

Developasem fotografiile, dar acum doar voiam să stau măcar zece minute şi să-ncerc să-mi admir munca.
Pe cei patru pereţi erau agăţate tot felul de fotografii, în unele aflându-se un tip pe care mi-aş fi dorit la nebunie să-l cunosc. Şi motivul era că nu ştiam în ce fel îmi apărea în unele dintre poze. Era superb, în opinia mea. Brunet, înalt, şi cu ochii violet. Gen Elizabeth Taylor, doar că mult mai frumoşi. Deşi nu reuşisem să-l prind vreodată zâmbiind, puteam spune că adoram toate fotografiile în care se afla acest necunoscut, plin de mister şi totuşi aşa de atrăgător.
Am clipit des şi mi-am întors brusc privirea către uşa, căci auzisem două bătăi. Am îngânat un ‚intră’ scurt şi mi-am dres glasul, întinzându-mă ca o pisicuţă alintată.

- Lily, sper că nu deranjez, dar mi-ai spus să-ţi aduc cafeaua când vi, a intrat în încăpere un tânăr ce nu depăşea mai mult de şaisprezece ani. Ah, drăguţul de el se numea Henrik şi puteam spune că era secretarul meu sau ceva de genul, căci făcea tot ce-i spuneam eu şi mai mereu încerca să-mi ridice moralul. Mi-a zâmbit în felul său copilăros şi a lăsat o cană din care ieşeau aburi pe masă, ciufulindu-şi după părul blondin, şi-aşa răvăşit.
- Merci, drăguţule! Ah, s-a întâmplat ceva nou pe-aici înainte de-a veni eu ? l-am întrebat curioasă, ridicându-mă de pe scaun, iar el a ridicat din umeri, având o privire neştiutoare.
- Nu cred. Adică Helga s-a certat cu un nou-venit pe tema ‚cine-i şeful aici’ şi tipa aceea, fostul tău model, a plecat în Austria, mi –a spus acesta şi s-a rezemat uşor de –un dulăpior.
- A, credeam că s-a întâmplat ceva nou, mi-am dus eu mâna dupa gât şi-am surâs dulce, privindu-l. Mm, azi poţi să te duci acasă. Nu cred c-o să am nevoie de tine, i-am zâmbit cu blândeţe, iar el a încuviinţat parcă mai vesel din cap, spunându-mi la revedere repede, în a treia secundă ieşind deja pe uşă.

După ce puştiul a plecat, m-am uitat parcă plictisită în jurul meu. Am luat cana cu cafea şi-am băut puţin din ea, afişând un zâmbet micuţ. Mi-am pus aparatul la gât şi cu gândul că aş trage nişte filme bune, am ieşit din camera obscură, pornind cu paşi vioi spre ieşire.
Când am trecut pe lângă camera alăturată mie, m-am oprit brusc şi fiind extrem de curioasă să aflu cine-o închiriase, am avut impulsul de-a întinde mâna spre uşă, dar m-am oprit brusc când am auzit un fel de scâncet.

Uitându-mă uşor stupefiată la uşă, gândul că poate doar mi s-a părut mi-a trecut prin minte, aşa că am preferat să plec de-acolo, chiar dacă inima nu-mi spusese asta. Dar creierul o făcuse, şi de data aceasta preferam să ascult de el.
Mi-am aprins aparatul, surprinzând exact momentul în care ieşeam pe uşă. Făcusem din greşeală o fotografie superbă! Lumina cădea aşa frumos, iar mâna mea pe clanţă îi dădea un aer mai copilăresc.

Prima dată, când am ieşit afară, m-am gândit să-ncep cu faţa Centrului, dar şi-aşa nu mai vizitasem de-un bun timp împrejurimile, aşa că m-am hotărât s-o i-au vioaie la pas spre curtea din spate.
Imediat ce razele fierbinţi ale soarelui mi-au atins pielea, am şi început să apăs pe micul butonaş. Fotografiam pe oricine îmi venea în cale, fiecare obiect, plantă sau persoană ce râdea sau făcea altă activitate mi se păreau interesante. Şi chiar dacă nu păreau în realitate, după mine, fotografia le făcea să aibă un mister al lor. Un mister ascuns în trecut, poate trist – poate vesel - , păzit de ochii lumii şi mai ales, păzit de sufletul persoanei sau lucrului ce era fotografiat.

În tot acest timp, m-am întâlnit cu câţiva prieteni. Am schimbat câteva vorbe, deşi simple şi deloc interesante, cu toţii am zâmbit veseli, deşi unii fals. Eu una mă aflam în categoria celor care zâmbeau sincer. Ce motiv aveam până la urmă să n-o fac ?
Repede, probabil în zece minute, terminasem conversaţia cu aceştia, iar eu făcusem o sumedenie de fotografii, toate speciale şi unice în felul lor.

Mi-am ridicat privirea verzuie, profundă spre cer şi-am observat că vremea continua să fie călduroasă, căci nu se afla vreun nor pe bolta cerească.
Întorcându-mă uşor pe călcâie, am luat-o uşor la pas spre curtea din faţă a clădirii. I-am dat drumul aparatului, lăsându-l să-mi cadă pe piept şi mi-am dus uşor mâinile la spate, păşiind cu graţie pe iarba moale.

Am trecut pe lânga mai multe persoane, pe care le-am privit oarecum interesată, deşi nu le cunoşteam. Toţi erau băieţi, acesta fiind şi motivul pentru care le acordasem atâta atenţie.
Pe lângă asta, eram tare curioasă în legătură cu misteriosul tânăr ce-mi apărea în fotografii.
Aş fi vrut, deşi ştiam că aşa ceva nu era posibil, ca brunetul să se afle aici. În clădire sau în curte, oriunde, chiar în acest oraş, căci îmi doream să-l cunosc, să descopăr răspunsul la întrebarea:
„Cum de e posibil ca ca cineva necunoscut să-mi apară pe cadru?” .

Deşi mă gândeam că sunt câteva şanse să nu ajung să-l cunosc vreodată, speram ca un copil mic şi naiv că o dată şi-o dată, necunoscutul ce-mi făcea pozele perfecte pentru expoziţii fără a şti, îmi va apărea în faţa ochilor, iar eu voi avea şansa să aflu cine e, cu se ocupă şi dacă vine din partea cealălaltă a Universului.
Adică eram genul de om ce credea în creaturile nopţii. Mai exact, îmi plăcea întunericul şi tot ce ţinea de acesta, tot misterul acela apetisant pe care doream să-l ating într-o zi, să simt plăcerea răului, sau a nopţii curgându-mi prin vene.

Am clipit des când raza soarelui mi-a intrat în ochii. M-am strâmbat vizibil deranjată de acest lucru şi mi-am lăsat privirea în jos, văzându-mi converşii negri. Când mi-am ridicat privirea, am putut observa a doua oară pe ziua de azi că ajunsesem în locul gândit fără a mă afla în prezent. Nu-mi venea să cred că puteam fi aşa de gânditoare azi!

Oftând, privirea-mi jucăuşă a analizat locul. Aleea de pe mijloc acum era goală, sigur fiecare persoană se dusese la umbră sau în sălile lor, iar pe de-o parte şi de alta a acesteia se afla iarba moale, cu multe tufişuri pline de trandafiri înfloriţi şi multe alte flori.
Când mi-am întors privirea spre partea stângă, am putut observa un tânăr brunet, ce stătea sprijinit de-un copac. Părea gânditor, moitiv pentru care nici nu i-am dat prea mare atenţie, preocupată să-mi aprind aparatul şi sa găsesc flori sau orice alte lucruri bune de fotografiat.
Mi-am dres uşor glasul şi m-am lăsat pe vine, văzând un gândăcel. L-am fotografiat; în a doua secundă surâzând gingaşă când am văzut rezultatul. Cum spuneam, fiecare persoană, creatură sau obiect de pe pământ era interesant în felul său, dacă ştiai cum să-l apreciezi, desigur.

Cu paşi vioi şi-n acelaşi timp plini de graţie, m-am îndreptat spre nişte flori, deja pierzându-mă încetul cu încetul în lumea mea plină de culori. Am început să apăs pe micul butonaş din trei în trei secunde, de fiecare dată rezultatul mulţumindu-mă pe deplin.
Am urmărit printre gene cum o albină trecea din floare-n floare şi mi-am adus aminte că aşa făceau uni tineri din ziua de azi. Azi cu blonda, mâine cu bruneta. Probabil că greşeam crezând asta, dar asta mi se întâmplase mie, aşa că puteam recunoaşte sinceră că învăţam din greşeli mai bine ca oricine. Şi că refuzam, din păcate, să mai am încredere în specia masculină.

