Răspunsuri: 201
Subiecte: 6
Data înregistrării: Jul 2011
Reputație:
12
Zupi: 736 z
Asta este o altă poveste la care lucrez. Sper că o să vă placă.
Accept orice fel de critici.
Capitolul 1
De ce mi se întâmplă chestii dintr-astea tocmai mie? De ce?
Acesta a fost primul lucru la care m-am gândit după ce am părăsit clădirea ce reprezenta liceul la care învăţam şi am început să alerg pe străzile ce mi se păreau mult prea aglomerate.
Azi dimineaţă am crezut că, deşi ziua a început cum nu se poate mai prost, deoarece nu am auzit ceasul deşteptător şi am întârziat la prima oră, în cele din urmă va fi o zi cât se poate de bună. Desigur, acest lucru nu s-a întâmplat, iar totul a mers din ce în ce mai rău.
Profesoara de fizică s-a gândit să facă ora mai interesantă scoţând diverşi elevi la tablă pentru a rezolva anumite tipuri de probleme. Evident că nu am scăpat tocmai eu de această plăcere şi, deoarece fizica nu este tocmai punctul meu forte, m-am ales cu o notă mică.
La ora de matematică profesoara a binevoit să ne prelungească ora de curs cu treizeci de minute pentru a rezolva un exerciţiu complicat. Ca să nu mai spun că în cele din urmă nici măcar nu a reuşit să-l finalizeze.
Şi datorită acestei întâmplări acum, mai mult ca sigur, voi întârzia la cursul de vrăjitorie.
Ah, ar mai fi un mic detaliu pe care ar trebui să-l menţionez despre mine: sunt vrăjitoare. Nu vă gândiţi la genul de vrăjitoare despre care citiţi în cărţile pentru copii, care zboară pe mături şi folosesc baghete magice şi aşa mai departe. Noi facem vrăji doar cu ajutorul mâinilor şi a gândurilor.
Acum probabil vă gândiţi că viaţa mea este mult mai uşoară din cauza acestui lucru. Ei bine, nu este întotdeauna aşa. De ce? În primul rând deoarece eu încă mai învăţ cum să folosesc magia, iar uneori mi se întâmplă să încurc vrăjile şi... ei, aţi înţeles ideea. O altă problemă ar fi faptul că lumea nu ştie despre existenţa vrăjitorilor, iar noi trebuie să ne asigurăm că lucrurile nu se vor schimba. De ce nu folosim pur şi simplu magia oricând şi oricum dorim? Răspunsul este cum nu se poate mai simplu. În Lumea Vrăjitorilor există un consiliu, format din cei mai puternici dintre vrăjitori, care se asigură că toţi respectă acestă regulă. Cât despre cei care încearcă să dezvăluie faptul că magia există, ei riscă să-şi piardă puterile pentru totdeauna.
Am ajuns la blocul unde locuieşte mătuşa mea, am urcat scările până la primul etaj şi după ce am bătut de două ori în uşă am intrat în apartament.
Mi-am lăsat ghiozdanul în hol şi m-am îndreptat spre sufragerie. Stătea pe una din canapele, cu spatele la mine, sorbind dintr-o ceaşcă de ceai.
Sufrageria nu arăta cu nimic mai deosebit faţă de alte încăperi de genul acesta: două canapele şi un fotoliu erau aşezate în aşa fel încât persoanele care ar fi vorbit să stea faţă în faţă; în centrul acestora se afla o măsuţă de cafea pe care acum erau aşezate o ceaşcă de ceai, un ceainic, din care încă mai ieşea puţin abur, iar un pic mai la stânga o carte foarte groasă; lipită de peretele din dreapta se afla o bibliotecă plină până la refuz cu fel de fel de cărţi. Camera era completată de un televizor ce se afla pe o măsuţă în centrul bibliotecii şi de câteva tablouri ce înfăţişau diverse pesaje. Jaluzelele de la ferestre erau, ca de obicei, trase pentru ca nimeni să nu vadă ce se petrece în această încăpere în fiecare săptămână.
Am tras aer adânc în piept, sperând că nu mă certea de data asta, şi am intrat in sufragerie.
- Bună mătuşă.
- Ai întârziat, domnişoară, a zis pe un ton cât se poate de calm.
De ce mai sperasem oare?
- Îmi pare rău.
- Cum te aştepţi să înveţi ceva dacă nu ajungi la timp?
- Asta se întâmplă deoarece ultima mea oră a fost matematica.
- Hai să începem ora mai bine, ce zici?
- Bine, am zis aşezându-mă pe canapeau din faţa ei.
