21-10-2011, 06:35 PM
dap, here I am, ca tot am terminat capitolul; acum doua zile ai am reusit in sfarsit sa-mi fac chef sa-l si corectez :))
sper sa va placa si sper sa nu fie greseli strecurate prin capitol (nu prea multe)
deci, lectura placuta si cat mai multe pareri :*
Capitolul 5
Există un moment în viaţă pentru orice. Uneori întreaga ta viaţă ajunge să depindă de o decizie luată în fugă, de o clipă de neatenţie sau de un gest făcut la nimereala. Şi atunci riscăm în fiecare secundă să ne pierdem, riscăm să cădem în gol, să pierdem tot fără şansa de a reveni. Asta înseamnă că ai pierdut în faţa soartei. Iar s-a jucat cu tine, nici măcar nu ai observat…
Clipă de clipă devine tot mai greu să supravieţuim alături de încă milioane de oameni, toţi suntem băgaţi în aceiaşi oală, în acelaş vis stupid.
Dacă viaţa ta ar depinde de un fir de aţă oare ce-ai face? Te-ai chinui poate să te agăţi de el, cu frică de moarte sau ai avea curajul să-l tai, să te laşi în cădere liberă ştiind că odată ajuns jos nu va mai exista decât negru. Atunci nu ar mai exista trecut sau viitor, iar prezentul se va risipi în faţa ochiilor tăi, ca un vis întrerupt de acelaş zgomot zguduitor din fiecare diminiaţă, la aceiaşi oră fixă.
Te poate acuza cineva că te-ai săturat să-ţi trăieşti viaţa, se poate cineva pune în papuci tăi?
Nu, ei nu pot. Dar nimeni nu e dispus să te înţeleagă, nimeni nu se gândeşte să-ţi fie alături, fie că ai să cazi în gol sau ai să ajungi în vârf.
Dar nu-ţi fă griji, ei nu te-au uitat de tot, ai grijă doar să ajungi sus şi toţi acei vechi prieteni ce par că au uitat de existenţa ta vor fi acolo, lângă tine, mâncându-ţi din palma.
Mi-aş dori să nu am dreptate, dar viaţa ma învăţat că niciodată nu poate fi prea rău, dar întodeauna va fi prea bine. Şi atunci o să mai primeşti încă un şut, de parcă nu ai fi deja la pământ.
Dar înca mai poţi să ţipi după ajutor, dacă crezi că cineva se va încumeta să-ţi audă ţipetele disperate. Sau vei fi doar un alt ecou pierdut în ignoranţă, lăsat să se stingă în întunericul morţii.
“TrăieÅŸte viaÅ£a la maximâ€. Ce presupune asta? Să dai cu piciorul la orice normă de moralitate ÅŸi să-Å£i înjunghi prieteni doar pentru a te pune bine cu cel care până la urmă te va arunca ca pe un gunoi. Cum ai putut avea încredere în cineva care te-a pus să-Å£i dobori prietenii? Ai fost orbit de acele promisiuni fără sens, doar o altă scuză penibilă. Nu suntem naivi, nici orbi, suntem doar răi, o genă care te nimiceÅŸte, care-Å£i cere putere ÅŸi te distruge în fiecare minut în care respiri.
Tresar brusc, fără să realizez de ce. Mă întorc instantaneu ca să-l văd trecând în grabă. Vreau să-l strig dar cineva intră în mine făcându-mă să închid ochii pentru o secundă. Îl caut cu privirea dar e prea târziu, deja s-a pierdut în mulţime. Oftez şi o senzaţie ciudată de greaţă îmi cuprinde organismul făcându-mă să tremur uşor. Simt că mă înţeapă ochii şi clipesc uşor încercând să scap de senzaţie.
Lacrimile vroiau să pună iarăşi stăpânire pe mine, făcându-mă slabă, vulnerabilă.
Mă întorc înapoi continuându-mi drumul. Îmi ating umarul drept simţind durere în el şi-mi amintesc că cineva tocmai ce intrase în mine cu putere. Îmi muşc buza de jos încercând parcă să mai remediez durerea de la umăr şi merg mai departe cu paşi mărunţi, nesiguri. Nici măcar nu ştiu sigur unde vreau să ajung.
Ajung acasă târziu, fără să realizez măcar când a trecut atâta timp. Părinţii mei se uită la ceva film împreună aşa că profit de situaţie şi mă strecor direct în camera mea.
Îmi simt pleoapele grele deşi ştiu ca nu e încă ora la care mă culc în mod normal. Închid ochii şi las somnul să mă cuprindă, chiar dacă ştiu că-l voi visa din nou.
Îmi lipseşti… Naruto.
