10-01-2012, 12:29 PM
Iti multumesc Dragos ca ai trecut pe aici. Acum, vin cu next-ul:
Nu mi-a luat mult sa fiu gata, iar in jumatate de ceas, calare pe armasarul sau alb, am ajuns la castelul sau. De cum ne-au zarit, portile grandioase au fost deschise de doi servitori, si cred ca i-am auzit spunand: "Bine ati revenit, tinere stapan!", nu eram sigur caci viteza cu care Fabian isi obliga calul sa alerge ma tinea mult prea incordat, eu care abia de reuseam sa calaresc de unul singur.
Nu m-am putut abtine sa nu admir acea superba constructie din piatra, atat de inalta incat aveam impresia ca inca putin si ar fi strapuns cerul cu turnurile sale marete. Imi placea atat de mult ca usile sa imi fie deschise, iar oamenii sa faca mici plecaciuni cand ma vedeau, dar asta se intampla doar pentru ca ii eram prieten fiului marchizului. Dar ce imi pasa? Imaginatia imi era uneori mai mare decat realitatea. Pentru cateva ore, sau pentru inca o zi, aveam sa fiu nobil.
L-am urmat pe scarile late, mangaind balustrada eleganta in drum spre dormitorul sau. Bineinteles ca a fost nevoit sa se intoarca si sa ma traga de guler de cateva ori, caci eu ramaneam cu privirea atintita asupra livingului ce se intindea sub noi, la acele candelabre splendide si la picturile scumpe atarnate langa semineu, sau langa minunatul pian castaniu ce domnea stralucitor intr-o incapere deja superba. Cand a reusit in sfarsit sa ma aduca fata in fata cu usa camerei sale, am mai zabovit o clipa doar pentru a admira manerul unduit, de argint, batut cu mici rubine stralucitoare. Probabil valora o avere, dar Fabian nici nu il privea atunci cand isi inclesta degetele inelate cu aur pe el, parand nici sa nu ii observe delicatetea sau, pur si simplu, plictisit de stralucirea lui.
Cand am pasit in camera sa am zambit din nou. Acea odaie pe care o vazusem de atatea ori si imi devenise draga. Era la fel ca de obicei, ordonata, dar nu din cauza stapanului sau, ci a servitorilor care se ingrijeau de aspectul ei. Practic, de fiecare data cand intram ramaneam cu privirea tinta pentru cateva secunde, uitandu-ma prosteste la draperiile a caror culoare mov era luminata de razele soarelui, sau miscate de suflul invizibil a vreunei rafale de vant. De data aceea insa m-am multumit doar sa privesc cum incet incet perdelele se deschid la culoare, o data cu rasaritul soarelui, fara a le putea vedea dansul. Stiam prea bine ca Fabian uraste frigul mai mult ca orice, asa ca geamurile erau deschise doar pentru a aerisi camera si pentru un scurt timp. L-am privit cum se indreapta catre dulapul ce acoperea mai mult de jumatate din perete. Il deschise cu o miscare plictisita si incepu sa cotrobaie. Eu mi-am permis sa ma strecor in spatele sau si sa admir multimea de haine agatate pe umerase de lemn si pantofii stralucitori asezati jos, toate fiind imbogatite cu bijuterii sclipitoare. Sincer, abia asteptam sa imbrac unul din acele costume, stiind ca, la fel ca de oricare alta data cand il insoteam la vreun bal sau eveniment si imbracam unul dintre costumele sale, ma va lasa sa il pastrez, induiosat probabil de cat de fericit sunt in acele vesminte.
-Uite! L-am auzit exclamand incantat in timp ce scotea un costum fabulos, de catifea rosie, impodobit cu rubine si smaralde. Fara sa vreau mi-am lasat gura sa se deschida. Era unul dintre cele mai frumoase costume ale sale, dar el mi-a interpretat gestul gresit. Ce e? Nu-ti place? Spuse el uitandu-se usor mirat la costum.
Nu i-am raspuns imediat, fiind prea absorbit de nasturii de argint in care imi vedeam propria figura deformata.
