Damnatii din sufletul noptii

[Eve.]

Heya ^.^ Am venit si eu cu un fic/creatie mai veche. Nu vreau sa va povestesc despre ce e vorba, va las sa descoperiti singuri. Precizez doar faptul ca e cu vampiri, dar nu gen Twilight.

Damnatii din sufletul noptii

"Nu imi mai pasa de ea. Imi placea sentimentul pe care mi-l oferea, si de aceea o respectam. Imi dadea viata prin acel lichid vascos si lipicios, de o senzualitate nepamanteasca, pe care doar eu, un vampir, o putea savura in toata voluptatea sa. I-am dat drumul scoicii golite si m-am aplecat pentru a-i inchide ochii si de a-i da un ultim sarut pe buzele sangerii.[...]

M-am ridicat, intorcandu-mi spatele femeii pe care o iubisem. Va rog, va implor sa nu ma contraziceti! Stiu ca aceasta dragoste este de neconceput pentru voi, aceasta afectiune groteasca in care singurul gand este cel al sangelui si al venelor. Dar asa imi este natura demonica, sunt un damnat, asa iubesc, asa ma alin, si asa respect. "

Prolog:

Mi te inchipui in bratele mele, dormind. Chipul imbujorat, pasnic, sprijinit de umarul meu. As vrea sa fi aici. Tu nu?
Oricine ai fi, vreau sa stii ca randurile ce urmeaza iti sunt dedicate tie. Nu imi pasa daca vei crede in ele, daca le vei vedea ca pe o fantezie sau ca pe o realitate, tot ce vreau este sa ma asigur ca nu imi vei calca pe urme.
Inca visez la prezenta ta, trupul tau fierbinte lipit de al meu, Inca te vreau langa mine, dragul meu cititior.

*****

Ceea ce vei citi despre mine este ceea ce nu am mai spus vreodata cuiva, cel putin nu cuiva care a mai apucat razele soarelui.
Sunt un vampir. O legenda vie, un demon al noptii cu figura angelica. Acest chip frumos a fost cel care m-a ucis. Nu vei vedea niciodata un vampir urat. Nu, caci noi pretuim arta, noi suntem arta, iar arta inseamna perfectiune.
Am ochii albastrii migdalati, conturati de gene negre ce arata inuman pe sub suvitele prea lungi de par blond, nasul este relativ mic, drept, cu vaful usor carn, iar buzele au marimea perfecta, armonizandu-se cu trasaturile mele.
Si cu toate astea, nu tind sa cred ca eu sunt subiectul acestor randuri si celor ce vor veni. Eu sunt doar un simplu pion pe aceasta tabla de sah, poate de multe ori cel sacrificat pentru binele unei piese mai bune. As minti daca as zice ca eu sunt cel mai important, as fi chiar ipocrit sa afirm un asemenea lucru. Aceste cuvinte sunt despre o viata dorita de cei necunoscatori, de cei prea prosti pentru a accepta moartea in puritatea sa, nu ca mine, o jalnica reproducere a unei binecuvantari, un blestemat al noptii, ceva alungat din lumina rasaritului.
E ingrozitor cum, propria mea viata, a devenit ceva ce nu imi apartine, cum ea s-a transformat intr-un exemplu ce nu merita urmat. Nu ma ve-ti asculta, pentru ca nimeni cu viata scurta nu o face, dar ma rog ca macar ceea ce am simtit de-a lungul anilor sa nasca in mintea voastra ganduri. Poate, multi dintre voi vor lua aminte la ceea ce am de spus despre sange si deces, si vor incerca sa ignore acel delicios gand al nemuririi.
Dupa cum am spus, nu pot fi sigur de ceea ce doreste fiecare suflet si minte egoista in parte, asa cum nici un muritor nu poate fi sigur de viata ce o va duce inainte de a parasi starea de increat, inainte ca sufletul sau sa plece prin portile raiului si sa se adaposteasca intr-un trup inca nenascut, fragil. Nu stiu, caci la fel ca acel suflet fara corp, sunt si eu orb, si inca incerc cu disperare sa imi gasesc locul.
Sunt un ratacit, un biet suflet captiv intr-un trup mult prea rece, incalzit de sangele unor sarmani oameni straini.
Si ce e si mai rau, este faptul ca, acum cand scriu, nu mai sunt eu, cel care am fost odata, nu mai sunt un muritor.

[hiimera]

Ceau! :3 Fic nou observ, nice... : >
O sa incep cu greselile care le-am zarit pe la inceput.
--

I-am dat drumul scoicii golite si m-am aplecat pentru a-i inchide ochii si de a-i da un ultim sarut pe buzele sangerii.

♦ Scoica? Hmm... interesant, insa nu are logica. Poate doreai sa o asemeni pe femeia la care tinea tipul, dar nu prea ai reusit. Nu mi se pare corecta propozitia si este destul de confuza.

M-am ridicat, intorcandu-mi spatele femeii pe care o iubisem.

♦ Mergea mai bine asa: "M-am ridicat si intorcand spatele femeii pe care o iubisem,..." Cum ai scris tu acolo, e gresit formulat.

...in care singurul gand este cel al sangelui si al venelor.