Am lăsat aparatul pentru un minut în care mi-am închis ochii, căci începuseră să mă doară. Mi-am dat părul de pe umeri cu vârfurile degetelor şi am oftat prelung, după deschizându-mi ochii încetişor.
Din nou, am luat aparatul de fotografiat în mână şi am rămas pe loc pentru a vedea câteva fotografii. Şi spre norocul meu, cea cu gândecelul ieşise mai bine decât cele cu florile. Era perfectă, din punctul meu de vedere. Buzele-mi sângerii mi s-au arcuit într-un zâmbet jucăuş, vioi, iar privirea-mi strălucitoare s-a ridicat asupra tânărului ce stătuse până acum rezemat de copac.
Nu-mi dădusem seama, probabil că o făcusem involuntar, dar apăsasem din greşeală şi-i făcusem o fotografie. Cu siguranţă lumina provocată de aparat îl deranjase, motiv pentru care se şi întoresese la realitate.

L-am urmărit atrentă cu privirea, uimită că semăna izbitor de bine cu tânărul din fotografii. Înghiţind în sec, am avut un impuls tâmpit de-ai vorbi, dar m-am abţinut, subţiindu-mi buzele într-un mod tâmp.

Era brunet, atrăgător chiar, iar ceea ce mă făcea şi mai mult să stau acolo şi să-l privesc era faptul că avea o aură neagră. N-o vedeam, dar o simţeam ca fiind acolo, puternică, pregătită să iasă oricând şi oriunde, indiferent de situaţie sau timp.
Privirea îi era de-un violet şters, rece, dar plăcut vederii. Aş fi stat ore întregi acolo să-i studiez trăsăturile frumoase ale feţei, irsiul aşa special şi Doamne, trupul bine-construit.
Chiar şi aşa, mintea mea începuse deja să facă o legătura între brunetul atrăgător şi necunoscutul din fotografii. Acesta s-a ridicat de jos şi cu paşi fermi, a pornit spre mine. Sau probabil că se ducea spre Centrul de Artă, dar chiar şi aşa, obrajii mei au prins o culoare trandafirie, iar inima a început să bată mai repede decât normal, ceea ce pe mine mă deranja. Oh, eram mişcată sufleteşte de-un tip al cărui nume nici nu-l cunoşteam? Frumos aşa, se vedea ce uşor mă lăsam cucerită.

A trecut pe lângă mine, umărul său lovindu-l pe al meu, iar eu încă nu reuşisem să-mi i-au privirea de la el. Parca simpla sa prezenţă mă fascina, mă făcea să cad în extaz, iar mişcările lui, deşi banale, mă atrăgeau într-un fel unic, nesimţit până acum.
M-am întors pe călcâie când el şi-a continuat drumul spre intrarea în Centru. L-am urmărit cu privirea extrem de atentă, ochii mei mărindu-se uşor, iar buzele-mi erau acum uşor între-deschise, semn că sigur doream să spun ceva.
Ceva rău, întunecat, mă obliga să-l privesc în continuare. Sau aşa mi se părea mie. Oricum ar fi fost, cert era că trebuia să spun ceva înainte ca el să intre, altfel aveam să-l pierd pentru totdeauna.
Nu aveam să-l mai văd, fiindcă ştiam prea bine că drumurile noastre nu se vor mai intersecta aşa uşor dacă el era doar un simplu vizitator al Germaniei, al oraşului sau al Centrului de Artă.
Mi-am dres glasul şi când el a întins mâna spre clanţa uşii, eu am tras aer adânc în piept, şi pe-un ton plăcut, suav, deşi tremurat, am strigat singurul cuvânt ce mi-a venit în minte.
- Eric!

[Me�al.]

Vă mulţumim pentru numeroasele comentarii!
Aşa. Capitolul nu e corectat şi pentru asta îmi cer scuze.
Lectură plăcută!

3

O voce suavă şi dulce m-a făcut să înţepenesc, dând drumul mânerului uşii. Rămăsesem proptit acolo, la intrare fiind paralizat de glasul acela. Nu îmi auzisem de mult numele strigat de o persoană şi era o senzaţie ciudată. Încet, m-am întors, privind-o pe fata cu părul precum focul şi ochii verzi. Deci mă urmărise. Nu ştiam dacă să fiu enervat sau să încerc să o cunosc mai bine.

- Da? am întrebat, privind-o cum îşi trăgea sufletul.
- Tu... tu eşti el! Eric. Eu sunt Lilith. Lily pe scurt, a spus ea grăbită, cu o voce relativ disperată.
- El? Cum adică eu sunt el? am întrebat din nou, îngustându-mi ochii şi strângându-mi buzele într-o linie dreaptă.

Era ameţită, asta ştiam clar. I-am aşteptat răspunsul, bătând ritmic din picior, dar acesta nu a venit. Oftând, i-am întors spatele şi am dat să intru în clădire. Însă nu am reuşit fiindcă degetele fetei s-au petrecut în jurul încheieturii mele, strângând-o cu putere. M-am oprit din nou, devenind deja enervat de situaţia de film, asemănătoare cu o scenă din Titanic. M-am întors înspre ea, încercând să nu afişez o expresie prea enervată. Am oftat, văzându-i chipul uşor agitat, cu trăsături fine şi ochii plini de strălucire. Nu ştiam de ce, dar fata asta îşi dorea să mă cunoască şi, sincer să fiu, era singura persoană care şi-a dorit vreodată să aprofundeze relaţia cu mine. Să nu mă ştie doar din priviri şi să pună o etichetă pe mine. Deşi nu eram într-o dispoziţie prea bună, am hotărât să văd ce voia ea de la mine.

- Ce-ar fii să mergem altundeva? Stăm în mijlocul drumului, am spus, privind elevii ce ne priveau agasaţi şi se strecurau înăuntru.

A dat din cap, zâmbind mulţumită, iar eu am pornit pe hol, înspre cafeneaua de la parter. Era un loc bun pentru a purta discuţii, chiar dacă nu eram cel mai vorbăreţ om de pe pământ. Mergeam pe culoar, cu capul plecat, şuviţele brunete acoperindu-mi o mare parte din faţă. Alături de mine, Lilith era foarte fericită, privea fiecare tablou sau exponat cu atâta curiozitate şi zâmbea din orice tâmpenie. Desigur, nu înţelegeam cum poţi să fii atât de fericit. Pentru mine era de neconceput.
Am oftat şi am încercat să o ignor, jucându-mă cu un medalion în formă de aripă de înger, pe care îl aveam la gât. L-am primit în dar de la părinţii mei acum mult timp şi nu l-am mai dat jos de la moartea loc. Consideram acel obiect atât de simplu ca fiind singurul lucru ce mă lega de ei. Ultimul lucru ce îmi aducea aminte de ei.

Când am intrat în cafenea, cinci minute mai târziu, Lilith a început să se agite, întrebând unde să stăm. Mie îmi era indiferent, dar pentru ea fiecare masă părea unică. Probabil că avea multă imaginaţie fiindcă, după mine, în încăpere erau doar nişte mese rotunde, albe, cu scaune negre. Pereţii erau albi, plini cu diferite picturi celebre şi, într-un colţ, am zărit o sculptură ce înfăţişa un demon. Pentru câteva secunde, o senzaţie ciudată m-a învăluit şi nu mi-am putut lua ochii de la aripile acelea lungi, negre. Nu puteam crede că şi eu eram aşa ceva... Era imposibil... Dacă, măcar, aş fi murit cu întreaga mea familie, ar fi fost mai bine decât să fiu blestemat pentru... totdeauna. O mână caldă a cuprins-o pe a mea şi o senzaţie familiară m-a învăluit, de parcă mă atinsese sora mea. Rămăsesem cu ochii închişi, imaginându-mi că acea atingere catifelată îi aparţinea, şi m-am lăsat trasă de ea. Când mâna mi-a fost eliberată, am simţit un gol imens în inimă, unul ce ameninţa să mă înghită şi pe mine. Disperat, am deschis ochii, strigându-i numele Juliettei cu toată puterea mea. Însă, când am văzut că Lilith mă ţinuse de mână, mi-am plecat capul, cerându-mi scuze şi fiind oarecum eliberat că nu era foarte multă lume în cafenea – oricum nu aveam o reputaţie prea bună pe aici.

- Două cafele cu lapte şi două gogoşi glazurate cu ciocolată, vă rog, a spus Lilith, privindu-mă uşor îngrijorată.