-Ah... sa nu imi placa!? Cand mi-ai vazut ultima oara garderoba!? Am spus cu o urma de amuzament in voce.
La acest raspuns usor ironic el incepu sa rada, aruncandu-mi in brate hainele. Erau atat de fine la atingere incat ajunsesem cu usurinta in punctul unde priveam fix fiecare detaliu.
-Si cred ca astia s-ar potrivi perfect! L-am auzit din nou spunand, vocea sa facandu-ma sa imi ridic capul. In mana tinea o pereche de pantofi negrii cu o catarama de argint si toc rosu. Ah! Si pana nu uit! L-am privit cum se indeparteaza de dulap si se intoarce catre pat, ingenunchind langa el, aplecandu-se si scotand o valiza groasa si aparent foarte grea. O deschise si am vazut ca inauntru se afla o intreaga colectie de bastoane de argint sau aur, impodobite la randul lor cu pietre pretioase.
Umbla putin printre ele, ridicand cate unul si stramband din nas, punandu-l inapoi, pana cand fata i se lumina cu un zambet. Se ridica in picioare scuturandu-si pantalonii. Intre degete tinea un baston de argint, cu manerul in forma unui cap de lup cu ochii facuti din doua diamante. Mi l-a inmanat ca si pe celelalte lucruri, ca si cand nu ar avea nici o valoare. Se departa putin privindu-ma precum un pictor isi priveste creatia, apoi pocni din degete amintindu-si ceva. Imi intoarse spatele, aproape alergand catre noptiera. O deschise repede si scoase din ea o cutie stralucitoare din care alese cateva inele de aur alb.
-Acum e perfect! Vom spune ca suntem... veri! Am atatea rude ca nici eu nu le stiu, nimeni nu va banui nimic! Spuse el mandru, privindu-ma cu o naivitate induiosatoare.
I-am zambit in semn de raspus, caci altceva nu imi mai venea in minte. Cu toate ca el era cel care imi facea un serviciu, Fabian spunea in continuare ca eu sunt cel care il ajuta. Poate doar ne ajutam reciproc. S-a ridicat brusc, aplecandu-si inconstient capul intr-o parte, privindu-ma curios.
-Stiu si eu, Lio, parca te prinde imaginea asta de mare domn! Spuse el indreptandu-si umerii. Am izbucnit fara sa vreau in ras. El deja ma vedea imbracat in acele catifele scumpe cand eu abia de stateam cu ele in brate, temandu-ma sa nu le scap.
-Hai camarade! Nu fi bosumflat! Am glumit asezand hainele pe patul sau. Dragul meu Fabian putea fi un copil, dar nu pentru a amuza sau a-si ascunde personalitatea, ci pentru ca asa era.
-Nu sunt! Spuse el incrucisandu-si mainile la piept.
-Fabian! Nu te mai incrunta! I-am spus rugator, provocandu-l din priviri.
-Esti o persoana foarte rea, Alessio! A spus zambind, ghicindu-mi intentiile, dar redevenind serios la amintirea balului. Nu putem sa bem nimic, prietene, doar nu vrei sa ma prabusesc lat in fata Biancai, nu?
-Of, camarade, doar la ea iti sta gandul. Am spus resemnat, ridicand din umeri. Pana la noapte mai e mult timp, cum propui sa facem timpul sa se scurga mai repede?
-Ce-ar fi sa imi canti ceva la pian? Stii sa canti la pian, nu? L-am privit mirat incuviintand usor din cap. Fabian imi zambi apucandu-ma de incheietura, tragandu-ma dupa el inapoi pe acele scari fabuloase in incaperea uriasa. M-am oprit la cativa metri de pian, neindraznind sa mai fac vreun pas, de teama de a nu strica ceva.
Vazand ca stau intepenit refuzand categoric sa mai fac vreun pas imi intinse mana si astepta pana i-am apucat-o cu o sfiala evidenta. In curand m-am trezit asezat in fata pianului cu degetele nu departe de clapele delicate.