♦ Aceste ultime cuvinte nu suna bine - "sangelui" e ok, dar "venelor" nu, chiar nu suna bine.
Puteai formula altfel, puteai chiar sa renunti la cuvantul vena, caci oricum se subintelege si fara el.
--
Ai mai mult greseli de exprimare, gramaticale nu ai, iar asta este foarte bine. Insa trebuie sa fii foarte atenta la ceea ce scrii, caci de multe ori ai provocat confuzii si a trebuit ra reiau inca odata propozitia, chiar de doua ori.
La inceput ai sucit tu cateva cuvinte si propozitii, dar de la prolog in colo ai facut o treaba buna.
Titlul ficului este interesant, imi place. E ceva diferit, ceva nou.
Ma sincer chiar nu-mi trece prin cap Twilight, nici nu-mi place acel film/carte. ^^ Cu siguranta povestea va fi frumoasa in felul ei.
Revenim: scuuurt~ de tot. Sunt randuri simple si chiar nu ai reusit sa transmiti atat de vioi si clar sentimentele acestuia. Nu am simtit nimic, dar asa am innteles o parte din mesajul lui, dar fara 'sclipiri'.
Imi place tare mult inceputul cu italics al prologului. Te-ai jucat frumos cu toate cuvintele si a iesit foarte interesant, iar modul cum si-o imagina pe fata este foarte dulce. :] La fel si sfarsitul, ai incheiat cu ceva simplu dar puternic, insa mai trebuie sa lucrezi la transmiterea sentimentelor catre cititor.
Actiunea... nu e deloc prezenta, defapt el doar ne povestea cate ceva despre el, despre blestemul sau de a fi vampir. Nostalgic, pare ca nu ii place asa de tare sa fie o creatura nocturna.
E foarte bine ca reusesti sa descifrezi prin limbaj mesajul, dar ar merge sa te legi si de alte descrieri pentru a relata povestirea facuta de tanar.
Gesturi, fapte, miscari ale trupului - ar fi fost foarte interesant daca te foloseai si de aceste lucruri.
Oricum este doar prologul, nu sunt date prea multe detalii.
Stilul tau este frumos, dezvoltat si ceva, ceva indraznet, e bine.
Succes cu nextul!! :3

[Niska]

Helau, helau! ; * Iata-ma si pe mine pe aici. Odata ce am zarit ca exista un fic nou, si am vazut cum este intitulat, m-am gandit sa-l citesc si sa vin cu o critica constructiva, in speranta ca poate, te va ajuta pe viitor. Paaaai:

Pentru inceput, titlul este foarte bun: „Damnatii din sufletul noptii". Mi se pare foarte interesant, si pot spunea ca m-ai facut nerabdatoare sa citesc. Totusi, sunt curioasa sa vad daca ai respectat faptul ca el, titlul, trebuie sa fie in concordanta cu planul ideatic. Ai grija la asta. Din moment ce ai pomenit de vampiri, da. Legendele spuneau ca sunt niste fiinte blestemate sa traiasca aievea, etern, tanjind dupa dorinta de a bea sange, ingropati in intunericul noptii. Cu toate astea, trebuie sa te informezi foarte, foarte bine daca vrei sa scrii un fic reusit, in totalitate despre vampiri. Citind continutul primelor doua alineate, pot spune ca a trebuit sa ma straduiesc putin sa inteleg. In primul rand, ai incercat sa faci acolo niste metafore care au iesit bine, dar care nu suna la fel de bine. - I-am dat drumul scoicii golite si m-am aplecat - nu suna tocmai bine, nu crezi? Puteai sa gasesti alta metafora pentru corpul lipsit de acel „lichid vascos", al fetei. Cred ca mai trebuie sa lucrezi putintel la exprimare. Dealtfel, dupa ce termini de scris, reciteste de cateva ori, asigura-te ca nu te repeti sau ca nu ai dezacorduri. - Pe care doar eu, un vampir, o puteam savura in toata voluptatea sa. - Odata ce acolo ai o apozitie, iei in vedere subiectul, nu A.s.a -ul (atributul substantival apozitional). Mai departe, ai conturat frumos personalitatea vampirului nostru - tipica unuia bun; se ura pentru faptul ca era innebunit de mirosul sangelui, si, probabil cum multi stiu sangele persoanei pe care o iubeste unul ca el, este cel la care ravneste cu adevarat. Trecand la prolog, se observa un progres considerabil. Probabil din cauza faptului ca nu te-ai mai fortat sa faci propozitiile sa fie asa de „incarcate". Ai descris foarte frumos in partea de inceput, insa ai incheiat destul de sec - „inca te vreau langa mine, dragul meu cititor." Nu cred ca era cazul sa te adresez direct cititorului, pentru ca nu are nici cea mai mica logica - nici legatura. Daca mesajul se adreseaza intr-adevar cititorului atunci expresii precum: „trup fierbinte" nu-si au locul, pentru ca nu stii cine este acel cititorul - mai exact daca este barbat sau femeie. Asta nu mi-a placut, deloc! Ai inceput cu o scena romantica, care ai transformat-o intr-o adresare cititorului? Acum chiar m-ai bagat in ceata!