Dacă mă credea nebun nu ştiu cum aveam să mă simt. Nu credeam că m-ar fi deranjat foarte tare fiindcă eram obişnuit să îmi petrec timpul singur. Nici nu îmi imaginam cum era să petreci ore-n şir cu mai multe persoane sau doar cu una. Însă, privind-o pe Lilith, ceva m-a surprins la ea. Era... diferită. Nu analizasem niciodată îndeaproape oamenii, dar de la ea simţeam un alt fel de energie, una mai bună. Nu părea ca restul fetelor înnebunite după cumpărături, farduri şi bârfe. Mi-am trecut mâna peste ochi, strecurând-o în păr, încercând să nu mă mai gândesc la ea. În fond, de ce aş face-o?

- Eric. Eric. Eric, a început a spune când a venit comanda.
- Da, da, te aud şi ştiu că ce ai comandat e aici. Nu trebuie să mă baţi atât la cap, am spus, deschizându-mi un ochi.

Mi-a întins o gogoaşă şi o ceaşcă de cafea şi a zâmbit. Am oftat şi m-am uitat în altă parte, iar ea a părut dezamăgită de ceva. Probabil că îi părea rău că nu zâmbeam şi eu, dar, sincer să fiu, nu aveam de ce. Am gustat cafeaua, jucându-mă cu ceaşca fiind aproape absent. Nu aveam ce să o întreb şi nici nu ştiam ce puteam face. În astfel de momente, preferam tăcerea, având în vedere că nu mă pricepeam la conversaţii.

- Nu îmi vine să cred că eşti pasionat de fotografie, mi te imaginam sculptând sau pictând, a început Lilith, fiind stânjenită.
- Cine a zis că nu pictez sau sculptez? am întrebat, ironic. Mulţi pictori sunt bărbaţi, cred că ştii, am adăugat, prinzând lanţul în mână.

A tăcut din nou, iar eu am realizat cât de prost mă descurcam la conversaţii. Pe lângă faptul că oamenii trebuiau să-mi scoată vorbele cu cleştele, nici nu puteam să continui o discuţie. Eram aşa de incapabil încât uneori mă întrebam de ce nu sunt mut. Atunci aş fi scăpat de această povară.

- Ce frumos e lanţul tău! De unde îl ai? Pariez că e foarte valoros. Pot să-l văd? a venit o altă avalanşă de întrebări.

Am stat câteva momente în cumpănă, neştiind dacă era în regulă să am încredere în ea. Observându-i ochii verzi, atât de doritori, am scos lanţul de la gât şi i l-am dat. Nu aveam încredere în ea, însă, dacă o supravegheam, totul avea să fie în regulă. Am stat să o privesc, cu obrazul sprijinit în palmă. Am observat cât de neîndemânatică putea fi fiindcă ţinea acel lanţ cu atâta stângăcie şi cât de aeriană era deoarece aproape dărâmase o farfurie cu o gogoaşă. Nu înţelegeam de ce fiecare gest al ei mă pasiona atât de mult şi eram curios să aflu mai multe despre ea.

- Părinţii tăi unde sunt? m-a întrebat curioasă, ridicând din sprâncene.
- Nu cred că ar fi o idee bună să discutăm despre asta, i-am tăiat-o repede, scrâşnind din dinţi. Locuiesc singur într-un apartament de aici, am adăugat, ştiind că urma această întrebare. Tu?
- Păi, părinţii mei sunt plecaţi din ţară momentan, cu afaceri, iar eu stau singură. Însă sunt nişte oameni foarte buni şi..., însă a tăcut când mi-a observat faţa destul de încruntată. Vai, dar îmi plac la nebunie ochii tăi! a exclamat.
- Nu ştiu ce să zic, dar îţi mulţumesc. Mi se pare că sunt diferit şi fără ei, cu ochii aceştia mov, par un ciudat, probabil, am spus, privind-o.
- Mi se pare că eşti special aşa, cu ochii aceştia şi cred că ai fi mai frumos dacă ai zâmbi puţin – ştii, să îţi ridic colţurile gurii.

Am oftat, dând din cap şi privind tavanul cafenelei. Luminile puternice mi-au deranjat ochii – ei fiind foarte sensibili la orice lucru – şi am început să mă joc cu ceaşca din porţelan.

- Nu, am spus, luând o altă gură de cafea. Nici să nu te gândeşti.
- Haide, fă-o pentru mine! Te rog. Dacă nu, îţi arunc lanţul ăsta pe geam, m-a ameninţat.

Masa noastră era chiar lângă o fereastră larg deschisă, ce dădea înspre un şanţ cu apă. Dacă îl arunca, era clar pierdut şi nu voiam asta în ruptul capului. M-am încruntat, săgetând-o cu privirea şi rugând-o să mi-l dea înapoi, dar ea a dat din cap, negând. Nu ştiam dacă chiar avea să arunce pe geam obiectul acela fiindcă nu o cunoşteam atât de bine pentru a fi sigur de un lucru. Trebuia, totuşi, sp am grijă de el cu orice preţ.

- Lilith, am accentuat, privind-o încruntat.
- O, vai! Ce aură întunecată în jurul tău, Eric. Trebuie să te purifici şi, pentru a face acest lucru, trebuie să zâmbeşti puţin.
- Nu, veni răspunsul meu, enervat.

M-am lăsat pe spate, privind parcul din jurul clădirii. Nu vedeam iarba din cauza arborilor înalţi, ce puteau avea chiar şi trei – patru metri. Apoi, leneş, mi-am întors privirea înspre Lilith, ce ţinea în mână aripa aceea şi se juca cu ea. Părea că îi plăcea cu adevărat. Mi-am lăsat capul într-o parte şi am observat cum îşi terminase deja gogoaşa. Nu era prea fericită şi eram sigur că îşi dorea alta. Fără să mă gândesc prea mult, i-am împins farfuria mea, iar ea m-a surprins cu o privire dulce. A tras-o înspre ea şi a luat prăjitura finuţ în mână.

- Lilith, eh? Cea care aparţine nopţii, am meditat. După legende, Lilith fusese prima soţie a lui Adam şi fiindcă nu a vrut să-l asculte, a fost transformată într-un demon. Apoi Eva i-a urmat.
- Eh, de unde ştii toate astea? a întrebat, clipind des, vag uimită.
- Cred că, spre deosebire de tine, am fost mai atent la orele de istorie din generală şi liceu. Însă cred că prefer să-ţi spun Lily fiindcă ţi se potriveşte mai bine, presupun. Înseamnă puritate, frumuseţe, inocenţă. Perfect ţie.

Chiar i se potrivea mai bine acest nume, după părerea mea. Desigur, Lilith era legat de creaturile numite demoni, de rasa mea, şi de aceea nu îl simpatizam prea mult. Pe când, Lily i se potrivea perfect. Părea atât de inocentă încât nici nu îmi venea să cred. Era clar că fusese crescută cu multă atenţie, dragoste şi că a fost ferită de toate neplăcerile vieţii. Am văzut-o roşind uşor şi m-am întrebat de când avusese parte de un astfel de compliment – deşi nu credeam că a trecut mult timp având în vedere că arăta destul de bine.
Câteva minute mai târziu, la masa noastră a apărut un tip cu părul tuns scurt, şaten, şi cu ochii negri plini de furie. Ura era canalizată, în mod curios, mai mult asupra mea. Nu înţelegeam ce putea avea acest băiat, pe care nici nu îl cunoşteam cu mine, dar am aşteptat să îşi joace rolul. După aspectul său neglijent – pantaloni rupţi şi murdari, un tricou transpirat şi adidaşi pătaţi de marker – părea a fi ieşit dintr-un tomberon. Nu părea a avea prea multă minte datorită faptului că nu se putea controla absolut deloc. O venă de la gât îi pulsa, mâinile le avea strânse în pumni, iar privirea îi era încruntată. Lily s-a uitat la el, oarecum suprinsă şi atunci mi-am dat seama că, de fapt, îl cunoştea pe tip. L-am fixat cu privirea şi m-am încruntat fiindcă fusesem deranjat din micul meu moment de linişte.

- Lilith, cum ai putut să-mi faci aşa ceva? Mi-ai spus că nu poţi să ieşi cu niciun tip, că eşti indisponibilă şi acum eşti la o întâlnire cu ăsta cu ochii mov. Cu fraierul ăsta, începu băiatul.
- Te rog frumos ca, de acum în colo, nici să nu mai îndrăzneşti să vorbeşti cu mine! Nu ai nici un drept să îl faci pe Eric fraier, când tu, de fapt, eşti unul mai mare decât el. Aşa că, te rog, cară-te, a spus Lily, pe un ton defensiv.