- Azi te voi învăţa cum să te transformi în oricare altă persoană pe care ai văzut-o vreodată, a zis punând ceaşca pe masă.
- Sună interesant. Cum faci asta?
- Mai întâi trebuie să ÅŸtii foarte bine cum arată persoana respectivă. Te concentrezi pe acea imagine, iar când crezi că eÅŸti gata zici “transformareâ€. Åži încă ceva: dacă nu te schimbi la loc înainte de apusul sorelui nu vei mai putea să o faci vreodată.
Am întrebat-o dacă trebuie zisă cu voce tare, iar răspunsul a fost nu. Am încercat să evit să pun în aplicare acea vrajă deorece nu eram tocmai sigură că mi-ar fi reuşit. Cu toate acestea nu am reuşit să scap şi am fost nevoită să accept.
M-am ridicat în picioare, am studiat-o cu atenţie, încercând să ma concetrez pe cât de mult posibil pe felul în care arăta. Era destul de slabă, părul blond îi ajungea aproape până la talie, ondulându-se la vârfuri, iar ochii albaştri mă priveau aşteptând să vadă rezultatul. Am zis în gând “transformare†şi apoi am întrebat-o cum m-am descurcat, cu toate că ştiam mult prea bine răspunsul.
- Nu te concentrai, nu-i aÅŸa?
- Nu chiar...
- Of, transformă-te înapoi. De ce nu te concentrezi?
- Pentru că sunt obosită.
- O să mă prefac că te cred. Aş mai vrea să ştiu un singur lucru. Şi te rog să fii sinceră. Nu pari să fii prea încântată de ideea de a învăţa trucuri noi. De ce?
- Nu e vorba de asta. Doar că nu prea am ocazia să folosesc multe dintre vrăjile pe care mi le arăţi şi uneori mă întreb de ce mă mai chinui să le învăţ.
- Asta crezi acum, dar într-o bună zi vei avea nevoie de toate aceste vrăji.
- Zău?
- Da. Vrei să mai încerci o dată?
- Poate cu altă ocazie. Ar cam trebui să plec până nu mă sună tata.
- Ok. Eu o să fiu plecată într-o mică vacanţă pentru o săptămână sau două. Să nu faceţi vreo prostie.
I-am urat distracţie plăcută şi am salutat-o înainte să ies din sufragerie
- La revedere, Alex, a zis ea în urma mea.
Mi-am recuperat ghiozdanul şi am ieşit în stradă gândindu-mă că ziua asta fusese un dezastru total. De parcă nu era suficient faptul că m dat-o în bară la şcoală şi că nu am nicio idee despre cum să-i spun tatei despre notă, acum nici măcar vrăjile nu îmi mai reuşesc. Era mult mai simplu când eram doar un copil. Pe atunci eram atât de încântată de faptul că pot să fac anumite lucruri pe care alţi copii nu le pot face încât aproape orice vrajă îmi reuşea din prima. Nu a mai fost însă la fel de amuzant după ce am aflat că nu voi putea împărtăşi acest lucru cu oricine.
Când am ajuns acasă eram de-a dreptul epuizată. Nici măcar nu m-am mai obosit să duc ghiozdanul în cameră, ci l-am lăsat pur şi simplu să zacă pe hol.
Am intrat în sufragerie unde l-am găsit pe tata stând pe canapea, uitându-se la un meci de fotbal.
După ce l-am salutat m-am îndreptat spre camera surorii mele, Chris.
De fapt numele ei este Christina, iar al meu Alexandra, dar nimeni nu ne mai strigă aşa de ceva vreme. Chris este sora mea geamănă şi învăţăm în aceeaşi clasă la liceu. Semănăm destul de mult una cu cealaltă. Avem aceeaşi înălţime, acelaşi păr negru scurt ale cărui vârfuri se îndoaie întotdeauna spre interior şi până şi bretonul stă cam la fel, deşi ea încearcă mereu să-l aranjeze altfel. Singura diferenţă dintre noi o reprezintă culoarea ochilor, ai mei fiind verzi, iar ai ei albaştri.
Tata se laudă mereu că semănăm cu el, deşi toţi ceilalţi susţin contrariul. Nimeni nu ştie pe ce se bazează când aduce acest argument, deoarece părul lui este de un şaten închis, iar ochii căprui.
În altă ordine de idei, mama nu avut niciodată curajul să-i spună tatei că este vrăjitoare, aşa că de câte ori mergem la mătuşa noastră pentru a învăţa vrăji noi inventăm tot felul de poveşti pe care i le spunem.
Am ciocănit o dată în uşă, apoi am intrat închizând uşa în urma mea. Chris stătea întinsă pe pat cu o carte în mână.