Ce pot sa spun, nu stai rau cu descrierea, dar nu te mai straduii sa o faci asa de pompoasa, pentru ca faci ca propozitiile sa fie greu de inteles. Incearca sa te exprimi cat mai concis, dar in acelasi timp sa folosesti un limbaj cu incarcatura emotionala. Am simtit durerea personajului in primele randuri, dar apoi s-a pierdut odata ce ai inceput sa-l descrii fizic. Astfel incarcatura emotionala s-a dus cam prea repede. Puteai sa mai continui, sa dezvolti. Mi-a placut „disperarea" aceea si tonul grav al personajului. Probabil asta m-a facut sa urmaresc cu atentie firul descrierii. Despre naratiune, nu am ce sa spun. Nu este prezenta, totusi tin sa-ti dau cateva sfaturi pe care sa le ai in vedere pe viitor. Descrie personajul prin gesturi si fapte, prin gandire, prin ratiune - caracterizarea indirecta este foarte importanta. La fel de importanta este si cea directa. Descrie in detaliu actiunea. Totusi, ai grija sa nu te intinzi nici prea mult. Trebuie sa stii cum sa imbini naratiunea si descrierea, astfel incat sa apara in mod armonios, egal. Acelasi lucru te sfatuiesc sa il faci si la dialog. Schiteaza reactia personajelor in timp ce ele vorbesc, astfel incat dialogul sa nu para sec. Mi-ar placea sa vad pe langa fapte si ceea ce gandeste personajul, pentru ca este esential. Contureaza-l in intregime prin ceea ce face, ce spune, ce simte.

Momentan este doar prologul, asa incat asta este cam tot ce am de zis. Astept de la tine un progres, odata cu urmatorul capitol. Stiu ca poti mai mult de atat. Mult succes, si sper sa ai in vedere micile mele idei, sa le folosesti intr-un mod constructiv.

Kisses!: *

[Eve.]

Am revenit cu next-ul, doar ca inainte vreau sa multumesc:

yaoi kid - Ai dreptate, poate trebuia sa ma exprim putin altfel. Nici nu aveam intentia sa transmit multe, e doar un prolog.

FreeToLove - Cred si eu ca m-am straduit la un moment dat sa il complic prea mult. Am inteles tot ce mi-ai explicat tu si o sa incerc sa pun in aplicare. Am luat aminte sfaturile voastre.

Alessio di Damiano
Evolutia mea ca vampir:

La marginea Venetiei
Iarna anului 1765

Povestea nu incepe intr-o noapte senina, sau zi de vara, nu este o istorisire vesela sau amuzanta, ci tragica, tragica inca din prima clipa...
Poate nu groaznica din pricina neintelegerii sau a cruzimii, ci din propriul meu egoism, ce in acel timp nu parea a avea limite, ci doar era amortit in preajma persoanelor potrivite.

Era o noapte teribila de iarna, atat de rece incat imi vedeam clar propria respiratie daca doar ma apropiam de fereastra. Iar eu, ca de obicei, cantam la vioara facand un duet dezacordat cu fulgii ce aterizau pe pervazul de lemn al ferestrei, ritmuri atat de diferite, dar ce exprima acelasi lucru: tristete.
Ma jucam cu ritmul asurzitor, il obligam sa creasca si sa scada brusc, miscarea rapida si scurta a arcusului facea notele sa sune violent, sa faca peretii sa absoarba vibratia ca mai apoi sa o resimt in propriile cosmaruri. Erau cu adevarat emotii, sentimente sumbre si intunecate pe care doar prin acel instrument eram in stare sa le arunc cu atata duritate si nonsalanta. Erau trairi, momente ale umilei mele existente ca violonist, ganduri mult prea complexe sau prea negre pentru a fi inchegate in altceva decat in afara de imaginatie, erau doar acolo, adanc ascunse in negura infinita.

Eram asezat pe un vechi scaun de lemn, cu fata catre un geam, incercand sa ma imaginez altundeva decat locul in care stateam.
Ma saturasem de acea incapere mica, atat de simpla si lipsita de stralucire, de viata, de maretie. Mi se acrise de tapetul albastru, simplu si de lemnul vechi al podelei. Pana si semineul isi pierduse farmecul de altadata. Acea odaie in care se afla numai un pat, un semineu si o masuta cu un scaun ma deprima. Nu era nimic fantastic la ea, absolut nimic. Nu era ceea ce eu doream, ceea ce imi imaginam in acele momente. Era ceva ce nici nu se apropia, ceva ce imi era cu neputinta sa ating, dar, ca orice om, ravneam la ceea ce imi era imposibil sa am.
Era doar o camera in care stateam din necesitate, un loc care sa ma apere de iarna si sa imi ofere adapost.
As minti daca v-as zice ca uram acea casuta de la marginea orasului. Oarecum as putea, insa ar insemna sa urasc momentele copilariei mele, clipe care abia la maturitate le-am inteles importanta si le-am pretuit. Ar insemna sa arunc amintirea parintilor... defapt, viata mea ca om. Nu sunt intr-atat de prost, sau cel putin acum cand privesc in urma nu mai sunt si realizez cat de placut era soarele si adierea vantului de dimineata ce intra pe fereastra si ma trezea.

M-am ridicat brusc, punandu-mi vioara deoparte, acel instrument lucios, probabil singurul lucru de valoare pe care il posedam.
Asta ma enerva si ma intrista in egala masura.
Ravneam la incaperi imbracate in lila si auriu, la paturi uriase izolate de baldachine cu fir de aur, la mese lungi pe care sa straluceasca sfesnice de argint. Visam sa am acele lucruri, sa le pot vedea nu numai cu mintea, sa le pot simti cum imi incanta privirea prin simpla lor finete.

Dar din pacate, tot ce aveam eu era acea bucata de lemn, acea vioara delicata ce imi acompania noptile reci de iarna petrecute in acea camera si zilele de vara din piata orasului. Recunosc ca imi placea sa cant, sa ii aud limbajul lipsit de cuvinte, iubeam muzica de toate felurile, dar doream mai mult! Eram doar un artist sarac, al carui singur talent era muzica.

