Când fulgerul loveşte

[Me�al.]

Helău. Vă mulţumesc pentru comentarii * hugs *
Am venit cu al doilea capitol şi, îmi pare rău să vă anunţ, dar al treilea o să vină abia peste două săptămâni fiindcă sunt plecat la mare şi nu ştiu cât timp o să stau să scriu - sau dacă o să-mi iau laptopul.
Ah, şi din cauza faptului că trebuia terminat azi, capitolul nu e corectat.
Lectură plăcută!

II

Mulţi mi-au spus că emoţiile ne fac mai puternici, însă, în astfel de momente, credeam că totul era o mare minciună. Mă aflam în arena uriaşă a Colegiului Aran’gar şi stăteam pironită în mijlocul terenului de baschet, privind în jur. Elevii se holbau la mine, şuşoteau şi unii chiar râdeau. De mine. Deveneam bătaia de joc a şcolii. Însă nu mă puteam mişca, trupul fiindu-mi paralizat de toate acele sunete. Deveneam paranoică, probabil. Am simţit o mână bătându-mi uşor umărul şi m-am întors rapid, dintr-o singură mişcare. În faţa mea stătea relaxat un tip foarte chipeş. Părul său blond era răvăşit, iar ochii lui de culoarea lemnului mă fixau. Pielea îi era uşor bronzată, pe chip fiindu-i întipărit un zâmbet larg.

- Respiră adânc, gândeşte-te că îl poţi învinge şi avântă-te. Să nu îţi stea mintea la zgomotele din arenă fiindcă ei cred că nu îl poţi bate fiindcă eşti fată. Dovedeşte-le de ce eşti capabilă. Nu ezita şi vei reuşi, mi-a spus tipul la ureche.

Când am vrut să îi mulţumesc pentru sfatul său drăguţ şi uimitor, el dispăruse. În urma sa am putut simţi doar mirosul unui parfum scump, cu un uşor iz de lămâie. Am oftat, întrebându-mă dacă aveam să-l mai văd vreodată prin şcoală sau dacă nu. Însă nu am putut să visez atât de mult la băiat fiindcă mi-am auzit numele strigat, pe un ton autoritar. M-am întors în direcţia respectivă şi am putut vedea un bărbat înalt, cu puţină burtă, ce era îmbrăcat într-un costum de arbitru. Ţinea într-o mână mingea, iar în cealaltă fluierul pe care l-a băgat în buzunar. Nu părea că avea să arbitreze jocul. Eu şi cu Kyle ne-am apropiat, el privind atent în ochii mei.

- Un joc simplu, doi la doi. Cine marchează cinci coşuri câştigă. Faulturile sunt permise, deşi ar fi bine să încercaţi să le evitaţi, a spus bărbatul. Fără arbitru, a adăugat, observând că îl priveam nelămurită.

Imediat după aceea, a aruncat mingea în aer, iar Kyle a sărit înspre ea. Desigur, nici eu nu m-am lăsat mai prejos, deşi el era mai înalt decât mine. A aruncat mingea într-o parte, mai aproape de el şi a început să alerge în direcţia aceea. Desigur, nu m-am lăsat mai prejos şi l-am prins de tricou, sărindu-i în cârcă. Nu a părut foarte surprins fiindcă a continuat să alerge. Apoi l-am sărutat uşor pe gât, lingându-i pielea şi muşcându-l uşor. Probabil că nu s-a aşteptat la aşa ceva fiindcă a gemut şi s-a oprit. Am surât, fericită că tehnica a funcţionat, şi am plonjat înspre minge. Am prins-o destul de repede şi am început să alerg înspre coşul adversarului meu. Însă Kyle s-a ridicat mult prea devreme de pe jos şi m-a privit urât. Nu îi convenise ce făcusem şi, sinceră să fiu, nici eu nu eram mândră de gestul meu. Gâtul era un loc sensibil al băieţilor şi, probabil, că făcusem o greşală. Furios, a început să alerge în direcţia mea, părul său roşcat devenind un fel de tornadă de foc. Am încercat să îl fentez, însă mi-a pus piedică. M-am prăbuşit pe podea, lovindu-mă la gleznă. Până să mă ridic, Kyle a marcat un coş şi a aruncat mingea înspre mine. Poate că făcuse asta din milă fiindcă nu voia să câştige aşa uşor, însă i-am acceptat provocarea. Cu chiu cu vai, m-am ridicat de pe jos, testându-mi glezna. Mă înţepa uşor când călcam, dar puteam să o ignor. Trebuia. Am început să alerg uşor şchiopătat spre coş şi, când Kyle mi-a apărut în faţă, i-am dat un pumn în burtă. Nu a părut afectat, dar a stat câteva secunde pe loc, moment perfect pentru ca să marchez un coş. Era egalitate. Perfect.