-Haide, Lio, canta-mi ceva. Spuse el strangandu-ma de umar. ii placea muzica si incercase sa invete, chiar si eu incercasem sa ii arat cate ceva, dar cantatul nu era punctul sau forte.
M-am oprit pentru cateva secunde doar pentru a privi pianul, pentru a-i studia acele forme atat de perfecte, lustruite. Culoarea sa castanie ma atragea intr-un mod bizar, dar cred ca era doar acea dragoste pe care un artist o poarte instrumentului care il ajuta sa isi exteriorizeze sentimentele. M-am asezat cu grija pe scaunul maro, tragandu-l mai in fata. Pentru cateva momente am rasfoit partitura ce o aveam in fata, nu imi dadeam seama ce melodie e, sau a cui e. Nu conta. Nu aveam sa ma iau dupa ea. Am apasat pentru inceput pe cateva clape de dragul de a simti notele vibrante trecandu-mi prin intreg trupul ca un slab soc electric. Curand, am crescut ritmul, uitand cu totul de existenta lumii, chiar si a lui Fabian. Nici macar pianul nu imi mai aparea in fata ochiilor, exista doar muzica si atat. Notele inalte sau joase imi crapau auzul, sapand pana la cei mai adanci nervi, incordandu-mi intreg trupul sub greutatea lor invizibila. Ritmul crestea amenintator chiar sub mainile mele, urcand din ce in ce mai mult si devenind mai rapid cu fiecare secunda. Parca zambeam, nu sunt sigur, dar imi placea; sunetul si vibratiile... atat, nimic mai mult.
Mi-am izbit violent degelete infierbantate de clapele reci si dure ale pianului, incheiand soloul. Nu! Soloul nu e bine spus! Era un duet! Da, un duet! Pianul si cu mine! Muzicianul si muzica, eram perechea perfecta. El grandios si dur, impodobit si lacuit, eu, fragil si muritor. L-am privit cateva secunde, cu palmele inca lipite de el. Incercam aproape inconstient sa captez ultimele suflari ale sale.
Nu mi-a luat mult sa fiu gata, iar in jumatate de ceas, calare pe armasarul sau alb, am ajuns la castelul sau. De cum ne-au zarit, portile grandioase au fost deschise de doi servitori, si cred ca i-am auzit spunand: "Bine ati revenit, tinere stapan!", nu eram sigur caci viteza cu care Fabian isi obliga calul sa alerge ma tinea mult prea incordat, eu care abia de reuseam sa calaresc de unul singur.
Nu m-am putut abtine sa nu admir acea superba constructie din piatra, atat de inalta incat aveam impresia ca inca putin si ar fi strapuns cerul cu turnurile sale marete. Imi placea atat de mult ca usile sa imi fie deschise, iar oamenii sa faca mici plecaciuni cand ma vedeau, dar asta se intampla doar pentru ca ii eram prieten fiului marchizului. Dar ce imi pasa? Imaginatia imi era uneori mai mare decat realitatea. Pentru cateva ore, sau pentru inca o zi, aveam sa fiu nobil.
L-am urmat pe scarile late, mangaind balustrada eleganta in drum spre dormitorul sau. Bineinteles ca a fost nevoit sa se intoarca si sa ma traga de guler de cateva ori, caci eu ramaneam cu privirea atintita asupra livingului ce se intindea sub noi, la acele candelabre splendide si la picturile scumpe atarnate langa semineu, sau langa minunatul pian castaniu ce domnea stralucitor intr-o incapere deja superba. Cand a reusit in sfarsit sa ma aduca fata in fata cu usa camerei sale, am mai zabovit o clipa doar pentru a admira manerul unduit, de argint, batut cu mici rubine stralucitoare. Probabil valora o avere, dar Fabian nici nu il privea atunci cand isi inclesta degetele inelate cu aur pe el, parand nici sa nu ii observe delicatetea sau, pur si simplu, plictisit de stralucirea lui.