Am oftat obosit si am pasit catre pat. Acel pat ce era atat de diferit de cel pe care continuam sa il visez. Dar trebuia sa ma conformez, nu vroiam, dar trebuia.
Cum se intampla de obicei in somnul meu, visele mi-au fost aproape inexistente, poate o imagine sau doua au reusit sa mi se strecoare prin minte, dar numai atat. Si as fi continuat sa vad acel negru al somnului daca sunetul unui ciocanit nu mi-ar fi atins auzul.

[hiimera]

Ceau! Ai pus nextul foarte rapid. o.O Ma bucur.
--
₪ "Povestea nu incepe intr-o noapte senina, sau zi de vara, nu este o istorisire vesela sau amuzanta, ci tragica, tragica inca din prima clipa...
Poate nu groaznica din pricina neintelegerii sau a cruzimii, ci din propriul meu egoism, ce in acel timp nu parea a avea limite, ci doar era amortit in preajma persoanelor potrivite." ₪
♦ Ok... inceputul pare fortat, ai vrut sa scoti in evidenta, ca povestea nu incepe ca in toate basmele, cartile, pe scurt povestile.
Nu era necesar sa spui in velul acesta, chiar nu da bine, puteai prin sub inteles sa faci asta sau sa te formulezi altfel, intr-o alta maniera.
Ma gandesc, poate ai dorit sa ne implantezi in cap modul cum percepti si vezi tu totul. Da, cu asta sunte de acord... dar nu in felul acesta.
'Fortat'- nu este cuvantul potrivit, nu stiu exact ce cuvant s-ar potrivi cu inceputul tau, dar puteai face altfel.
Acum urmatorul rand, care incepe cu: "Poate nu groaznica..."- destul de complicat si pare fara legatura, nu pot sa-mi dau seama chiar de la inceput de ce se leaga. Oricum si asta este scopul acelei propozitii, dar ai complicat-o cam mult. Nu te forta sa scoti ceva amplu mereu. Nu este necesar acest lucru aici, in alte parti da, dar aici nu.
Cand este simplu si sunt cuvinte pe inteles, atunci ni se creeaza in cap o imagine mult mai clara.
Deci sfatul meu ar fi sa nu te complici asa de tare inca de la inceput, nu merita mereu.

₪ "Iar eu, ca de obicei, cantam la vioara facand un duet dezacordat cu fulgii ce aterizau pe pervazul de lemn al ferestrei, ritmuri atat de diferite, dar ce exprima acelasi lucru: tristete." ₪
♦ Acum nu stiu cum sa-ti explic aici, dar ma voi stradui:
Ari fi doua variante:
#1: era o iarna rece spui tu, deci frig rau de tot, pai acum fulgii nu prea arata tristete, deobicei ei sunt ai vioi si zboara nastrujnic pe aripile vantului.
Deci daca el se acorta intr-un mod totusi dezordonat cu fulgii insemna ca ritmul era accelerat, sprinten. Nu trist.
#2: vremea era mai pasnica si ningea calm, alenea, vantul nu batea strajnic, atunci poti spun ca atmosfera se ineca intr-o stare de tristete, somnolenta si nostalgica.
Concluzia ar fi asa: tu trebuia sa descrii mai amanuntit vremea de afara. Dai putine date si cand treci la sentimente (si observ ca ai asociat acest lucru cu natura), atunci este esential ca sa adaugi mai multe detalii despre vreme. Fiindca relatezi personajul si in acelasi timp, trairile, zbuciumul sau sufletesc la vremea de afara (deci m-am cam repetat cu aces cuv., imi cer scuze, dar nu prea am ce face) si doar asa, prin mai multa descriere, puteam sa ne dam seama. E cam gresit cum ai formulat tu. Trebuie mereu sa te gandesti la mai multe variante si sa le asociezi.
Vremea pare neutra, nu pare ca afecteaza cu nimic melodia pe care o canta si nici sentimentele lui nu sunt in armonie cu frigul de afara. E putin spus: "era o vreme rece"

₪ "Eram asezat pe un vechi scaun de lemn, cu fata catre un geam, incercand sa ma imaginez altundeva decat locul in care stateam.
Ma saturasem de acea incapere mica, atat de simpla si lipsita de stralucire, de viata, de maretie. Mi se acrise de tapetul albastru, simplu si de lemnul vechi al podelei. Pana si semineul isi pierduse farmecul de altadata. Acea odaie in care se afla numai un pat, un semineu si o masuta cu un scaun ma deprima. Nu era nimic fantastic la ea, absolut nimic. Nu era ceea ce eu doream, ceea ce imi imaginam in acele momente. Era ceva ce nici nu se apropia, ceva ce imi era cu neputinta sa ating, dar, ca orice om, ravneam la ceea ce imi era imposibil sa am.
Era doar o camera in care stateam din necesitate, un loc care sa ma apere de iarna si sa imi ofere adapost.
As minti daca v-as zice ca uram acea casuta de la marginea orasului. Oarecum as putea, insa ar insemna sa urasc momentele copilariei mele, clipe care abia la maturitate le-am inteles importanta si le-am pretuit. Ar insemna sa arunc amintirea parintilor... defapt, viata mea ca om. Nu sunt intr-atat de prost, sau cel putin acum cand privesc in urma nu mai sunt si realizez cat de placut era soarele si adierea vantului de dimineata ce intra pe fereastra si ma trezea." ₪
♦ Aici pot spune ca ai descris foarte frumos totul si ai scos bine ine videnta aspiratiile sale spre ceva mai bun. Avea gusturi elegante si sarac fiind, ravnea la lucruri de lux.
Inafara de asta ai transmis intr-o maniera simpla sentimentele si in acelasi timp in mintea mea s-a derulat o scena foarte, foarte frumoasa.
Un loc simplu dar atat de imbacsit de amintiri, trairi anterioare. Genial!