- Felicitări, surioară!
- Mersi. Eşti a nu ştiu câta persoană care îmi zice asta, a spus ridicându-se din pat.
Chris merge la cursuri de carate de când avea cinci sau şase ani şi a participat la câteva concursuri. De data aceasta reuşise să se califice pe locul al treilea.
- Şi ziua ta cum a fost? M-a întrebat.
Următoarele zece minute au fost petrecute istorisind întâmplările din acea zi. Nici măcar acea vrajă nu reuşise să îmi ridice cât de cât moralul.
Ghinionu a fost că tata a intrat în cameră exact în momentul în care îi povesteam despre vrajă, aşa ca am fost nevoită să-i spun că este vorba despre o piesă pe care urmează să o facem la şcoală. Din fericire, cred că a crezut povestea. Adevărul este că nu îmi face prea mare plăcere să-l mint pe tata. Uneori am vrut să-i spun chiar eu adevărul, însă de fiecare dată mama a reuşit să mă convingă că poate e mai bine să mai aşteptăm puţin. Şi uite aşa anii au trecut, iar el tot nu a aflat adevărul despre noi.
După ce i-am urat noapte bună lui Chris am făcut un duş rapid şi tocmai mă pregăteam să mă bag în pat când am auzit un ciocănit în uşă şi am văzut-o pe mama stând în prag. M-a întrebat dacă putem să discutăm despre ceva anume, iar eu am acceptat.
A inchis uşa şi s-a aşezat lângă mine pe pat. Părul negru, lung până la talie, îi cădea în voie pe umeri, iar ochii verzi mă priveau îngrijoraţi.
Am întrebat-o dacă se întâmplase ceva, iar ea mi-a spus că vorbise cu sora ei de la care aflase că nu mă prea concentrez la cursurile ei. M-a întrebat dacă mi se întâmplase ceva mai deosebit. Am încercat să o liniştesc spunându-i că pur şi simplu treceam printr-o perioadă mai proastă. Nu a părut că m-ar fi crezut în totalitate, însă nu a insistat. S-a ridicat şi s-a îndreptat spre uşă.
- Mama?
- Da?
S-a întors pentru a se uita la mine.
- Când îi vei spune tatei adevărul?
- Nu ştiu încă. Trebuie să găsesc momentul potrivit.
După ce ne-am urat reciproc noapte bună, a ieşit din cameră, iar eu m-am întins pe pat uitându-mă la tavan. Acelaşi răspuns pe care îl ştiam mult prea bine. Mă cam săturasem să-l aud, dar în acelaş timp realizam că, într-un fel, avea dreptate. Nu puteam pur şi simplu să ne ducem la el când îi era lumea mai dragă şi să-i spunem. Trebuia totuşi să alegem un moment cât mai bun. Cu toate astea mă cam plictisisem să tot aştept. Uneori nici nu mai ştiam ce aştept, de fapt.
Întotdeauna m-am întrebat cum va reacţiona când va afla. Speram să aflu acest lucru cât mai curând.
Răspunsuri: 314
Subiecte: 8
Data înregistrării: Jun 2010
Reputație:
28
Zupi: 1.052 z
hello
deci te-ai apucat de un nou fic putin mai fantasy
pentru un prim capitol a fost bun, aproape perfect as zice, doar cateva litere mancate si o virgula parca am zarit care nu-ai avea rostul (la mine is mult mai multe dar zic si eu)
si ai grija la timpuri, adica la prezent am observat ca narezi da unele fraze le-ai pus parca la timpul trecut, sau a fost poate numai imaginatia mea, tot ce-i posibil cand is obosita
descriere ai pus, desi cea a sentimentelor mai mergea, mai ales despre ce simte ea despre ideea de a fi vrajitoare...
cred ca ti-am mai spus si la celalalt fic, punete in pielea personajului, si nu te gandii doar la reactile pe care le-ai avea in anumite situati ce si la ce ai simti, pentru ca am observat ca evoluezi repede si cred ca poti mai mult :P
actiunea, pai pentru primul cap a fost suficienta dupa mine, nu avea nici un rost sa ne bagi direct in adevarata actiune... plus ca nu a decurs repede, pana la urma ii un capitol destul de lungut
titlul as zice ca e dragut, nu ma asteptam chiar la o vrajitoare cand l-am citit dar e bine sa surprinzi cititorul
bine.. cred ca ajunge cat am palavragit, ii mai las si pe alti sa-si dea cu parerea :P
spor la scris, ca vad ca ai multe idei >:D<
Răspunsuri: 201
Subiecte: 6
Data înregistrării: Jul 2011
Reputație:
12
Zupi: 736 z
Uitaţi cpitolul doi. Sper să vă placă :P
Aştept în continuare critici şi păreri.