Am rămas şocat, privind-o cu ochii mari pe roşcată. Îmi luase apărarea, un lucru extrem de rar. Nimeni nu mă mai apărase de... nici nu ştiu de cât timp. Însă ea, o fată ce nici nu mă cunoştea, a sărit şi m-a ajutat. Era incredibil.
S-a ridicat în picioare pentru a-l înfrunta mai bine pe băiatul ce începuse deja să meargă înapoi. Nu ştiam de ce, dar părea să se teamă de Lily. Eram curios să aflu de ce era speriat de ea fiindcă nu o consideram o persoană atât de rea. Tipul s-a întors cu spatele, începând să meargă printre mese şi, când ajunse lângă una pe care era o vază plină cu apă, a luat-o în mână, aruncând-o către Lily. Ea s-a dat în spate, iar eu, aproape instantaneu, m-am băgat în faţa ei, ţinându-mi braţele pe post de scut. Lily a ţipat când sticla mi-a lovit mâinile, spărgându-se în bucăţi mici. M-am dat câţiva paşi mai în spate şi, accidental, am îmbrâncit-o. Probabil că nu era atentă fiindcă s-a împiedicat de pervazul geamului – ce era amplasat prea jos – şi a căzut. Priveam înmărmurit scena şi m-am repezit lângă pervaz, văzând că scăpase medalionul din mână. În acel moment puteam alege să o salvez pe Lilith sau să iau lanţul. M-am aplecat peste pervaz, prinzând-o pe tânără de mână şi am început să o ridic, deşi îmi era cam greu fiindcă tăieturile de la sticlă mă dureau. Când s-a aflat în siguranţă, ne-am prăbuşit amândoi, ea în braţele mele, sprijinindu-se cu capul de pieptul meu. Amândoi gâfâiam – ea din cauza fricii, iar eu din cauza efortului. Am vrut să o strâng în braţe, dar am renunţat la această idee odată ce am realizat că ambele braţe îmi erau pătate de sânge şi că aş fi putut să o murdăresc. Am oftat, amintindu-mi că îmi pierdusem ultima amintire ce mă lega de familia mea. Simţeam un gol uriaş în piept, dar mă bucuram că am putut salva pe cineva. Obosit, mi-am lăsat obrazul pe capul lui Lily şi am oftat din nou.

- Eşti bine? am întrebat, gândindu-mă că măcar ea putea să se simtă bine.

[Camelie.]

Heya there. Imi cer enorm de multe scuze ca nu am comentat si capitolul precedent. Il citisem si planuiam sa las un comentariu, insa baka de mine a uitat. Aveti dreptul sa ma loviti cu rosii, o merit.
Voi comenta pe scurt ambele capitole:

Second chapter: Mad Hatter, ai un mod interesant, unic si original de a descrie si captezi cititorul prin intermediul acestui lucru. Cum ziceam, imi place foarte mult ideea acestui fic, actiunea invartindu.se in jurul acestor arte interesante, precum fotografia si pictura, impletite cu lucruri supranaturale, fantastice. Greseli nu am vazut, de niciun fel, iar asta ma bucura (daca au fost imi cer scuze, eu nu am vazut nimic =.= ). Imi place cum scrii si sper sa aduci nextul cat mai curand, promit ca voi comenta la timp.
Third chapter: Me†al., ca de obicei, imi place cum scrii. Caracterul personajului e modelat cu grija si.mi place atitudinea lui, acest gen de persoane atragandu.ma intodeauna. Replicile date de el sunt sweet, adaugand farmec acestui fic, nu ca nu ar fi avut deja datorita modului in care tu si partenera ta descrieti si ne faceti sa ne imaginam totul. Ma bucur ca a salvat.o pe Lily chiar daca astfel a pierdut orice amintire de la parintii lui, dovedind ca ceva il atrage la aceasta fata. La fel ca el, sunt curioasa de ce se temea acel tip de roscata, sper sa aflu asta in urmatorul capitol.

Ambii faceti o treaba buna in privinta acestui fic, colaborarea intre voi devenind ceva extrem de usor, cel putin asa se pare. Sper sa aveti cat mai multe idei si timp liber pentru a continua povestea, deoarece este interesanta si mi.ati starnit curiozitatea. Imi cer scuze inca o data ca nu am comentat al doilea capitol cand trebuia, am uitat si asta nu e frumos din partea mea. Sper ca daca veti arunca cu rosii in mine "furia" vi se va diminua putin xD

Zbye and see ya later

[Mad Hatter]

@Diz' , mulţumim pentru comentariu! Sper să mai treci pe-aici şi de această dată şi în viitor !
Ei bine, îmi cer iertare că aduc aşa târziu capitolul - pe care îl scrisesem , dar nu îl corectasem ._." - .
Oricum, celor care au să treacă pe aici le urez lectură placută. : )

4

S-a întors spre mine, dar spre fericirea mea - ce sinceră să fiu, era de sute de ori mai mare decât cea a unui copil mic ce-şi primise acadeaua - nu a dat să intre în Centrul de Artă, doar s-a uitat la mine câteva clipe bune. Mă întrebam ce credea despre mine şi în acelaşi timp îmi venea sa ţopăi şi să strig ' El e ! El e Eric ! ' Asta însemnând, desigur, că era şi sculptor. Mi-am coborât uşor privirea de un verde viu, jucăuş către mâinile lui. De ce ? Se spunea că orice artist ce îşi foloseşte mâinile pentru a crea arta - gen pictorii sau sculptorii - este foarte uşor din cauza unor semne...să spunem, mai speciale. Dar la el nu am văzut nimic ! Totuşi, am tras aer adânc în piept şi iar, l-am privit pe noul şi frumosul Eric foarte atentă, de parcă nu voiam să pierd un detaliu.

- Da ? l-am auzit spunând şi am tras aer adânc în piept. Ok, avea o voce plăcută, dar...rece. Mă făcea să mă cutremur, de fapt.
- Tu... tu eşti el! Eric. Eu sunt Lilith. Lily pe scurt, am spus grăbită, poate pe un ton cam disperat. De ce ? Fiindcă el în orice secundă putea să plece , să ridice din umeri , să mă facă nebună şi să dispară. Voiam să aflu de ce apărea în fotografiile mele. De fapt, doream să aflu mai multe despre el, dar asta este cu totul altă poveste.

- El? Cum adică eu sunt el? m-a întrebat atunci, cu buzele îngustate într-o linie dreaptă şi cu ochii mijiţi.



Ei bine, ce mai puteam să spun acum ? De data asta, toată fericirea mea că îl cunoscusem, sau mă rog, că apucasem să îi vorbesc, se destrămă încetul cu încetul. Cred că ar fi sunat ciudat să îi spun „ Ştii, tu eşti subiectul fotografiilor mele, deşi nu te-am văzut în viaţa mea. " Probabil ar fi făcut o faţă de om prost , sau poate m-ar fi considerat o idioată, iar eu nu doream deloc asta. Doream decât să-l cunosc mai bine şi poate să-i ajung la suflet, deşi începeam să cred că până să intru acolo va trebui să sparg ziduri groase.

N-am spus nimic. Doar l-am privit atentă, cu verdele jucăuş al ochilor strălucind vioi în lumina acea călduţă a soarelui. Mi-am dat seama că dorea să plece, aşa că în doar câteva secunde l-am prins de mână. De încheietură, mai exact şi m-am uitat în modul acela la el ce spunea clar şi răspicat că doream să ştiu mai multe despre el.

M-am bucurat, deşi nu am arătat asta, când el a propus să mergem altundeva. Aruncând o scurtă privire tinerilor ce parcă voiau să ne i-a la bătaie - pe mine mă cam amuza asta - l-am urmat pe Eric înăuntru. Am tras aer adânc în piept şi mi-am dus ambele braţe la spate, luând o postură dreaptă, dar nu fermă sau ceva de genul, ca a Helgăi. Nu, puteam spune că era una...jucăuşă. Mă uitam curioasă şi senină în jurul meu, aş fi vrut să mă opresc la fiecare tablou pe lângă care treceam şi să stau ore în şir să îl privesc, doar fiindcă mă bucurau unele lucruri. Spre deosebire de mine, Eric nu era atent la aşa ceva. L-am auzit oftând şi imediat m-am întrebat de ce, dar nu am rostit cuvintele. Până la urmă, era treaba lui. Deşi îmi doream cu un entuziasm de copil să fie şi a mea ! A început să se joace cu un medalion de la gât, având forma aripilor de înger. Era aşa frumos !