Eram din nou noi, ca în fiecare noapte, împreună, zâmbind spre răsărit. Te strângeam în braţe şi tu îmi spuneai încă o poveste care să mă facă să râd. Dar mai apoi a venit furtuna şi totul era negru şi tu plângeai. Aveai ochii roşi iar eu îmi pierdusem glasul, nu-mi mai puteai simţi nici atingerea, rămăsese-şi singur…
Aud zgomotul puternic scos de telefon încercând în zadar să mă trezească, iarăşi m-am trezit înainte ca el să sune. Nu vreau să mă ridic din pat, nu vreau să merg la şcoala ca să văd iaraşi locul lui gol. Să privesc din nou pe geam şi fiecare frunză căzută să-mi aminteasă că el e singur, că am promis ca îi voi fi aproape.
Cobor din pat fără să ştiu măcar ce trebuie să fac, doar aceleaşi gesturi mecanice după anii trăiţi în aceiaşi dezagreabilă rutină zilnică. Îmi arunc pe faţă câţiva pumni de apă rece, dându-mi nişte fiori pe şira spinării.
După zece minute ies din casă conştientă totuşi că e prea devreme. Îmi cumpăr o cafea sorbind din ea cu o poftă neobişnuită mie şi merg mai departe spre liceu.
În zece minute mă aflu în faţa liceului, încă mult prea devreme. Am terminat deja cafeaua şi simt o vitalitate ciudată în tot trupul. Mă uit la ceas şi văd ca orele încep abia peste patruzeci de minute. Zâmbesc inconştientă şi paşi încep să mă poarte pe străzile oraşului spre el.
Astăzi vreau să te văd neaparat, indiferent cât are să mă răneasca de rău chestia asta. Nu o poate face mai rău decât absenţa ta, dacă ai şti măcar cât doare…
Ajung în faţa uşi lui şi simt cum îmi tremură încheieturile mâini, totuşi păstrez un zâmbet prostesc pe fată care nici măcar pentru mine nu are sens. Totul poate deveni nimic iar eu voi uita din nou să zâmbesc, chiar şi zâmbetul acela fals care să mă acopere în faţa lor. Naruto… chiar m-ai uitat de tot?
Îmi ridic mâna stângă apăsând pe butonul gri de lângă uşă, imediat aud un sunet care-mi irită auzul, de parcă ceva s-ar sparge în urechile mele. Şi aştept, plină de speranţă sau pregătită sa cad, poate amândouă sau poate niciuna…
stiu ca putea fi mai lung dar daca mai scriam era prea lung dupa
deci o las pe Mina sa va scoata din suspansul creat de mine (adica sper ca l-am creat :)))
sper sa va placa si sper sa nu fie greseli strecurate prin capitol (nu prea multe)
deci, lectura placuta si cat mai multe pareri :*
Capitolul 5
~Hinata pov.~
Există un moment în viaţă pentru orice. Uneori întreaga ta viaţă ajunge să depindă de o decizie luată în fugă, de o clipă de neatenţie sau de un gest făcut la nimereala. Şi atunci riscăm în fiecare secundă să ne pierdem, riscăm să cădem în gol, să pierdem tot fără şansa de a reveni. Asta înseamnă că ai pierdut în faţa soartei. Iar s-a jucat cu tine, nici măcar nu ai observat…
Clipă de clipă devine tot mai greu să supravieţuim alături de încă milioane de oameni, toţi suntem băgaţi în aceiaşi oală, în acelaş vis stupid.
Dacă viaţa ta ar depinde de un fir de aţă oare ce-ai face? Te-ai chinui poate să te agăţi de el, cu frică de moarte sau ai avea curajul să-l tai, să te laşi în cădere liberă ştiind că odată ajuns jos nu va mai exista decât negru. Atunci nu ar mai exista trecut sau viitor, iar prezentul se va risipi în faţa ochiilor tăi, ca un vis întrerupt de acelaş zgomot zguduitor din fiecare diminiaţă, la aceiaşi oră fixă.
Te poate acuza cineva că te-ai săturat să-ţi trăieşti viaţa, se poate cineva pune în papuci tăi?
Nu, ei nu pot. Dar nimeni nu e dispus să te înţeleagă, nimeni nu se gândeşte să-ţi fie alături, fie că ai să cazi în gol sau ai să ajungi în vârf.
Dar nu-ţi fă griji, ei nu te-au uitat de tot, ai grijă doar să ajungi sus şi toţi acei vechi prieteni ce par că au uitat de existenţa ta vor fi acolo, lângă tine, mâncându-ţi din palma.
Mi-aş dori să nu am dreptate, dar viaţa ma învăţat că niciodată nu poate fi prea rău, dar întodeauna va fi prea bine. Şi atunci o să mai primeşti încă un şut, de parcă nu ai fi deja la pământ.
Dar înca mai poţi să ţipi după ajutor, dacă crezi că cineva se va încumeta să-ţi audă ţipetele disperate. Sau vei fi doar un alt ecou pierdut în ignoranţă, lăsat să se stingă în întunericul morţii.