Capitolul 2
Următoarea dimineaţă m-am trezit cu ciudata senzaţie că ceva rău avea să se întâmple şi încă destul de curând. Mi s-a părut ciudat, dar, cu toate că din cauza faptului că sunt vrăjitoare ar trebui să am mai multă încredere în presimţirile pe care le am, am decis să ignor acest sentiment. M-am mulţumit pur şi simplu cu explicaţia că probabil exagerez şi că imaginaţia îmi joacă feste.
M-am pregătit pentru o nouă zi de şcoală, pe care nu o aşteptam cu prea mare drag, mi-am luat ghiozdanul şi m-am îndreptat spre bucătărie. Era destul de devreme încă, ceasul de pe perete arătând ora şase şi douăzeci de minute, iar ai mei încă nu se treziseră. De obicei se trezeau în jur de opt dimineaţa.
Am ajuns în hol şi tocmai voiam să-mi las ghiozdanul jos şi să intru în bucătărie când am avut dintr-o dată senzaţia că cineva mă urmăreşte. M-am întors atât de rapid încât era să scap ghiozdanul pe jos. Însă în spatele meu nu am văzut pe nimeni, ci doar un hol pustiu.
Mai întâi senzaţia de azi dimineaţă şi acum asta? Ce naiba se întâmplă?
Era destul de ciudat, în special deoarece până acum, cel puţin din câte îmi puteam aminti, nu mai avusesem astfel de episoade. Poate totuşi ceva chiar nu era în regulă. Am alungat însă repede această teorie scuturând din cap. Până la urmă locuiam într-un oraş destul de liniştit în care nu se întâmplau prea multe lucruri ieşite din comun. De ce s-ar schimba totul atât de brusc?
Am intrat în bucătărie şi am luat din dulap un castron în care mi-am turnat lapte şi apoi cereale, am luat o lingură şi m-am aşezat pe unul din cele patru scaune ce se aflau în jurul mesei. Chris deja mânca din bolul ei cu cereale, iar după ce ne-am zis bună dimineaţa am făcut şi eu acelaş lucru. Dar acel sentiment de nelinişte nu voia de nuciun fel să-mi dea pace. M-am uitat la Chris, însă ea nu părea să fie agitată. Nu că eu mi-aş putea da vreodată seama de acest lucru. A învăţat atât de bine să pară mereu calmă încât uneori nu sunt sigură dacă mama şi tata îşi mai pot da seama când ceva e în neregulă cu ea.
După ce am terminat micul dejun şi am pus castroanele in chiuvetă, mi-am luat în picioare o pereche de teneşi şi amândouă am ieşit pe uşă. Chris a închuiat-o, iar în câteva minute amândouă mergeam prin aerul rece al dimineţii spre staţia de metrou. La ora asta străzile erau încă pustii şi era linişte.
Mai aveam cam cinci minute de mers până la metrou când am avut din nou senzaţia că cineva mă urmăreşte. M-am întors, însă, la fel cum s-a întâmplat şi de dimineaţă, în spatele nostru nu era nimeni.
Ai simţit şi tu asta? Am auzit vocea lui Chris în mintea mea.
Ăsta e un alt lucru pe care putem să-l facem. Vorbim cu ajutorul gândurilor. E destul de folositor, mai ales când vrem să vorbim despre chestii legate de magie şi sunt mulţi oameni de faţă. Însă asta nu înseamnă că ne putem citi gândurile una alteia oricând vrem sau alte chestii de genul. E pur şi simplu ceva ce putem face când e nevoie.
M-am întors spre ea şi am văzut că se uita înapoi după cineva.
Da, i-am răspuns. Şi mai am şi un presentiment negativ.
În acest caz suntem două care avem acelaşi presentiment.
Şi tu? Crezi că e ceva serios?
Mai ştii? Nu ar strica să fim cu ochii în patru, pentru orice eventualitate.
Am coborât în staţie exact la timp pentru a prinde metroul. În zece minute ne aflam deja în clădirea şcolii, îndreptându-ne spre sala de sport unde avea loc prima oră. Ne-am schimbat hainele şi ne-am aşezat pe bancă alături de ceilalţi elevi.