După vreo cinci minute de mers pe acel coridor şi desigur, cinci minute de linişte în care eu aş fi vorbit mult şi bine, am ajuns la cafeneaua de la parter. Locul perfect unde puteai purta discuţii fără a fi deranjat sau chestii de genul acesta. M-am uitat în jurul meu curioasă , mai rău ca un copil care dorea o acadea nouă şi nu ştia de unde să aleagă. În schimb, Eric nici nu s-a obosit să se uite la mese. Desigur, lui îi era indiferentă masa unde stăteam...dar mie nu! Aveam, în mintea-mi de copil-adult, o oarecare viziune mai naivă asupra locului unde mă aşezam. Şi ţinea de lumină, întuneric, lume, local...Eh, multe-multe aspecte. Totuşi, am găsit masa perfectă pentru amândoi ! Ah...îmi plăcea, într-un fel ciudat, cuvântul acesta. Nu ştiam de ce, dar când mă referean la mine şi Eric, simţeam ceva...special, de parcă inima-mi tresărea şi bătea mai tare mereu. Şi de abea îl cunoscusem. Mă întrebam ce se va întâmpla în viitor, când aveam să fim mai apropiaţi....


L-am prins de mână , l-am strâns delicat şi uşor ; nu ştiu la ce se gândea, dar sigur era important pentru el sau ceva asemănător, fiindca mi-a strâns mâna puţin - mai mult - când am ajuns lângă masa noastră. L-am privit oarecum îngrijorată, nu ştiam şi doream cu ardoare să aflu la ce se gândise în tot timpul acesta. Plus, rostise un nume. Julietta, parcă. Logodnică? Iubită decedată? Cine o fi fost această...domnişioară, care-l tulburase atât de tare pe Eric?
Am privit lumea din jurul meu. Se uitau ciudat la noi. M-am strâmbat la ei, şi-au coborât privirile la comanda lor. Dar îi dădusem drumul la mână tânărului şi undeva, în adâncul sufletului, îmi părea rău c-o făcusem. L-aş fi ţinut ore, zile, luni întregi de mână, fără a mă sătura.
Ne-am aşezat , iar eu continsuam să mă holbez la el. Da, acesta era termenul corect. Eram atrasă de gesturile lui, dar într-un fel rău. Diabolic. Şi totuşi, pe chip mi s-a întipărit un zâmbet gingaş, jucăuş. Când un chelner a venit la noi, am comandat două cafele şi două gogoşi , neştiind dacă aveau să-i placă. Speram că da , chiar nu doream s-o dau în bară de pe-acum şi apoi să creadă că sunt cine-ştie-ce disperată sau fraieră.
Apoi, l-am privit din nou pe brunetul din faţa mea şi am continuat să zâmbesc, deşi se vedea clar că eram îngrijorată. Se observa din privire. Sinceră să fiu, puteam să fiu citită foarte uşor. M-a privit şi el. Ah, în sfârşit...


Comanda ajunsese, iar eu i-am pronunţat numele de câteva ori, părea pierdut în gânduri. Sau poate, aveam eu imaginaţia prea bogată. Nu, nu, nu. Eram sigură că prima varinată era cea corectă. A spus , pe un ton nu foarte plăcut că mă aude şi că nu trebuie să-l bat la cap. Ah, ce enervant putea să fie ! Da, ştiu, înainte spusesem alte lucruri, dar totuuşi...Am preferat să nu comentez, să înghit şi gata. I-am întins ceaşca cu cafea şi o gogoaşă, apoi i-am zâmbit doar lui. Zâmbetul pe care-l creasem doar pentru el, publicul...sau mă rog, spectatorii ce urmăreau această piesă banală, nu avea dreptul să-l vadă.


Dar el nu mi l-a întors. Şi am oftat. Simţisem, mai înainte, că urcasem pe un nor. Acum, aveam impresia că o să cad în cine-ştie-ce groapă adâncă. Dar nu mă lăsam bătută. Fiind extrem de optimistă, am continuat să tot încerc să purtăm o conversaţie ca lumea.


- Nu îmi vine să cred că eşti pasionat de fotografie, mi te imaginam sculptând sau pictând, i-am spus şi am băut puţin din cafea. El s-a uitat la mine, cred că zâmbise sau măcar schiţase vreun gest...Nu, doar mi se păruse.

- Cine a zis că nu pictez sau sculptez? m-a întrebat, ironic. Mulţi pictori sunt bărbaţi, cred că ştii, a spus după şi a început să se joace cu medalionul.
Dorisem să spun ceva , dar cu replica sa, mi-a tăiat tot cheful de vorbă. Am tăcut şi mi-am coborât încet privirea spre cafea, oftând lung. M-am holbat câteva secunde la lichidul călduţ , nu vedeam nimic interesant şi nici nu-mi trecea ceva prin cap despre el, aşa că am abandonat cafeaua şi l-am privit din nou pe brunet.
Am înghiţit uşor în sec, mi-am trecut limba peste buze şi am inspirat adânc, gesturi pe care, desigur, brunetul nu le observase.


- Ce frumos e lanţul tău! De unde îl ai? Pariez că e foarte valoros. Pot să-l văd? l-am intrebat calmă, dar vioaie şi jucăuşă, nu doream să mă considere supărată sau deranjată de spusele sale. L-am privit cu ochii mari, sclipitori, emanau dorinţă şi gingaşie pură. Chiar doream medalionul, mi se părea special, era...interesant, misterios. Exact ca Eric !
Pentru câteva secunde, s-a gândit probabil dacă să mi-l dea sau nu. Ei, ce naiba? Mă considera neîndemânatică? Eu, care reuşeam să cad pe stradă când nu era nicio piatră ? Dar mi l-a dat , iar eu l-am prins imediat, fericită ca un copil , fiind aproape de un accident neimportant, oarecum. Era să-i fac cunoştiinţă farfuriei cu podeaua.
Am zâmbit dulce, uşor curioasă şi am simţit o nevoie ciudată de a afla mai multe despre Eric. Şi până la urmă, nu acesta era scopul meu?
- Părinţii tăi unde sunt? l-am întrebat pe un ton plăcut auzului şi am ridicat uşor din sprâncene.
- Nu cred că ar fi o idee bună să discutăm despre asta, mi-a spus deja deranjat de întrebare - oare de ce? -, scrâşnind din dinţi. Locuiesc singur într-un apartament de aici, a adăugat de parcă ar fi ştiut că asta doream să-l întreb. Tu?
- Păi, părinţii mei sunt plecaţi din ţară momentan, cu afaceri, iar eu stau singură. Însă sunt nişte oameni foarte buni şi...dar m-am oprit brusc. Era încruntat, dar ochii - violeţi , speciali , superbi ! - străluceau fascinant. Vai, dar îmi plac la nebunie ochii tăi ! i-am spus , privindu-l de această dată mult mai atentă .
- Nu ştiu ce să zic, dar îţi mulţumesc. Mi se pare că sunt diferit şi fără ei, cu ochii aceştia mov, par un ciudat, probabil, mi-a zis şi eu am clătinat dezaprobatoare din cap.
- Mi se pare că eşti special aşa, cu ochii aceştia şi cred că ai fi mai frumos dacă ai zâmbi puţin – ştii, să îţi ridic colţurile gurii ; i-am spus vioaie , dar chipul mi s-a întunecat încet când am văzut că oftase.
De ce, mă rog frumos? În curând, aveam să aflu răspunsul la întrebarea aceasta!
A dat din cap , s-a uitat la tavan , a părut deranjat. Îmcă nu înţelegeam de ce. Dar a început să se joace cu ceaşca de cafea.
- Nu, a zis acesta, luând o altă gură de cafea. Nici să nu te gândeşti, a murmurat apoi , iar eu m-am strâmbat jucăuşă la el.
- Haide, fă-o pentru mine! Te rog. Dacă nu, îţi arunc lanţul ăsta pe geam, l-am ameninţat plină de viată, deşi ştiam că nu o voi face. Eram al naibii de sigură că îmi va zâmbi. Plus, ca avantaj pentru mine, masa noastră se afla la câţiva paşi de o fereastră.