Cand am pasit in camera sa am zambit din nou. Acea odaie pe care o vazusem de atatea ori si imi devenise draga. Era la fel ca de obicei, ordonata, dar nu din cauza stapanului sau, ci a servitorilor care se ingrijeau de aspectul ei. Practic, de fiecare data cand intram ramaneam cu privirea tinta pentru cateva secunde, uitandu-ma prosteste la draperiile a caror culoare mov era luminata de razele soarelui, sau miscate de suflul invizibil a vreunei rafale de vant. De data aceea insa m-am multumit doar sa privesc cum incet incet perdelele se deschid la culoare, o data cu rasaritul soarelui, fara a le putea vedea dansul. Stiam prea bine ca Fabian uraste frigul mai mult ca orice, asa ca geamurile erau deschise doar pentru a aerisi camera si pentru un scurt timp. L-am privit cum se indreapta catre dulapul ce acoperea mai mult de jumatate din perete. Il deschise cu o miscare plictisita si incepu sa cotrobaie. Eu mi-am permis sa ma strecor in spatele sau si sa admir multimea de haine agatate pe umerase de lemn si pantofii stralucitori asezati jos, toate fiind imbogatite cu bijuterii sclipitoare. Sincer, abia asteptam sa imbrac unul din acele costume, stiind ca, la fel ca de oricare alta data cand il insoteam la vreun bal sau eveniment si imbracam unul dintre costumele sale, ma va lasa sa il pastrez, induiosat probabil de cat de fericit sunt in acele vesminte.
-Uite! L-am auzit exclamand incantat in timp ce scotea un costum fabulos, de catifea rosie, impodobit cu rubine si smaralde. Fara sa vreau mi-am lasat gura sa se deschida. Era unul dintre cele mai frumoase costume ale sale, dar el mi-a interpretat gestul gresit. Ce e? Nu-ti place? Spuse el uitandu-se usor mirat la costum.
Nu i-am raspuns imediat, fiind prea absorbit de nasturii de argint in care imi vedeam propria figura deformata.
-Ah... sa nu imi placa!? Cand mi-ai vazut ultima oara garderoba!? Am spus cu o urma de amuzament in voce.
La acest raspuns usor ironic el incepu sa rada, aruncandu-mi in brate hainele. Erau atat de fine la atingere incat ajunsesem cu usurinta in punctul unde priveam fix fiecare detaliu.
-Si cred ca astia s-ar potrivi perfect! L-am auzit din nou spunand, vocea sa facandu-ma sa imi ridic capul. In mana tinea o pereche de pantofi negrii cu o catarama de argint si toc rosu. Ah! Si pana nu uit! L-am privit cum se indeparteaza de dulap si se intoarce catre pat, ingenunchind langa el, aplecandu-se si scotand o valiza groasa si aparent foarte grea. O deschise si am vazut ca inauntru se afla o intreaga colectie de bastoane de argint sau aur, impodobite la randul lor cu pietre pretioase.
Umbla putin printre ele, ridicand cate unul si stramband din nas, punandu-l inapoi, pana cand fata i se lumina cu un zambet. Se ridica in picioare scuturandu-si pantalonii. Intre degete tinea un baston de argint, cu manerul in forma unui cap de lup cu ochii facuti din doua diamante. Mi l-a inmanat ca si pe celelalte lucruri, ca si cand nu ar avea nici o valoare. Se departa putin privindu-ma precum un pictor isi priveste creatia, apoi pocni din degete amintindu-si ceva. Imi intoarse spatele, aproape alergand catre noptiera. O deschise repede si scoase din ea o cutie stralucitoare din care alese cateva inele de aur alb.
-Acum e perfect! Vom spune ca suntem... veri! Am atatea rude ca nici eu nu le stiu, nimeni nu va banui nimic! Spuse el mandru, privindu-ma cu o naivitate induiosatoare.
I-am zambit in semn de raspus, caci altceva nu imi mai venea in minte. Cu toate ca el era cel care imi facea un serviciu, Fabian spunea in continuare ca eu sunt cel care il ajuta. Poate doar ne ajutam reciproc. S-a ridicat brusc, aplecandu-si inconstient capul intr-o parte, privindu-ma curios.