Zilele trecute cineva auzise că profesorul nostru urma să fie înlocuit deoarece îşi rupsese piciorul. În timp ce stăteam acolo întrebâdu-mă cum o să fie oare noul profesor ochii mi-au picat pe un băiat pe care nu îl mai văzusem până atunci. Avea părul negru ca pana corbului, iar ochii, din câte îmi puteam da eu seama, de un căprui închis. L-am întrebat pe Andy, care stătea în dreapta mea dacă ştie cumva cine e tipul. Andy e una din puţinele persoane care ştie adevărul despre mine şi Chris. De asemenea are şi el ceva mai deosebit. Poate imita orice voce pe care o aude şi are oasele foarte rezistente. Poate fi lovit de un camion fără să se aleagă cu vreun os rupt.
Mi-a spus că băiatul acela fusese transferat la acest liceu astăzi şi tocmai voia să-mi spună numele lui, când uşa sălii de sport s-a deschis, iar înăuntru au intrat directorul liceului şi un bărbt în jur de 25-30 de ani, cu părul de un şaten deschis şi ochi albaştri care avea cam un metru şi optzeci de centimetri înălţime.
- Puţină atenţie, vă rog, a început directorul. Acesta este profesorul care îl va înlocui pe domnul Banner. Sper că nu îi veţi crea niciun fel de probleme, a zis pe un ton plin de subînţeles.
Apoi a părăsit sala lăsându-ne cu noul nostru profesor care, cel puţin aşa mi s-a părut mie, ne privea într-un mod destul de ciudat.
- Bună ziua, a început el. Mă numesc Alexander Andrews şi voi fi profesorul vostru de sport până la finalul acestui semestru. Ar dori vreunul dintre voi să spună câte ceva despre el pentru a ne cunoaşte mai bine?
A aşteptat ca unul din noi să se ofere, însă nimeni nu a făcut-o. Era o linişte desăvârşită în sală. Dintr-un anumit motiv tipul ăsta îmi inspira un sentiment neplăcut. Nici nu ştiam cum să-l descriu mai amănunţit.
- Bine, dacă nimeni nu vrea să se ofere voi alege eu. Să zicem...tu, a zis uitându-se la mine.
- Eu?
- Da, tu. Cum te cheamă?
- Alexandra, dar toţi îmi spun Alex.
- Ok, Alex. Ai vrea să ne spui câteva cuvinte despre tine?
- Sincer nu am nimic interesant de spus, am zis vrând să închei discuţia cât mai repede posibil.
Din fericire nu a insistat. Apoi a zis că auzise că cineva din această clasă tocmai caştigase un concurs de carate şi dorea să ştie cine era acea persoană. Chris s-a conformat ridicându-şi braţul. După ce a felicitat-o noul profesor a dorit ca ea sa facă o demonstraţie în faţa întregii clase.
- Ei m-au mai văzut. Ştiu ce pot face.
- Poate că ei te-au văzut, însă eu nu.
Văzând că nu are de ales, s-a dus lângă domnul Andrews fără prea multă tragere de inimă. Ura să facă demonstraţii şi încerca să scape de acest lucru de fiecare dată.
Plictisită l-a întrebat ce ar dori ca ea să facă.
- Aş vrea să mă loveşti pe mine.
- Nu cred că e o idee aşa de bună.
- Dacă îţi faci griji că vei avea probleme, îţi garntez că nu va fi aşa.
- Ok. Cum doriţi.
A luat poziţia de atac şi am putut observa cum toţi cei din sală au început brusc să zâmbească. De abia aşteptau să-l vadă la pământ.
A vrut să-i dea un picior în piept – dintr-un numit motiv tuturor le place acel gen de lovitură – însă, spre dezamăgirea tuturor, piciorul ei s-a oprit la doar câţiva centimetri de pieptul lui.
Câţiva colegi au început să protesteze, foarte supăraţi fiind, dar Chris le-a închis gurile cu următoarea frază:
- Dacă mai comentaţi mult voi folosi acea lovitură pe voi toţi, aţi înţeles?
După ce ora a luat sfârşit, iar toţi elevii şi-au schimbat hainele, am început să pornim agale spre clasa noastră pentru următoarele ore.
Într-una din pauze Alicia, o colegă destul de sociabilă, m-a rugat să o însoţesc până la toaletă. E puţin mai înaltă decât mine, părul şaten închis, lung până la talie îi cădea în voie pe umeri, iar ochii căprui îi străluceu aproape întotdeauna.