În schimb, Eric s-a uitat urât la mine, mai-mai să mă ucidă din priviri. Hotărâtă, am clătinat din cap în semn că nu-l ascult nici moartă. Mi-a spus numele, l-a accentuat în aşa fel încât am simţit fiori reci pe spate. Dar eu am surâs, am chicotit jucăuşă şi i-am spus că are o aură întunecată, că trebuie să o purifice, prostii de genul auzite de la câteva amice. Se enervase, a murmurat un "nu" mult mai hotărât decât al meu. Începeam să cred că o să-mi i-a gâtul şi sincer, asta mă amuza şi speria în acelaşi timp.
În timp ce el se uita spre cine-ştie-ce locuri, eu mi-am terminat cuminte gogoaşa şi am continuat să mă joc , de data aceasta, mai atentă cu lănţişorul lui Eric. Îmi plăcea la nebunie şi aveam impresia că aveam unul asemănător pe-acasă...
Am observat cum şi-a întors privirea spre mine, apoi leneş, a împins farfuria cu gogoaşa lui spre mine. L-am privit surprinsă, dulce, ca un copil ce-şi primise acadeua. Am luat finuţ gogoaşa în mână şi am muşcat uşor din ea, copilăreşte, dar într-un mod foarte atrăgător.
- Lilith, eh? Cea care aparţine nopţii, a meditat. După legende, Lilith fusese prima soţie a lui Adam şi fiindcă nu a vrut să-l asculte, a fost transformată într-un demon. Apoi Eva i-a urmat ; l-am auzit spunând şi l-am privit atentă, suprinsă de vorbele sale. Ah, începea în sfârşit o conversaţie!
- Eh, de unde ştii toate astea? l-am întrebat totuşi curioasă, privindu-l cu ochii mari, verzi, plini de viaţă.
- Cred că, spre deosebire de tine, am fost mai atent la orele de istorie din generală şi liceu. Însă cred că prefer să-ţi spun Lily fiindcă ţi se potriveşte mai bine, presupun. Înseamnă puritate, frumuseţe, inocenţă. Perfect ţie.
Când l-am auzit, am mărit ochii. Inima deja îmi bătea mai repede, zburam. Unde, nu ştiu. Dar m-am îmbujorat delicat în obraji. De mult nu-mi mai spusese cineva asta, decât mama la telefon sau tata, când îl apuca "dragostea" .

Peste câteva clipe, minute poate, un tip mai idiot, mai...ratat, mai ultimul om de pe planetă pe care aş fi dorit să-l văd , şi-a făcut apariţia la masa noastră. Arăta oribil, îmbrăcat ca din gunoaie şi extrem de nervos pe mine , a urlat ca apucatul, încât lumea s-a holbat la noi. Mă simţeam prost. Am înghiţit în sec şi totuşi, l-am privit surprinsă , dar calmă. Sau părând calmă.
- Te rog frumos ca, de acum în colo, nici să nu mai îndrăzneşti să vorbeşti cu mine! Nu ai nici un drept să îl faci pe Eric fraier, când tu, de fapt, eşti unul mai mare decât el. Aşa că, te rog, cară-te ! i-am zis rece şi l-am privit urât, eram genul de om cu mască de înger şi chip de demon. Eram un...drăcuşor dulce.
M-am ridicat de pe scaun, încă ţinând în mână lănţişorul lui Eric. De fapt, tipului îi era teamă de mine. Puteam fi uneori periculoasă, dacă doream. Dar totuşi, cine era acest "nimeni" ? Un obsedat, un disperat, al cărui nume, fără supărare, nu mă obosisem să-l ţin minte.

Dar toată răutatea mea a dispărut când nimeni-ul a găsit un vas cu apă. Mergea cu spatele. L-am privit cu ochii mari, de această dată speriată şi din instinct, m-am dat în spate. În a doua secundă, Eric era în faţa mea şi priveam cum sticla se spărgea în cioburi micuţe, cum îi provoca răni pe braţe. Am ţipat şi mi-am dus mâna la gură , am făcut un pas în spate, brunetul m-a îmbrâncit fără să vrea, iar eu - o neatentă cu dimplomă ! - m-am împiediat de pervazul ferestrei şi am căzut în gol.
De fapt, spre norocul meu, am reuşit să mă prind cu o mână de acesta, încât să nu mor cu oasele rupte sau ceva asemănător. Îmi era teamă, tremuram şi deja îmi venea să plâng. Lănţişorul îmi aluneca încet printre degete, eram sigură că Eric avea să mă urască toată viaţa pentru asta. Dar nu ştiu în ce fel şi în cât timp, Eric m-a ridicat, m-a salvat şi îi auzeam inima cum bătea. Aveam capul pe pieptul lui, gâfâiam, încercam să mă calmez, dar nu puteam. L-am strâns de tricou involuntar şi mi-am împuns chipul în pieptul lui. Îmi dăduseră lacrimile. Îi pierdusem lănţişorul. Eram o mare-mare idioată!

M-a întrebat dacă sunt bine. Ce îi puteam răspunde, când braţele lui sângerau, când lănţişorul lui era acum prin cine-ştie-ce loc ? Am înghiţit în sec şi mi-am ridicat privirea către el, încercând să ignor mulţimea de oameni ce se strânsese în jurul nostru.
- Da, sunt...cred! Mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc! Şi...Eric, te rog să mă ierţi. Te implor să o faci, am murmurat pe un glas tremurat şi stins, apoi mi-am petrecut braţele după gâtul lui, simţind lacrimile curgându-mi lin pe obraji. Mi-am adâncit chipul în gurmazul lui şi după câteva clipe, braţele lui mi-au înconjurat trupul firav.
- Nu-i nimic, a spus acesta în şoaptă, încât de abea dacă auzisem.
M-a ridicat de jos, m-a aşezat în braţele lui, dar n-a mai scos o vorbă. Totuşi, ştiam că plecasem din cafenea, că ne îndreptam spre un loc anume, dar nu voiam să-l întreb sau să mai spun ceva. Acolo,cu capul lipit de pieptul lui şi auzindu-i inima, mă simţeam...bine, dacă stăteam să dau la o parte toate celelate detalii oribile ce făcuseră ziua aceasta să se transforme din frumoasă în nenorocită.

Am auzit în surdină o uşă deschizându-se. Nu am deschis ochii, am lăsat tăcerea să ne domine pe amândoi. Eric m-a aşezat pe o canapea, cred şi încăperea, spre uimirea mea, era întunecată. Deschisesem ochii, în sfârşit. Erau roşii de la plâns şi umflaţi. Mi-am ridicat privirea către Eric, care era cu spatele la mine. Îşi bandaja mâinile, din câte mi-am dat seama.Am oftat şi mi-am muşcat uşor buza, uitându-mă curioasă în jurul meu. Era o cameră obscură, am putut vedea fotografiile de pe pereţi şi toate ustensilele necesare.

- Uhm...vrei să te ajut? l-am întrebat pe un ton uşor tremurat, iar el a clătinat din cap, dar nu mi-a vorbit şi nici nu s-a uitat la mine. Mi-am dres glasul, mi-am trecut mâna prin părul ciufulit şi m-am ridicat. Am păşit spre el, mai mult împleticindu-mă, dar am reuşit să ajung în spatele lui.
- Spune ceva, te rog...am şoptit şi mi-am rezemat chipul de umărul lui. I-am simţit atunci privirea tristă pe care mi-o aruncase. M-am uitat printre gene cum lăsa bandajul pe masă, cum se întorcea spre mine şi cum îmi ridica capul pentru a mă privi în ochi. Ai lui, de această dată, erau profunzi. Erau adânci, simţeam cum mă înec într-un abis violet plăcut, dar melancolic. Ai mei, verzi, strălucind stins acum şi plini de puritate şi gingăşie, s-au lăsat fermecaţi de el. De Eric.
- Nu am ce, Lily. Mai bine...te-ai duce şi te-ai linişti. Nu am poftă de tine, de zâmbetul tău, de vocea ta, de nimic. Doar du-te pe canapea, mi-a spus rece şi am înghiţit în sec. Tonul lui era de gheaţă, mă speria, mă omora încet. Am dat din cap, îmi era frică de el de data asta.
M-am întors uşor pe călcâie şi am păşit încet, foarte lent spre canapea. Dar am simţit brusc o mână rece strângându-mi încheietura. M-am oprit.