-Stiu si eu, Lio, parca te prinde imaginea asta de mare domn! Spuse el indreptandu-si umerii. Am izbucnit fara sa vreau in ras. El deja ma vedea imbracat in acele catifele scumpe cand eu abia de stateam cu ele in brate, temandu-ma sa nu le scap.
-Hai camarade! Nu fi bosumflat! Am glumit asezand hainele pe patul sau. Dragul meu Fabian putea fi un copil, dar nu pentru a amuza sau a-si ascunde personalitatea, ci pentru ca asa era.
-Nu sunt! Spuse el incrucisandu-si mainile la piept.
-Fabian! Nu te mai incrunta! I-am spus rugator, provocandu-l din priviri.
-Esti o persoana foarte rea, Alessio! A spus zambind, ghicindu-mi intentiile, dar redevenind serios la amintirea balului. Nu putem sa bem nimic, prietene, doar nu vrei sa ma prabusesc lat in fata Biancai, nu?
-Of, camarade, doar la ea iti sta gandul. Am spus resemnat, ridicand din umeri. Pana la noapte mai e mult timp, cum propui sa facem timpul sa se scurga mai repede?
-Ce-ar fi sa imi canti ceva la pian? Stii sa canti la pian, nu? L-am privit mirat incuviintand usor din cap. Fabian imi zambi apucandu-ma de incheietura, tragandu-ma dupa el inapoi pe acele scari fabuloase in incaperea uriasa. M-am oprit la cativa metri de pian, neindraznind sa mai fac vreun pas, de teama de a nu strica ceva.
Vazand ca stau intepenit refuzand categoric sa mai fac vreun pas imi intinse mana si astepta pana i-am apucat-o cu o sfiala evidenta. In curand m-am trezit asezat in fata pianului cu degetele nu departe de clapele delicate.
-Haide, Lio, canta-mi ceva. Spuse el strangandu-ma de umar. ii placea muzica si incercase sa invete, chiar si eu incercasem sa ii arat cate ceva, dar cantatul nu era punctul sau forte.
M-am oprit pentru cateva secunde doar pentru a privi pianul, pentru a-i studia acele forme atat de perfecte, lustruite. Culoarea sa castanie ma atragea intr-un mod bizar, dar cred ca era doar acea dragoste pe care un artist o poarte instrumentului care il ajuta sa isi exteriorizeze sentimentele. M-am asezat cu grija pe scaunul maro, tragandu-l mai in fata. Pentru cateva momente am rasfoit partitura ce o aveam in fata, nu imi dadeam seama ce melodie e, sau a cui e. Nu conta. Nu aveam sa ma iau dupa ea. Am apasat pentru inceput pe cateva clape de dragul de a simti notele vibrante trecandu-mi prin intreg trupul ca un slab soc electric. Curand, am crescut ritmul, uitand cu totul de existenta lumii, chiar si a lui Fabian. Nici macar pianul nu imi mai aparea in fata ochiilor, exista doar muzica si atat. Notele inalte sau joase imi crapau auzul, sapand pana la cei mai adanci nervi, incordandu-mi intreg trupul sub greutatea lor invizibila. Ritmul crestea amenintator chiar sub mainile mele, urcand din ce in ce mai mult si devenind mai rapid cu fiecare secunda. Parca zambeam, nu sunt sigur, dar imi placea; sunetul si vibratiile... atat, nimic mai mult.
Mi-am izbit violent degelete infierbantate de clapele reci si dure ale pianului, incheiand soloul. Nu! Soloul nu e bine spus! Era un duet! Da, un duet! Pianul si cu mine! Muzicianul si muzica, eram perechea perfecta. El grandios si dur, impodobit si lacuit, eu, fragil si muritor. L-am privit cateva secunde, cu palmele inca lipite de el. Incercam aproape inconstient sa captez ultimele suflari ale sale.
![[Imagine: 7nION.jpg?1]](http://i.imgur.com/7nION.jpg?1)