Cum nu aveam altceva mai bun de făcut am acceptat. Cum în toaleta de pe etajul nostru se fuma, iar Alicia nu suportă fumul, am sfârşit prin a ne duce la cea de la etajul al doilea. Tot drumul a vorbit întruna, despre absolut orice, ceea ce nu mă deranja, chiar îmi plăcea. Mai adăugam şi eu câte două-trei cuvinte la fiecare două propoziţii de-ale ei, dar nu asta era important. Mă simţeam bine când ceilalţi mă tratau ca pe o persoană normală. Desigur, ei nu ştiau nimic despre micul meu secret, dar chiar şi aşa. Îmi plăcea normalitatea. Oamenii normali, dacă pot să zic aşa, puteau să-şi spună absolut orice fără să-şi facă griji că ar putea dezvălui un mare secret. Ei nu aveau nimic de ascuns. Deşi ştiam că mulţi şi-ar dori să fie în locul meu şi să poată să facă atât de multe lucruri, nu mă puteam abţine să nu-i invidiez pe aceşti oameni simpli. Viaţa lor îmi pare mult mai puţin complicată decât a mea.
Când ne întorceam în sala de clasă Alicia, mai aeriană cum e ea, visa cu ochii deschişi deci a reuşit să se ciocnească cu un profesor care venea din direcţia opusă. Mai exact domnul profesor Andrews. A îngăimat ea repede nişte scuze, dar pe domnul profesor nu părea să-l fi deranjat prea tare acest mic accident. În scurt timp deja se îndepărta de noi.
- Hei, a scăpat ceva, a zis Alicia ridicând o piatră de un albastru intens de pe podea.
Dintr-un anumit motiv acea piatră arăta destul de cunoscut. Unde o mai văzusem oare? Apoi mi-a picat fisa: am văzut-o în una dintre cărţile mătuşii mele. Ne-a vorbit despre genul ăla de pietre la una din lecţii. Dacă îmi aminteam corect astfel de pietre aveau nişte puteri inimaginabil de mari. Puteau deveni chiar periculoase dacă cădeau pe mâinile cui nu trebuia. Însă ne mai zisese şi că pietrele acelea dispăruseră cu mult timp în urmă. Se zvonea că ultima de genul ăsta se afla în posesia consiliului vrăjitorilor.
- Pământul către Alex, Alicia m-a readus în prezent. La ce te gâdeşti atât de intens?
- La nimic important. Mă cunoşti, mereu îmi zboară gândurile în altă parte, am zis afişând un zâmbet.
Am observat că deja îi înapoiase piatra profesorului, iar el se afla pe la jumătatea holului acum.
- Trebuie să-mi împărtăşeşti şi mie o dată aceste gânduri. Par destul de interesante.
- Crede-mă nu sunt.
- Totuşi, poate într-o bună zi o să-mi spui, a zis zâmbindu-mi.
- Poate.
I-am spus acest lucru deşi ştiam că nu voi putea să-i spun niciodată la ce m-am gândit cu adevărat.
Am luat-o din loc şi am ajuns în clasă fix cu cinci minute înaintea profesorului. Încercam să fiu atentă la ce ne explica, însă nu prea reuşeam. Gândurile îmi zburau întruna la acea piatră. Semăna prea mult...
Of, dar de ce ar avea un simplu profesor o asemenea piatră? Trebuie să fie doar o coincidenţă.
Cu acest argument am încheiat acel şir de întrebări ce mi se învârteau în cap, iar restul zilei a decurs normal.
Chris zisese că ar trebui să avem grijă, însă eu nu credeam că ceea ce se întâmplase azi pe hol avea vreo legătură cu sentimentul de azi dimineaţă. Şi mai mult, nu înţelegeam de ce ar trebui să iau în serios acel sentiment.
Cred că, undeva, destul de adânc în mintea mea, ştiam că era o greşeală să ignor acest lucru. Dar în momentul de faţă pur şi simplu nu voiam să-i dau niciun fel de importanţă.
Eram atât de fericită când ultima oră s-a terminat, mai aels pentru că urma weekendul şi puteam să mă relaxez.
Poate ieşeam pe undeva cu câţiva colegi sau ceva de genul. În orice caz eram convinsă că nimic nu putea să meargă prost.
Răspunsuri: 314
Subiecte: 8
Data înregistrării: Jun 2010
Reputație:
28
Zupi: 1.052 z
hello, mersi de anunt
pai, un capitol dragut, o singura chestie am de comentat, ai introdus prea multe personaje noi pentru un singur capitol, desi unele sunt doar personaje episodice sau el putin asa par, oricum, macar acel baiat brunet, pe care oricum nu ai pus prea mult accent puteai sa-l lasi pentru capitolul urmator aduncand putin din dinamismul acestuia si in el
doua greseli de tastare :P
niciun- nici un
aels- ales
neimportante, incerc doar sa umplu spatiul :P
actiunea a decurs intr-un fel repede, ai dat prea multe informati pentru un singur capitol, adica puteai face doua cu intamplarile din unul, in fine, poate ai o idee mai mare si vrei sa ajungi la ea, deci tu sti, oricum, ma bucur ca-i interesant :D
app, e mai fain noul titlu, da mister fic-ului
cam atat, astept next-ul :D
Răspunsuri: 1.167
Subiecte: 50
Data înregistrării: Jul 2010
Reputație:
334
Zupi: 4.502 z
Yo ! .4U is here .