Restul meciului a fost unul foarte palpitant, plin de faulturi. Însă se terminase cu un rezultat nu foarte bun pentru mine. Pe lângă numeroasele lovituri sângerânde, pierdusem. Cu o diferenţă de un punct! Mi-am dat ochii peste cap şi m-am trântit pe podea, încercând să ignor râsetele celor din jurul meu. Nu păreau surprinşi că am pierdut, dar le plăcea să îşi bată joc de mine. Mi-am strâns picioarele pe lângă trup, străduindu-mă să nu plâng. Nu aveam de ce fiindcă toţi ştiau că Kyle D’Angers e cel mai bun din şcoală. Nu aveam cum să îl înfrâng.
Puţin mai târziu, Kyle a trecut zâmbitor pe lângă mine, iar eu mi-am ridicat privirea înspre el. Era la bustul gol, iar toate fetele – puţine, ce-i drept – îl priveau şi aproape că salivau. Îi auzeam până şi pe băieţi cum spuneau cât de bine arată. Mi-am dat ochii peste cap şi, nu ştiam de ce, am avut convingerea că se găseau câţiva tipi gay.

- Elevi şi eleve, ştiţi ce căutăm toţi aici, a început Kyle. Să anunţ în ce echipă este...
- Ratata aia! a ţipat un băiat înalt, aruncând cu o minge de basket înspre mine.


Nu am avut timpul necesar pentru a mă feri fiindcă întreg corpul mă durea mult prea tare. Am închis ochii, strângându-i şi rugându-mă să nu mă lovească în cap. Însă nu s-a întâmplat nimic, nu am simţit nimic. Temătoare, am deschis ochii şi l-am văzut pe Kyle stând pe vine în faţa mea, cu mâinile aşezate în dreptul feţei sale. Nu ştiam ce să spun şi nici ce se întâmplase, dar nu mi-a luat mult să-mi dau seama. Adolescentul sărise în faţa mea pentru a mă apăra şi primise el o lovitură puternică în obraz. Toţi elevii îl priveau speriaţi şi mă întrebam ce reacţie putea să aibă. Tipul ce aruncase mingea tremura din toate încheieturile şi se dădea lent înapoi, lovindu-se de diferite persoane. Kyle s-a ridicat lent şi s-a întors cu faţa spre mine, iar eu i-am putut vedea urma roşie de pe obraz. Mi-a întins uşor mâna şi m-a ajutat să mă ridic, gestul său surprinzându-mă destul de tare. Mă ridicasem mult prea repede de pe jos, însă, şi am simţit cum o ameţeală cumplită mă cuprinde. Începusem a mă legăna pe picioare, precum un om beat, dar am realizat că, atunci când nu mă mai balansam, eram sprijinită de cineva. Da, chiar Kyle D’Angers mă sprijinise de trupul său pentru a nu mă sprijini. Sigur voia să îi întorc favoarea, doar nu făcea asta pentru a fi un coleg model. L-a fixat, mai apoi, cu privirea pe adolescentul răspunzător de toate acestea şi a zis cu o voce mai mult decât înfiorătoare:

- Detenţie. Trei luni. Cea mai rea.

Tipul a început să tremure şi mai tare şi apoi a fugit din sală. Nu ştiam ce era cu pedeapsa aceasta numită „cea mai rea”, dar probabil chiar era aşa de se speriase ăla. Elevii au început să şuşotească, arătând cu degetul înspre mine şi Kyle. Probabil că nu le convenea că băiatul model al şcolii o ajuta pe tipa cea nouă. Sincer, nici mie nu îmi convenea, dar, având în vedere că nu mă puteam ţine pe picioare, preferam această situaţie.

- Cum spuneam, Melissa Mayer o să fie în echipa numărul doi datorită experienţei sale şi a rezistenţei. Este echipa condusă de Jesse Wilady, a spus brunetul.