[βεκi]

Bam, nu va asteptati la asta ! :>
Well, Mad Hatter, spunandu-mi de ficul tau, m-am gandit sa trec si eu pe aici sa vad cum este. Wow, bine ca mi-am spus de el o.o E superb. Chiar imi place foarte mult si m-a captivat inca de la prolog. "Inside all of us is a Wild Thing" este unul dintre motto-urile mele preferate. Cand l-am vazut mi-am dat seama ca o sa fie ceva interesant : )) Ehe, si chiar este.
Deci, in primul rand, imi place foarte mult cum scrieti. Nu stiu daca v-am mai spus asta, parca tie, Metal, ti-am mai spus. Oricum, o mai zic o data : )) Imi place foarte mult aranjarea in pagina si stilul vostru. Va completati foarte bine, parerea mea. Am citit foarte usor capitolele, am fost foarte atrasa de actiune o.o
So, povestea. Chiar este ceva original, nemaiintalnit pana acum(cel putin nu de mine). Imi place. Si sunt al naibii de curioasa sa vad ce se intampla in continuare. Chiar ma gandeam acum ceva saptamani ca ar trebui sa mai citesc ceva fantasy, legat de supranatural, magie, chestii de genul. Ficul asta e numai bun xD.
Personajele: Eric mi se pare genial, din toate punctele de vedere. Ma atrage caracterul lui, felul in care este modelat personajul. Este dur, rece, indiferent, misterios, insa asta atrage cel mai mult, right? Mi-a placut mult finalul ultimului capitol. I mean, oare de ce i-a prins mana ? : > Ha, ha? Chiar daca tanarul este atat de rece, parca nu ai cum sa te superi pe el o.o Pe faptul ca vorbeste atat de indiferent cu Lilith. Parca mai mult te atrage o.o Well, e normal ca imi doresc sa se schimbe, sa fie si el mai tandru : )) Insa nu vreau o schimbare brusca. Sa vina schimbarea asta asa...treptat.
Si Lilith...well, chiar imi place tipa. Imi place mult caracterul ei. E atat de copilaroasa si indrazneata si ametita xD. Chiar imi place de ea si ma regasesc in ea o.o I mean, eu sunt mult mai impiedicata si cu capul in nori xD. Sper ca lantisorul ala va fi gasit...imi dau seama ca era un lucru extrem de important pentru Eric o.o
Aw, si tipul ala ciudat. Oare cine era? Un nebun o.o Cum sa arunce cu vaza? Bai, nu am mai vazut asemenea...prostie ._.
Eu astept continuarea. Sper sa vina repede :-". Well, mult succes in continuare si spor la scris. Nu am nimic de comentat.

[Me�al.]

Mulţumim pentru comentariu Beki şi sperăm că ai să mai treci pe aici ! : D
Aşa, am venit şi noi odată la un an şi jumătate să vă fie de plăcere acest nou capitol : ). Nu l-am putut corecta fiindcă mâine plec în vacanţă şi nu o să am laptopul personal cu mine, aşa că îmi cer scuze de greşeli - l-am cam scris pe fugă.
De asemenea, Mad Hatter şi cu mine vă urăm sărbători fericite, precum şi un an nou plin de bucurii şi tot ce vă doriţi.
Lectură plăcută, guys! ^^

5

Nu ştiam de ce am oprit-o, chiar nu aveam nici o idee. Mă simţeam atât de distrus, sufletul îmi era rupt în bucăţele. Nu înţelegeam de ce mă afecta atât de tare pierderea acelul lanţ. În fond, era doar un obiect. Dar el fusese ultima amintire pe care o avusesem de la părinţii mei, deci nu puteam să trec peste asta atât de repede.
Nu după mult timp, am realizat că o ţineam de mână pe Lilith, care avea o faţă îmbujorată, asemănătoare trandafirilor roşii. Ok, acum chiar că nu ştiam ce puteam face. Trebuia să improvizez ceva repede. I-am analizat chipul şi am observat o pată de sânge pe obrazul ei stâng. Am scos o batistă din buzunar şi i-am şters-o cu atenţie.
- Doar o mică pată de sânge, am spus în timp ce observam dezamăgirea ce i se întipărea pe chip. Poţi să te aşezi, îţi tremură picioarele, am adăugat rece, dându-i drumul.
Ea se conformă şi se întinse pe canapeaua spaţioasă, cu mâna aşezată peste ochi. Am privit-o preţ de câteva secunde, gândindu-mă la expresia sa dezamăgită. Probabil se aştepta să o sărut, asta îşi doreau toate fetele de la mine. Poate era ca toate celelalte, deşi o parte din mintea mea îmi spunea clar că mă înşelam. M-am aşezat pe scaunul rotativ de la birou şi mi-am lăsat capul pe mâni. Eram atât de confuz şi simţeam cum oboseala mă cuprindea. Am mai aruncat o ultimă privire înspre Lilith, care dormea pe canapea, şi am închis ochii, cufundându-mă într-un somn profund.

- Prostule, ai pierdut colierul! Cum îndrăzneşti?! se auzea ţipătul atât de cunoscut.
Eram înconjurat de întuneric, nimic nu se vedea şi nu puteam simţi nimic. Oricât m-aş fi învârtit, aş fi fost în acelaşi loc. Singur.
- Ai pierdut ceva atât de preţios şi nu vrei să te răzbuni? Mi-e silă de tine! se auzi vocea din nou, dar de data asta mai aproape de mine.
Era de femeie, asta ştiam clar şi îmi era atât de cunoscută, dar nu ştiam de unde o cunoşteam. Brusc, în faţa mea, şi-a făcut apariţia un trup slăbuţ. Era o fată cu părul ars, faţa pe jumătate mutilată şi haine peticite. Imaginea aceea m-a făcut să mă prăbuşesc înnebunit pe podea.
- Nu se poate. Juliet, tu eşti...? am şoptit, privind-o cu ochii măriţi şi înlăcrimaţi.
- Eu sunt, Eric. Şi tu ne-ai dezamăgit pe toţi!
- Ce puteam să îi fac lui Lilith? am şoptit cu vocea-mi tremurândă.
- Dacă nu ţii la ea, omoar-o, dacă o iubeşti, dovedeşte-i. Nu sta ca prostul.
Mi-a aruncat un zâmbet specific ei, ştrengăresc. Însă nu am putut să îi întorc zâmbetul, eram prea distrus. Îi vedeam faţa mutilată, sângele picurându-i de pe bărbie şi nu puteam decât să mă îngrozesc.
Brusc, ne-am aflat într-un deşert întins, cu nisipul roşu, cerul sângeriu. Soarele era atât enorm, atât de arzător şi teribil, încât, dacă Pământul s-ar fi apropiat de el, ar fi fost ars de razele sale nemiloase. O vedeam pe Juliet privind speriată în stânga şi-n dreapta, căutând parcă să scape de un inamic invizibil. Îi puteam simţi frica pătrunzătoare cum îmi sfâşie întreg trupul.
- Vin după mine... Te iubesc, Eric, şi să închizi ochii... a spus ea, cu vocea-i tremurândă.
Dar nu i-am ascultat sfatul, nu am putut. Am văzut mai multe umbre, apropriindu-se de trupul ei distrus şi le-am privit cum îmi sfâşiau sora, fiindu-mi absolut imposibil să îmi mişc corpul. Vedeam cum îi rupeau bucăţi de carne din diferite zone şi le aruncau pe nisipul încins...
- NU! JULIET!

Mi-am deschis ochii, ţipând cât de tare am putut. O lacrimă îmi curgea pe obrazul alb. Eram înapoi în lumea reală şi, spre bucuria mea, fusese doar un vis. Am simţit cum cineva mă strângea puternic în braţe, nevrând să îmi mai dea drumul. Desigur, era Lilith, care îmi mângâia părul blândă, şoptindu-mi că totul era bine acum. Nu ştiam de ce, dar vocea ei suavă mă convingea că totul era în regulă. Am oftat, depărtându-mă uşor de ea, privind-o în ochi. Mi-a explicat că totul fusese un coşmar şi a dat să se ridice, dar am prins-o în braţe, strâgând-o cu putere.
- Au.. Eric... doare, a şoptit, scâncind încet.
I-am dat drumul imediat şi, când a vrut să mă privească în ochi, mi-am întors capul în altă direcţie. Încă eram tulburat de visul avut în după amiaza respectivă. Haide, Eric, trebuie să îţi revii, calmează-te, mi-am spus, oftând uşor. M-am ridicat în picioare şi m-am întins, căscând. Începea să mă doară capul destul de tare, iar ochii să mă usture. Camera asta, oricât de mare ar fi fost, începea să mă strângă şi mă simţeam prins în ea.
- Hai în parc, am auzit că e o expoziţie acolo, a sugerat Lilith, trăgându-mă de mână afară din cameră.
Parcă ştia că îmi doream să ies afară, deşi nu îi spusesem. Era ceva ciudat, dar chiar îmi plăcea acest lucru.