De data aceasta am reuşit şi eu să citesc ceva scris de tine.
Am vrut să las com la cealălaltă lucrare, dar am spus că nu mai las.
Oricum, mă aflu aici deci e O.k .
Acum:
` Titlul pot spune că e bun, l-ai ales bine. dar din primele două capitole a reeşi doar foarte puţin din semnificaţia pe care o ilustrează titlul dat de tine.
Oricum în unele locuri nu prea mi s-a părut original. De ex. numele uneia dintre fete, mă duce cu gândul la Magicieni din Waverly Place şi alte chesti. Oricum e bine.
` Descrii bine, lin şi fluid. Pot citit chiar fără griji. Dar mai necesită volum. Pentru că mai trebuie să descrii sentimentele. Desigur că mai amplu, dacă se şi poate. Nu îţi cer imposibilul, dar ar cam trebui să te axezi şi pe ele. Şi desigur şi pe caracterul personajelor şi pe aspectul lor exterior şi interior.
Cu acţiunea o duci bine, nu am ce comenta.
` Greşeli ai avut în abele capitole. Nu multe zic eu, dar unele au alterat înţelesul propozitiilor.
AÅŸtept nextul ÅŸi cam asta este tot.
Răspunsuri: 201
Subiecte: 6
Data înregistrării: Jul 2011
Reputație:
12
Zupi: 736 z
Multumesc mult pentru comentarii :)
Incerc sa tin cont de sfturile pe care le primesc. Nu stiu daca reusesc intotdeauna, dar incerc.
Uitati capitolul trei si sper sa va placa. ;)
Capitolul 3
Stăteam în baie şi îmi priveam imaginea în oglinda ce se afla deasupra chiuvetei. În aproximativ zece minute urmau să vină câţiva priteni cu care urma să mergem în diverse locuri pentru a ne distra. Încă nu ştiam sigur ce vom face.
Reflexia pe care o vedeam era cea a unei fete de 16 ani complet normală. Puţin cam slabă poate. Şi totuşi... Oare uitându-se la mine cineva şi-ar putea da seama de ceea ce se află în spatele acestei imagini atât de obişnuite? Mă îndoiam. Niciodată nu am crezut că cineva şi-ar putea da seama. Lumea nu crede în chestii precum vrăjitoare şi magie. Oamenii nu cred decât ceea ce se poate dovedi ştiinţific. Dacă ar ştii... Oare ne-ar privi ca pe nişte ciudaţi scăpaţi de la spitalul de nebuni? Ar încerca să scape de noi?
Am scuturat din cap încercând să alung acele gânduri. De ce mă gândeam la asta până la urmă? Ştiam însă de ce. Acel sentiment de nelinişte încă nu-mi dăduse pace. Nici măcar nu ştiam la ce ar trebui să mă aştept.
Am ieşit din baie şi m-am îndreptat spre uşă. Eram gata de ceva vreme. În scurt timp a apărut şi Chris, iar după ce tata ne-a urat distracţie plăcută am ieşit din bloc. Urma să ne întâlnim cu ceilalţi în faţa staţiei de metrou. Când am ajuns acolo am observat că eram primele.
În scurt timp a apărut Andy. Părul şaten era ciufulit ca întotdeauna, iar ochii căprui aveau o licărire jucăuşă. Părea destul de fericit. Ne-am salutat, iar după încă cinci minute au apărut şi restul persoanelor din grup: Alicia, Eric, prieten la cataramă cu Andy, avea părul brunet şi ochii căprui deschis şi Taylor care avea părul blond şi ochii albaştri precum cerul.
Nu erau tocmai cei mai apropiaţi prieteni ai mei, însă nu eu decisesem cine va veni. De asta se ocupase Chris. Ea se înţelegea de minune cu Eric şi Taylor, iar Alicia, ei bine, ea poate fi considerată sufletul petrecerii.
După ce am discutat puţin am decis să mergem mai întâi la film, deoarece rula o comedie şi aveam destul timp pentru a ajunge, iar apoi să mergem să mâncăm pizza. Eu una eram destul de încântată de idee.