--
Finalul simplut.
Faci capitole foooarte~ scurte am observat. Nu spun ca este gresit, dar cred ca ar fi bine sa incerci sa scrii mai multe, actiunea este scurta, ideile delimitate si iar vad fragmentari pe paragrafe.
Deci chestia asta cu fragmentarea de la maxim 10 raduri este o prostie.
Ca sa te fac sa intelegi: fragmentarea se faci cand treci de la o idee principala/fundamentala la o alta, nu de la o idee secundara la alta, caci asa am fragmenta in prostie. Nu este corect.
Greseli de tastare nu ai, nu am vazut, cel mai mult am vazut de exprimare, dar se rezolva, oricum toti avem greseli. Ca la urma, urmei suntem oameni. xD
Sfat: incearca sa combini mai multe idei, principale + secundare si astfel o sa-ti iasa capitole lungi.
That`s all. Good luck!

[Scooby_LOVE_Doo]

hey! :] buna! a venit si Dragos sa-ti comenteze proza ^_^
so... let's see... ~_O
pentru primul capitol, "Prolog", e foarte bine... imi place super mult... la fel ca si urmatorul capitol... singurul lucru care nu-mi place este acela ca la fiecare capitol e scris prea putin... sau poate mi se pare doar... n_n sau nu stiu... :]]
in legatura cu capitolul doi abia astept sa vad cine a ciocanit... suspans... :]] imi place!
imi place foarte mult ideea cu vampirii... ^_^ sper ca o sa continui aceasta proza fiindca te pricepi... :-bd
P.S.:sper sa nu fi facut spam sau ceva rau... te rog foarte frumos sa ma anunti ca sa schimb ceea ce este gresit... multumesc din nou! n_n

EDIT Daria: Ti-am unit eu randurile. Numai scrieti cu atatea randuri intre propozitii.

[Eve.]

Hello. Va multumesc pentru comentarii. Desi astept mai multe critici, numai asa ma pot perfectiona.

yaoi kid - E grav, asa-i? Am modificat eu cate ceva, dar erau deja capitolele scrise. Am inteles, sa nu ma complic.

Scooby_LOVE_Doo - Asta e mai lung. Sper sa iti fie pe plac.