În faţa mea şi-a făcut apariţia tipul ce îmi dăduse sfatul acela la începutul meciului. Pe chip îi şedea un zâmbet ştrengăresc şi ochii îi erau fericiţi. Mi-a ciufulit părul, şoptind un „bravo puştoaico!”. Kyle i-a zâmbit blondului şi i-a spus să mă ducă la infirmerie şi, mai apoi, să îmi arate camera. Apoi brunetul mi-a făcut cu mâna, dispărând în mulţime. Privirea mi-a revenit asupra lui Jesse, noul meu căpitan.

- Ei, puştoaico, te-ai descurcat mai bine decât mă aşteptam şi l-ai surprins şi pe Kyle, se pare, a spus, pornind înspre uşă.
- L-am surprins pe tip? Nu mi se pare, sincer, că m-a făcut praf, am spus, uşor abătută.
- Melissa, nu ai văzut că diferenţa dintre scorurile voastre a fost atât de mică? Doar un punct. Ultimul băiat ce a jucat cu Kyle a pierdut imediat în faţa lui, meciul ăla a durat doar cinci minute. Ai talent şi asta a văzut şi el. În plus, l-ai faultat destul de mult ceace e cam imposibil la el.

În timp ce mergeam pe holurile largi ale stadionului, l-am tot văzut pe Jesse zâmbind şi nu puteam să nu întreb de ce era atât de fericit. Probabil că pentru echipa sa nu eram cine ştie ce avantaj, dat fiind faptul că eram o fată. Sau se putea ca aia să fie faţa sa, tot timpul zâmbitoare. Oricum, mintea nu îmi stătea deloc la Jesse sau la echipă, ci la Kyle. Nu ştiam de ce mă gândeam aşa de des la el, dar gestul său m-a uimit enorm. Se băgase în faţa mea şi încasase o lovitură destul de puternică pentru... ce? Nici nu ne cunoşteam deloc şi el a sărit să mă apere. Nu înţelegeam de ce a făcut aşa ceva. Dacă eram în aceeaşi echipă era un oarecare motiv, dar acum? Poate că îi plăcea să pedepsească oamenii sau detesta bătăile sau nu îl suferea pe tipul ăla. Cine ştie? Însă voiam să îi mulţumesc pentru ce făcuse, deşi nu era genul meu. Jesse s-a oprit în faţa unei uşi albe, mari şi am intrat amândoi înăuntru. Infirmeria era o cameră uriaşă în care se aflau trei paturi, mai multe dulapuri cu medicamente, un birou, nişte scaune şi o chiuvetă. Pereţii erau de un alb bolnăvicios, precum şi restul mobilierului. Pe un scaun l-am văzut pe Kyle, cu o pungă cu gheaţă pe obraz. Stătea cu ochii închişi şi nu îmi dădeam seama dacă ştia sau nu că eu şi Jesse intrasem. M-am uitat la blond, care îl privea la Kyle cu o expresie foarte ciudată pe chip, indescifrabilă. Mi-a făcut un semn pentru a lua loc pe scaun şi l-am ascultat, privirea fiindu-mi aţintită asupra brunetului. Când acesta şi-a deschis ochii, am putut vedea oboseala din ei. Şi-a lăsat punga cu gheaţă pe birou şi am observat cât de vânăt îi era obrazul, foarte aproape de ochi. Era şi puţin umflat, ochiul său drept părând vizibil mai mic.

- Îmi pare rău, am murmurat, lăsându-mi capul în jos.
- Nu ai făcut nimic, doar eu am sărit în faţa ta, a răspuns el, obosit.

Vocea îi era calmă precum apa unui lac. Vorbea încet şi greu, nefiindu-i uşor să spună ceva cu obrazul umflat. Pentru prima dată în viaţa mea, cineva sărise să îmi ia apărarea şi, pentru prima dată, îmi venea să îmi cer scuze tot timpul unei persoane. Nu mă mai înţelegeam deloc.
Am tresărit când Jesse a pus vata udă de la spirt pe o rană sângerândă, însă nu m-am plâns deloc fiindcă puteam suporta aşa zisa durere. Trebuia să fiu puternică şi să rezist precum un luptător. Nu mă aflam aici pentru a mă plânge, ci voiam să avansez şi să prind ziua când îl voi învinge pe Kyle. Da, cândva o să fiu pregătită şi, într-un meci, o să îl bat, o să fiu cea mai bună din Aran’gar. Însă pentru asta trebuia să fiu puternică şi să mă antrenez.