Jumătate de oră mai târziu, ne aflam în parcul localizat central în oraşul nostru. Era mare şi foarte bine îngrijit. Copacii înalţi, falnici, erau acolo de peste o sută de ani, iar iarba era udată zilnic, precum şi florile multicolore ce constituiau un ornament plin de viaţă. Vedeam cupluri fericite plimbându-se pe aleile pavate cu marmură, oameni bătrâni bucurându-se de razele soarelui, copii jucându-se în locurile special amenajate pentru ei. Era atâta pace şi armonie încât visul acela începea să pălească, să se piardă într-un colţişor al minţii de unde nu avea să mai iasă.
Am mers până în centrul parcului, unde se aflau mai mulţi fotografi profesionişti ce căutau nişte modele pentru un articol dedicat îndrăgostiţilor. O sumedenie de oameni se aflau acolo, înconjurându-i pe fotografi şi încercând să îi convingă că ei sunt cei mai potriviţi.
- Mergem şi noi? întrebă Lilith, cu ochii sclipindu-i de dorinţă.
- E o tâmpenie, am spus repede, sprijinindu-mă de un copac.
Lilith a oftat şi m-a prins de mână, încercând să mă tragă spre mulţimea de oameni. Era interesant şi amuzant cum ea încerca aşa ceva când era mai uşoară decât mine. Un culoar s-a format în faţa noastră, iar înspre noi venea un bărbat de vărstă medie, cu nişte ochelari cu rame turcoaz de la Ray Ban. Avea la gât noul aparat de fotografiat de la Nikon, D7000. M-am încruntat în timp ce venea înspre noi, cu paşi apăsaţi. S-a oprit în faţa noastră şi a analizat-o atent pe Lilith, apoi pe mine. S-a întors înspre întreaga echipă din spatele lui şi a spus mulţumit.
- Pe ei îi vreau. Apoi, s-a întors din nou spre noi şi a zis: Nu accept un refuz.
Am putut să o simt pe Lilith fericită lângă mine, trăgând agitată de geaca mea şi ţopăind. Pe de-o parte îi înţelegeam exaltarea, dar pe alta nu. Dar fiind atât de bucuroasă, nu am putut face altceva, deşi să îi accept dorinţa, măcar atât puteam face. Când i-am spus domnului fotograf că suntem de acord, am auzit bombăneli din partea celorlalţi doritori. Nu i-a băgat nimeni în seamă, iar bodyguarzii i-au rugat să plece cât mai rapid de pe aşa-zisul platou.
- Puteţi să îmi spuneţi Dimitri, să ştiţi. Nu trebuie să fiţi atât de formali, spuse fotograful, zâmbind larg. Şi, apropo, voi sunteţi iubiţi, nu? Vă potriviţi atât de bine!
- Nu suntem, am spus amândoi în acelaşi timp, privind în pământ.
Dimitri a început să râdă şi a plecat, trimiţând două femei de la machiaj să ne aranjeze. Şi cine spunea că într-un parc nu se poate amenaja un adevărat studio, se înşela amarnic. Pe iarbă erau puse mese de fardat moderne, sisteme pentru spălat părul, foehnuri, tot ce vrei şi ce nu vrei. Femeia brunetă ce avea să mă aranjeze, din păcate, m-a aşezat pe un scaun aflat în faţa unei oglinzi.
- Părul tău e prea lung, îţi acoperă mult prea mult ochii ăştia minunaţi. O să îţi tai puţin vârfurile.
- Nu vreau. ÃŽmi place aÅŸa, am comentat enervat.
- Uite, nu o să fie deloc o schimbare. Părul tot pe faţă îl vei avea, adică tot freza de skater-rocker-emo, dar doar mai stilizată. Pariez că iubitei tale o să-i placă şi, de asemenea, şi ţie.
- Nu e iubita mea!
- Da, da, spuse ea sarcastică şi începu să îmi ude părul.

Jumătate de oră mai târziu părul meu era proaspăt tuns şi chiar arăta mai bine. Se pare că femeia aia avusese dreptate. Lângă mine a apărut un tip, ce mă trase spre garderobă. Oftând, am mers după el, întrebându-l unde era Lilith fiindcă doream să o văd. Am primit un răspuns ferm din partea lui şi anume că nu o puteam vedea până era gata.
Femeia de la garderobă avea vreo douăzeci de ani şi era mult prea agitată. Nici nu ajunsesem bine şi m-a pus să mă dezbrac. Şi nu doar să îmi scot haina, ci şi tricoul. M-am conformat fiind oarecum silit de conjunctură. De ce ar fi trebuit să accept? Bine, probabil că dacă nu ar fi fost atât de fericită Lilith, aş fi renunţat una – două.
- Ce ai acolo? a întrebat femeia, arătând cu degetul spre bandajul avut de mine pe antebraţ.
- M-am zgâriat, am răspuns simplu.
- Perfect. O să îţi schimb bandajul. Rana aceea îţi dă un aspect mai macho, te face dur. Ah, şi ce ochi minunaţi ai, puştiule.
M-a ţinut o tonă alegând diferite stiluri pentru diferite părţi ale şedinţei fotografice. Aveam să fiu un rocker, apoi îmbrăcat într-un costum din era victoriană... Nici nu mai ştiu ce. Însă prima dată aveam să îmi fac apariţia ca un rocker alcoolic şi sexy, după cum zicea femeia. Purtam o pereche de blugi destul de mulaţi, negrii, un tricou alb cu un monstruleţ desenat pe el, iar peste tricou aveam o geacă de piele neagră, de motociclist. În picioare purtam o pereche de converşi negrii, cu aspect jerpelit şi murdari. Pe un lanţ din piele aveam un fel de cheie, iar pe cap femeia îmi pusese un fes negru, ce practic îmi atârna. Desigur, nu lipseau brăţările din piele neagră.
Ameţit, am ieşit de la garderobă şi am fost surprins să văd că toţi se uitau şocaţi la mine. Chiar semănam cu un gangster? Încercând să îi ignor, am început să o caut pe Lilith, pe care am văzut-o stând de vorbă cu Dimitri. Când s-a întors înspre mine, nici nu am putut să o recunosc. Era... atât de schimbată şi, deşi îmi era greu să recunosc, frumoasă. Părul ei lung şi roşcat fusese ondulat şi ciufulit atât de tare, încât parcă nu se mai pieptănase de câteva luni. Purta o rochie neagră, cu un decolteu rotund şi adânc, mulată, cu o mică tăietură în zona abdomenului, ce era „prinsă” cu nişte ace de siguranţă. Peste rochie purta o cămaşă în pătrăţele, o combinaţie de negru şi mov, nuanţă că era asemănătoare cu cea a ochilor mei. Mai purta nişte dresuri rupte, din plasă şi nişte tenişi negri, tot de la Converse. La mână avea o bandană verde, înfăşurată strâns, asemănătoare cu nuanţa ochilor săi.
- Arăţi bine, i-am spus când s-a apropiat de mine.
- Şi tu, a zâmbit ea.
- Da, da, copii. Arătaţi bine. Normal că arătaţi bine. Acum o să vă lăsăm cinci – zece minute să vă reveniţi şi apoi ne punem curul la treabă, ne-a repezit băgăciosul de Dimitri. Şi, apropo, Eric, ai putea să zâmbeşti, puiule, adăugă.
- Nici să nu te gândeşti! am mârâit.
- Mă bazez pe tine, Lilith! ţipă Dimitri în timp ce se îndepărta.
M-am aşezat pe iarbă lângă Lilith şi am întrebat-o dacă îi plăcea ce se întâmpla fiindcă speram că nu am făcut totul în van. Spre surprinderea mea, chiar îi plăcea tot acest tărăboi. Dacă o făcea fericită, puteam să mă chinui măcar puţin. În fond, nu era aşa rău.
M-am uitat înspre alee şi am văzut foarte mulţi oameni holbându-se la noi. Unii erau invidioşi, alţii doar fericiţi, iar alţii aveau nişte feţe de obsedaţi ordinari. Nu eram deloc uimit. Oamenii erau atât de uşor de manipulat încât te şoca acest lucru. Probabil că dacă Lilith mi-ar fi aflat secretul, ar fi fugit cât de repede ar fi putut, nu mă uimea deloc. Şi, sincer, nu mi-aş fi dorit să ştie niciodată ce eram. Ea fusese singura persoană cu care am schimbat mai mult de două cuvinte. Desigur, asta după moartea rudelor mele că înainte eram mult mai vorbăreţ.
- Cred că ar trebui să mergem, a sugerat Lilith cinci minute mai târziu, ridicându-se în picioare.
Am aprobat din cap scurt şi m-am ridicat leneş, scuturându-mi hainele de iarbă şi privind-o în ochii aceia atât de verzi şi profunzi.