La inceput am fost nervos de intreruperea brusca a sirului de fantezii, dar mi-a trecut atunci cand am vazut chipul ce se ivea de dupa usa. L-am recunoscut imediat pe tanarul ce astepta in prag. Ochii verzui ce straluceau pe un chip palid, neted, parul ondulat pana la umeri ce il stiam negru, era acum acoperit de una dintre acele peruci albe ce se purtau in acea vreme. Nasul usor carn, mic si delicat, parca tipic pentru figura sa de inger si ochii mari, migdalati, plini de o naivitate induiosatoare.
Avea cam aceeasi statura ca mine, poate putin mai scund, cu miscari mai gratioase si degete mai subtiri si mai lungi, ceea ce era incredibil avand in vedere ca si degetele mele sunt mai lungi decat ale celorlalti.
Cu toate ca avea cam 20 de ani, isi pastrase acea aura cuceritoare, de copil, ceva ce nu credeam ca e posibil sa se schimbe. Il vedeam imbracat din cap pana in picioare in haine de catifea si matase. Vesta sa lunga pana la genunchi imi amintea de vinul rosu. I-am privit jacheta si camasa alba, facute din cele mai bune materiale si instinciv m-am simtit inferior, imbracat in haine de lana si mai ales cand i-am observat inelele de aur ce straluceau pe degetele sale lungi. M-am incruntat incercand sa imi dau seama ce cauta acolo, avand in vedere ca soarele nici nu rasarise in totalitate.
Fabian Lorenzo era fiu de marchiz, facand automat parte din aristocratie, din nobillimea dupa care tanjeam. Si cu toate astea imi era cel mai bun prieten din cati avusesem.
Imi amintesc cum a trecut pe langa mine scotandu-si peruca pe care o considera absolut ridicola. Nu intelegea de ce, atunci cand esti in floarea vietii sa te ascunzi sub un par fals, de o culoare pe care o vei detesta la batranete de fiecare data cand iti vei privi reflectia in oglinda. Isi dezmorti bratele si imi lua locul de pe scaun, cerandu-mi din priviri sa ma asez pe pat.
Arata atat de ciudat acolo. El, maret, elegant, stand in mijlocul unei camarute atat de simple, pe care o eclipsa fara cel mai mic efort. M-am asezat pe marginea patului, uitandu-ma pentru o clipa la parul sau negru si des. Chipul sau nu mai degaja aceeasi superioritate prefacuta cu care ma obisnuisem, era ingrijorat si speram ca ceea ce avea sa imi spuna sa nu ii implice in vreun mod negativ persoana, caci cu toate ca il invidiam pentru bogatia sa, nu cred ca as fi fost atat de marsav incat sa ii doresc raul. Era, inainte de toate, prietenul meu.
Am iesit usor bulversat din transa in clipa in care l-am auzit spunandu-mi cat de frig era, dar vocea ii era lipsita de critica sau alta intonatie. Cred ca, pur si simplu nu stia cum sa deschida conversatia, lucru care mi se parea atat de anormal cand venea vorba de el. Intr-un final, dupa o tacere sumbra, deschise gura sa vorbeasca:
-Of Doamne... in ce m-am bagat! Zise lasandu-si capul pe spate cu o miscare brusca.
-Poftim? Fabian, ce se intampla? Am intrebat la randul meu, pastrandu-mi tonul cat mai calm, cu toate ca acea atitudine ma ingrijora.
-E bal! Spuse, iar in acel moment nu am stiut cum sa reactionez. Un bal!? Era atat de stresat din pricina unui eveniment la care probabil asistase de mii de ori cu pricepere. Practic traise printre acele petreceri fastuase, inconjurat in permanenta de persoane cu sange albastru si impodobite cu giuvaieruri scumpe.
Din pacate nu mi-am putut abtine rasul, lasandu-mi corpul sa cada pe spate, in pat. El nu a inteles acel lucru ca fiind ceva amuzant, crezand probabil ca eu sunt cel needucat si poate putin necioplit.
M-am trezit cu el deasupra, zgaltaindu-ma in speranta ca imi voi reveni si poate voi incepe a-l lua in serios. Credeam ca nu o voi face, dar in final mi-a trecut, numai cand i-am vazut privirea disperata. Atunci m-am resemnat cu un oftat, ridicandu-ma si dandu-l la o parte.
-Care e marele dezastru? Tot nu inteleg! Am zis incruntandu-ma la acele vorbe.
-Vine Bianca! Spuse el facandu-mi timpanele sa se revolte. Nu imi venea sa cred ca era vorba de o fata, niciodata nu avusese probleme in a cuceri, defapt, nu imi amintesc ca vreodata inainte sa fi fost cu adevarat indragostit. Avusese doar mici aventuri neinsemnate pe care le numea "prostii la betie", cu toate ca nu era niciodata ametit de bautura in astfel de situatii, caci ura cand amesteca cuvintele in fraze fara sens.
-Si ce ai vrea sa fac eu? Am spus abtinandu-ma sa incep sa chicotesc, mai mult de teama de a nu-l ofensa in vreun fel.
-Sa vi cu mine, ce altceva?! Nici nu imi trece prin cap sa merg singur! Zise ridicandu-se in picioare, prinzandu-se cu mainile de solduri, si luand postura unui conducator care isi evalua din priviri armata.
-Fabian! Uita-te la mine! Cum crezi ca as aparea asa!? Am spus facand semn cu mainile catre hainele mele. Cu toate ca incercam sa imi mentin tonul cat mai ferm, nu ma puteam abtine sa nu zambesc. Gandul la un astfel de bal ma incanta.
-Of, Lio! Ai uitat cine sunt? Am eu destule vesminte cat pentru jumatate de oras! Spuse el zambind, adoptand ca de obicei acea privire de copil, dar care practic iti ordona sa nu refuzi. Il priveam cum se apropia de mine, studiindu-ma.
-Purtam cam aceleasi masuri! Cat despre rang, esti un mincinos innascut, nu vei avea probleme in a-i pacali.
-Stiu si eu... am spus mai mult de dragul de a-l tachina. Drept raspuns la mica gluma a aruncat in mine cu peruca, pe care oricum o ura.
-Alessio! Striga, dar in voce i se putea distinge o urma de ironie, poate pentru cineva care nu il cunostea ar fi fost doar manie, dar eu il stiam prea bine.
-Calmeaza-te camarade, normal ca vin! I-am spus batandu-l prieteneste pe umar.
-Magnific! Haide, balul e diseara! Trebuie sa te pregatesc, vreau sa arati perfect, prietene! Zise mandru, afisand un zambet larg, caracteristic. Am ridicat din umeri lenes, dar intregul somn mi-a fost alungat cand Fabian m-a impins spunandu-mi sa ma schimb de hainele cu care dormisem si sa ma grabesc. Nu ii intelegeam graba, dar m-am conformat si am facut ceea ce a dorit.
Nu mi-a luat mult sa fiu gata, iar in jumatate de ceas, calare pe armasarul alb, am ajuns la castelul sau.

[Scooby_LOVE_Doo]

Buna! :] Dragos a revenit... si vad ca am ajuns primul cu comentariul pentru acest capitol... n_n

So...Let's see what can I say... ^_^
In primul rand, iti multumesc ca ai respectat micile mele sfaturi si ca acest capitol este mai mare decat celelalte doua. In al doilea rand, sunt totusi dezamagit fiindca tot ai scris putin. Sincer nu te oblig sa scrii mult, dar eu cred ca ar trebui sa postezi mai rar si sa faci capitolele mai lungi. Paty, prietena mea [ma rog... de azi fosta -_-" (old problems)] mi-a spus ca e mai bine sa scrii vreo 5-6 pagini de word. Adica cel putin atat, fiindca eu am fost invatat dupa cum si cat scrie ea si deci imi place mai mult acest stil. n_n Tu faci ce vrei. Eu doar ti-am dat un sfat.
In al treilea rand, eu cred ca ar trebui sa introduci mai multa descriere si asa poate vei reusi sa scrii mai mult. Dialogul este exact cat trebuie si unde trebuie.
Abia astept sa ne spui cum arata calul acela alb [era doar alb? sau avea si alte caracteristici? ^_^], castelul, cati servitori avea (daca avea) Leonard [cred ca asa il cheama... imi cer scuze daca gresesc], cum erau ei. Abia astept sa-i cunosc familia, cu calitatile si cu defectele lor, dar presupun ca pe parcursul prozei o sa ni-i prezinti pe toti.

In concluzie, abia astept next-ul... multa bafta si multa inspiratie iti doresc! Buh bye! ^_^

[Eve.]