- Mă duc în cameră, a mormăit Kyle, ridicându-se de pe scaun.

Pentru o secundă, aproape că l-am văzut legănându-se pe picioare şi aproape căzând, dar şi-a revenit imediat şi a ieşit repede din încăpere. Şi Jesse păruse a fi observat fiindcă era oarecum trist. Nu ştiam care era relaţia dintre ei, dar blondul mă făcea să cred că ştia multe despre Kyle. Eram teribil de curioasă să aflu ce avea, de ce părea aşa de slăbit când la meci avusese atâta energie. Erau multe enigme pe care trebuia să le rezolv, iar asta depindea foarte mult de Jesse, de cât de onest putea să fie.
După ce mi-a pansat rănile am mers înspre camera unde aveam să stau – eu şi cu încă nu ştiu câţi băieţi. Eram deja pe holurile internatului, pereţii fiind pătaţi de carioci sau markere. Mi-a arătat o uşă mare, pe care era lipită o plăcuţă pe care scria mare „2”. Am intrat amândoi, el fiind în faţa mea, şi am putut vedea o cameră lungă, cu pereţii albi şi ferestre mari acoperite cu draperii de un verde pal. Pe de-o parte şi pe alta a pereţilor, erau puse paturi supraetajate, de două persoane. Aşternuturile erau, de asmenea, albe, iar în faţa paturilor de campanie erau puse două lăzi – locul unde trebuia să ne ţinem lucrurile. O uşă, în partea opusă a camerei ducea spre baia comună. Jesse mi-a arătat un pat liber, într-un colţ, mai ferit de celelalte şi fără etaj.

- Aici e un loc bun să dormi, cred. În jurul tău sunt trei fete, iar mai departe băieţi. Îţi urez succes, draga mea.

Am analizat patul ce nu arăta superb şi am văzut valizele mele puse lângă el. Se mişcaseră extrem de rapid, nici nu mă aşteptasem. Jesse a dat să plece, întorcându-se pe călcâie şi mergând înspre uşă. Bocancii săi militari făceau un zgomot puternic pe podea. Dintr-o dată, s-a întors cu faţa la mine, de parcă îşi amintise ceva. S-a îndreptat spre o uşă pe care scria „Nu intraţi” şi a ieşit de acolo cu o cutie în mână, pe care mi-a înmânat-o. L-am privit curioasă, neînţelegând ce era în ea, iar el şi-a dres glasul, spunând:

- Acolo sunt bocancii tăi. Sunt măsura ta, nu îţi face probleme, Melissa. O să ai nevoie de ei când o să plouă afară.

A zâmbit şi a dat să plece din nou.

- Uniforma mea unde e? am ţipat, oprindu-l.
- E pe un umeraş pe bagajele tale. S-au ocupat nişte băieţi de el, e intact, nu-ţi face probleme.

Iarăşi a vrut să plece, iar eu m-am trântit pe pat, observând umeraşul. Trebuia să mă schimb la loc în uniformă, momentul acesta fiind perfect. Nimeni nu era în cameră. Însă ceva mă sâcâia, iar la respectiva întrebare putea să-mi răspundă numai Jesse. Trebuia să risc fiindcă nu suportam să nu ştiu adevărul.

- Kyle ce a păţit, Jesse? Era atât de slăbit... nu era el însuşi în infirmerie.

Jesse s-a întors cu faţa la mine, pe chip fiindu-i întipărită aceeaşi expresie indescifrabilă. A oftat şi s-a apropiat de mine, aşezându-se pe patul meu. Salteaua a scârţâit sub greutatea noastră şi s-a lăsat destul de mult. Chiar mă întrebam cât avea să ţină vechitura asta numită pat.

- Of, Kyle...

Din felul în care începuse, nu puteam prevesti nimic bun. Ştiam că Kyle ascunde ceva, iar Jesse părea să ştie foarte bine ce.
Însă îmi făceam griji enorme pentru Kyle şi nu înţelegeam de ce.
Ce treabă aveam eu cu Kyle D’Angers?