“TrăieÅŸte viaÅ£a la maximâ€. Ce presupune asta? Să dai cu piciorul la orice normă de moralitate ÅŸi să-Å£i înjunghi prieteni doar pentru a te pune bine cu cel care până la urmă te va arunca ca pe un gunoi. Cum ai putut avea încredere în cineva care te-a pus să-Å£i dobori prietenii? Ai fost orbit de acele promisiuni fără sens, doar o altă scuză penibilă. Nu suntem naivi, nici orbi, suntem doar răi, o genă care te nimiceÅŸte, care-Å£i cere putere ÅŸi te distruge în fiecare minut în care respiri.
Tresar brusc, fără să realizez de ce. Mă întorc instantaneu ca să-l văd trecând în grabă. Vreau să-l strig dar cineva intră în mine făcându-mă să închid ochii pentru o secundă. Îl caut cu privirea dar e prea târziu, deja s-a pierdut în mulţime. Oftez şi o senzaţie ciudată de greaţă îmi cuprinde organismul făcându-mă să tremur uşor. Simt că mă înţeapă ochii şi clipesc uşor încercând să scap de senzaţie.
Lacrimile vroiau să pună iarăşi stăpânire pe mine, făcându-mă slabă, vulnerabilă.
Mă întorc înapoi continuându-mi drumul. Îmi ating umarul drept simţind durere în el şi-mi amintesc că cineva tocmai ce intrase în mine cu putere. Îmi muşc buza de jos încercând parcă să mai remediez durerea de la umăr şi merg mai departe cu paşi mărunţi, nesiguri. Nici măcar nu ştiu sigur unde vreau să ajung.
Ajung acasă târziu, fără să realizez măcar când a trecut atâta timp. Părinţii mei se uită la ceva film împreună aşa că profit de situaţie şi mă strecor direct în camera mea.
Îmi simt pleoapele grele deşi ştiu ca nu e încă ora la care mă culc în mod normal. Închid ochii şi las somnul să mă cuprindă, chiar dacă ştiu că-l voi visa din nou.
Îmi lipseşti… Naruto.
***
Eram din nou noi, ca în fiecare noapte, împreună, zâmbind spre răsărit. Te strângeam în braţe şi tu îmi spuneai încă o poveste care să mă facă să râd. Dar mai apoi a venit furtuna şi totul era negru şi tu plângeai. Aveai ochii roşi iar eu îmi pierdusem glasul, nu-mi mai puteai simţi nici atingerea, rămăsese-şi singur…
Aud zgomotul puternic scos de telefon încercând în zadar să mă trezească, iarăşi m-am trezit înainte ca el să sune. Nu vreau să mă ridic din pat, nu vreau să merg la şcoala ca să văd iaraşi locul lui gol. Să privesc din nou pe geam şi fiecare frunză căzută să-mi aminteasă că el e singur, că am promis ca îi voi fi aproape.
Cobor din pat fără să ştiu măcar ce trebuie să fac, doar aceleaşi gesturi mecanice după anii trăiţi în aceiaşi dezagreabilă rutină zilnică. Îmi arunc pe faţă câţiva pumni de apă rece, dându-mi nişte fiori pe şira spinării.
După zece minute ies din casă conştientă totuşi că e prea devreme. Îmi cumpăr o cafea sorbind din ea cu o poftă neobişnuită mie şi merg mai departe spre liceu.
În zece minute mă aflu în faţa liceului, încă mult prea devreme. Am terminat deja cafeaua şi simt o vitalitate ciudată în tot trupul. Mă uit la ceas şi văd ca orele încep abia peste patruzeci de minute. Zâmbesc inconştientă şi paşi încep să mă poarte pe străzile oraşului spre el.
Astăzi vreau să te văd neaparat, indiferent cât are să mă răneasca de rău chestia asta. Nu o poate face mai rău decât absenţa ta, dacă ai şti măcar cât doare…
Ajung în faţa uşi lui şi simt cum îmi tremură încheieturile mâini, totuşi păstrez un zâmbet prostesc pe fată care nici măcar pentru mine nu are sens. Totul poate deveni nimic iar eu voi uita din nou să zâmbesc, chiar şi zâmbetul acela fals care să mă acopere în faţa lor. Naruto… chiar m-ai uitat de tot?
Îmi ridic mâna stângă apăsând pe butonul gri de lângă uşă, imediat aud un sunet care-mi irită auzul, de parcă ceva s-ar sparge în urechile mele. Şi aştept, plină de speranţă sau pregătită sa cad, poate amândouă sau poate niciuna…
stiu ca putea fi mai lung dar daca mai scriam era prea lung dupa
deci o las pe Mina sa va scoata din suspansul creat de mine (adica sper ca l-am creat :)))