Iti multumesc Dragos ca ai trecut pe aici. Acum, vin cu next-ul:


Nu mi-a luat mult sa fiu gata, iar in jumatate de ceas, calare pe armasarul sau alb, am ajuns la castelul sau. De cum ne-au zarit, portile grandioase au fost deschise de doi servitori, si cred ca i-am auzit spunand: "Bine ati revenit, tinere stapan!", nu eram sigur caci viteza cu care Fabian isi obliga calul sa alerge ma tinea mult prea incordat, eu care abia de reuseam sa calaresc de unul singur.
Nu m-am putut abtine sa nu admir acea superba constructie din piatra, atat de inalta incat aveam impresia ca inca putin si ar fi strapuns cerul cu turnurile sale marete. Imi placea atat de mult ca usile sa imi fie deschise, iar oamenii sa faca mici plecaciuni cand ma vedeau, dar asta se intampla doar pentru ca ii eram prieten fiului marchizului. Dar ce imi pasa? Imaginatia imi era uneori mai mare decat realitatea. Pentru cateva ore, sau pentru inca o zi, aveam sa fiu nobil.
L-am urmat pe scarile late, mangaind balustrada eleganta in drum spre dormitorul sau. Bineinteles ca a fost nevoit sa se intoarca si sa ma traga de guler de cateva ori, caci eu ramaneam cu privirea atintita asupra livingului ce se intindea sub noi, la acele candelabre splendide si la picturile scumpe atarnate langa semineu, sau langa minunatul pian castaniu ce domnea stralucitor intr-o incapere deja superba. Cand a reusit in sfarsit sa ma aduca fata in fata cu usa camerei sale, am mai zabovit o clipa doar pentru a admira manerul unduit, de argint, batut cu mici rubine stralucitoare. Probabil valora o avere, dar Fabian nici nu il privea atunci cand isi inclesta degetele inelate cu aur pe el, parand nici sa nu ii observe delicatetea sau, pur si simplu, plictisit de stralucirea lui.
Cand am pasit in camera sa am zambit din nou. Acea odaie pe care o vazusem de atatea ori si imi devenise draga. Era la fel ca de obicei, ordonata, dar nu din cauza stapanului sau, ci a servitorilor care se ingrijeau de aspectul ei. Practic, de fiecare data cand intram ramaneam cu privirea tinta pentru cateva secunde, uitandu-ma prosteste la draperiile a caror culoare mov era luminata de razele soarelui, sau miscate de suflul invizibil a vreunei rafale de vant. De data aceea insa m-am multumit doar sa privesc cum incet incet perdelele se deschid la culoare, o data cu rasaritul soarelui, fara a le putea vedea dansul. Stiam prea bine ca Fabian uraste frigul mai mult ca orice, asa ca geamurile erau deschise doar pentru a aerisi camera si pentru un scurt timp. L-am privit cum se indreapta catre dulapul ce acoperea mai mult de jumatate din perete. Il deschise cu o miscare plictisita si incepu sa cotrobaie. Eu mi-am permis sa ma strecor in spatele sau si sa admir multimea de haine agatate pe umerase de lemn si pantofii stralucitori asezati jos, toate fiind imbogatite cu bijuterii sclipitoare. Sincer, abia asteptam sa imbrac unul din acele costume, stiind ca, la fel ca de oricare alta data cand il insoteam la vreun bal sau eveniment si imbracam unul dintre costumele sale, ma va lasa sa il pastrez, induiosat probabil de cat de fericit sunt in acele vesminte.
-Uite! L-am auzit exclamand incantat in timp ce scotea un costum fabulos, de catifea rosie, impodobit cu rubine si smaralde. Fara sa vreau mi-am lasat gura sa se deschida. Era unul dintre cele mai frumoase costume ale sale, dar el mi-a interpretat gestul gresit. Ce e? Nu-ti place? Spuse el uitandu-se usor mirat la costum.
Nu i-am raspuns imediat, fiind prea absorbit de nasturii de argint in care imi vedeam propria figura deformata.
-Ah... sa nu imi placa!? Cand mi-ai vazut ultima oara garderoba!? Am spus cu o urma de amuzament in voce.
La acest raspuns usor ironic el incepu sa rada, aruncandu-mi in brate hainele. Erau atat de fine la atingere incat ajunsesem cu usurinta in punctul unde priveam fix fiecare detaliu.
-Si cred ca astia s-ar potrivi perfect! L-am auzit din nou spunand, vocea sa facandu-ma sa imi ridic capul. In mana tinea o pereche de pantofi negrii cu o catarama de argint si toc rosu. Ah! Si pana nu uit! L-am privit cum se indeparteaza de dulap si se intoarce catre pat, ingenunchind langa el, aplecandu-se si scotand o valiza groasa si aparent foarte grea. O deschise si am vazut ca inauntru se afla o intreaga colectie de bastoane de argint sau aur, impodobite la randul lor cu pietre pretioase.
Umbla putin printre ele, ridicand cate unul si stramband din nas, punandu-l inapoi, pana cand fata i se lumina cu un zambet. Se ridica in picioare scuturandu-si pantalonii. Intre degete tinea un baston de argint, cu manerul in forma unui cap de lup cu ochii facuti din doua diamante. Mi l-a inmanat ca si pe celelalte lucruri, ca si cand nu ar avea nici o valoare. Se departa putin privindu-ma precum un pictor isi priveste creatia, apoi pocni din degete amintindu-si ceva. Imi intoarse spatele, aproape alergand catre noptiera. O deschise repede si scoase din ea o cutie stralucitoare din care alese cateva inele de aur alb.
-Acum e perfect! Vom spune ca suntem... veri! Am atatea rude ca nici eu nu le stiu, nimeni nu va banui nimic! Spuse el mandru, privindu-ma cu o naivitate induiosatoare.
I-am zambit in semn de raspus, caci altceva nu imi mai venea in minte. Cu toate ca el era cel care imi facea un serviciu, Fabian spunea in continuare ca eu sunt cel care il ajuta. Poate doar ne ajutam reciproc. S-a ridicat brusc, aplecandu-si inconstient capul intr-o parte, privindu-ma curios.
-Stiu si eu, Lio, parca te prinde imaginea asta de mare domn! Spuse el indreptandu-si umerii. Am izbucnit fara sa vreau in ras. El deja ma vedea imbracat in acele catifele scumpe cand eu abia de stateam cu ele in brate, temandu-ma sa nu le scap.
-Hai camarade! Nu fi bosumflat! Am glumit asezand hainele pe patul sau. Dragul meu Fabian putea fi un copil, dar nu pentru a amuza sau a-si ascunde personalitatea, ci pentru ca asa era.
-Nu sunt! Spuse el incrucisandu-si mainile la piept.
-Fabian! Nu te mai incrunta! I-am spus rugator, provocandu-l din priviri.
-Esti o persoana foarte rea, Alessio! A spus zambind, ghicindu-mi intentiile, dar redevenind serios la amintirea balului. Nu putem sa bem nimic, prietene, doar nu vrei sa ma prabusesc lat in fata Biancai, nu?
-Of, camarade, doar la ea iti sta gandul. Am spus resemnat, ridicand din umeri. Pana la noapte mai e mult timp, cum propui sa facem timpul sa se scurga mai repede?
-Ce-ar fi sa imi canti ceva la pian? Stii sa canti la pian, nu? L-am privit mirat incuviintand usor din cap. Fabian imi zambi apucandu-ma de incheietura, tragandu-ma dupa el inapoi pe acele scari fabuloase in incaperea uriasa. M-am oprit la cativa metri de pian, neindraznind sa mai fac vreun pas, de teama de a nu strica ceva.
Vazand ca stau intepenit refuzand categoric sa mai fac vreun pas imi intinse mana si astepta pana i-am apucat-o cu o sfiala evidenta. In curand m-am trezit asezat in fata pianului cu degetele nu departe de clapele delicate.
-Haide, Lio, canta-mi ceva. Spuse el strangandu-ma de umar. ii placea muzica si incercase sa invete, chiar si eu incercasem sa ii arat cate ceva, dar cantatul nu era punctul sau forte.
M-am oprit pentru cateva secunde doar pentru a privi pianul, pentru a-i studia acele forme atat de perfecte, lustruite. Culoarea sa castanie ma atragea intr-un mod bizar, dar cred ca era doar acea dragoste pe care un artist o poarte instrumentului care il ajuta sa isi exteriorizeze sentimentele. M-am asezat cu grija pe scaunul maro, tragandu-l mai in fata. Pentru cateva momente am rasfoit partitura ce o aveam in fata, nu imi dadeam seama ce melodie e, sau a cui e. Nu conta. Nu aveam sa ma iau dupa ea. Am apasat pentru inceput pe cateva clape de dragul de a simti notele vibrante trecandu-mi prin intreg trupul ca un slab soc electric. Curand, am crescut ritmul, uitand cu totul de existenta lumii, chiar si a lui Fabian. Nici macar pianul nu imi mai aparea in fata ochiilor, exista doar muzica si atat. Notele inalte sau joase imi crapau auzul, sapand pana la cei mai adanci nervi, incordandu-mi intreg trupul sub greutatea lor invizibila. Ritmul crestea amenintator chiar sub mainile mele, urcand din ce in ce mai mult si devenind mai rapid cu fiecare secunda. Parca zambeam, nu sunt sigur, dar imi placea; sunetul si vibratiile... atat, nimic mai mult.
Mi-am izbit violent degelete infierbantate de clapele reci si dure ale pianului, incheiand soloul. Nu! Soloul nu e bine spus! Era un duet! Da, un duet! Pianul si cu mine! Muzicianul si muzica, eram perechea perfecta. El grandios si dur, impodobit si lacuit, eu, fragil si muritor. L-am privit cateva secunde, cu palmele inca lipite de el. Incercam aproape inconstient sa captez ultimele suflari ale sale.

[Scooby_LOVE_Doo]

He he... ^_^ Uite ca am revenit! Si cred ca sunt primul cu comentariul... :X Mhoama ce-mi place ficul asta... O_O
In primul rand vreau sa-ti multumesc ca ai respectat sfaturile mele! n_n Este destul de bine cat si cum ai scris! E mai lung capitolul... Acum nu-ti cer mai mult fiindca e de ajuns. Am observat si descrierea pe acolo si e destul de bine plasata. Dialogul si actiunea mi s-au parut suficiente pentru mine, insa cred totusi ca puteai sa mai scrii cateva replici... ^_^
In al doilea rand, vreau sa-ti fac o mica observatie: exista in textul tau si cateva greseli de tastare. O_O Stiu sigur ca sunt maxim 3... :] Orice om greseste... ["A gresi e omeneste!"]
In fine, acest capitol a fost pe gustul meu! ~_O
Abia astept next-ul! Multa bafta si multa inspiratie iti doresc! Buh Bye! n_n