Am inceput să coborâm scările pentru a intra la metrou şi stăteam pe peron când am avut din nou acea senzaţie de urmărie. M-am uitat în toate direcţiile, dar nu am văzut nimic ieşit din comun. Peronul era de altfel destul de pustiu.
- E totul în regulă Alex? Am auzit glasul Aliciei.
- Bineînţeles. De ce?
- Ai o privire cam ciudată.
- Nu mă băga în seamă, am o perioadă mai prostă atâta tot.
S-a uitat la mine cu neîncredere, însă apoi a ridicat din umeri şi a revenit la discuţia pe care o purta cu Eric.
Ce naiba se întâmplă?
Cu siguranţă nimic bun, mi-a răspuns Chris.
M-am uitat la ea confuză.
Ce vrei să spui?
Mai ţii minte demonstraţia de ieri de la ora de sport? S-a întâmplat ceva ciudat atunci. Chestia e că eu chiar voiam să-l lovesc pe acel profesor. Nu îmi inspiră nimic bun. Însă în loc să-l lovesc pe el am lovit un fel de zid ce se afla în faţa lui.
Asta îmi aminteşte...
Gândurile mi-au fost întrerupte de sunetul metroului ce se oprea în staţie. Ne-am urcat cu toţii, apoi i-am povestit despre acea piatră pe care o văzusem ieri. Începeam să cred că acel profesor ascundea ceva. De asmenea m-am gândit şi la acel băiat pe care l-am văzut ieri pentru prima oară. Să fi fost doar o simplă coincidenţă faptul că fusese transferat în clasa noastră în aceeaşi zi în care acest profesor venise să-l înlocuiască pe domnul Banner? Mă cam îndoiam, dar cum puteam să ne dăm seama de acest lucru fără dovezi concrete? Ar putea să fie de partea acelui profesor. Părea destul de probabil.
Dar cum puteam să ne dăm seama dacă chiar era aşa sau nu? Nici măcar noi nu ne puteam da seama dacă persoana de lângă noi este vrăjitor sau nu.
Din fericire ceilalţi ne-au distras atenţia de la aceste probleme. Filmul la care am ajuns ne-a făcut să râdem până ne-au dat lacrimile. Deabia mai puteam respira când am ieşit din sala de cinema.
Planul iniţial s-a schimbat din mers aşa că am sfârşit jucând şi câteva partide de popice la o sală de jocuri din apropiere. Mai exact, Chris a jucat împotriva tuturor băieţilor deoarece eu şi Alicia am fi făcut vânătăi de la greutatea acelor bile. Noi am stat pe margine susţinându-ne favoriţii.
După ce băieţii au pierdut de două ori în faţa surorii mele au decis să lase baltă jocul pe motiv că li se făcuse foame.
Chris nu a ratat şansa de a râde puţin pe seama lor.
- Aţi ajuns să fiţi bătuţi de o fată mică şi pricăjită ca mine?
- Nu am pierdut, ci te-am lăsat să câştigi, a zis Taylor. Am fost nişte gentelmeni.
- Mda, sigur, s-a băgat şi Alicia. Chris a spălat pe jos cu voi.
- Lecţiile de carate sunt de vină, a zis Eric. Cum să te pui cu cineva ca ea?
- Tu de partea cui eÅŸti? S-a bosumflat Taylor.
Discuţia a continuat însă eu nu am mai fost atentă. I-am anunţat că mă duc să ocup o masă la pizzerie şi m-am întors pe călcâie lăsându-i să se contrazică în continuare. În mod normal aş fi rămas să mă uit la ei deoarece genul ăsta de discuţii sunt destul de amuzante, însă de data asta nu aveam starea de spirit necesară.
Încă mai încercam să pun lucrurile cap la cap. Am luat loc la prima masă liberă pe care am zărit-o şi am început să mă uit prin încăpere în timp ce-i aşteptam. Nu era foarte multă lume: am zărit un cuplu de îndrăgostiţi, un grup de trei prieteni ce mâncau pizza şi râdeau, o fată care tocmai zărise persoana pe care o aştepta şi alte grupuri asemănătoare.
Însă nimic ieşit din comun.
Şi atunci de ce am în continuare acest sentiment?
Au apărut mai repede decât mă aşteptam. Toţi zâmbeau şi râdeau, iar băieţii îi dădeau din când în când ghionturi lui Chris. Dar acest lucru nu părea să o deranjeze. Se distra de minune. Sau se prefăcea foarte bine.
Am comandat trei pizze diferite pe care le-am mâncat împreună. Numai că una din ele era mai picantă, iar Alicia, care nu şi-a dat seama de asta la timp, a sfârşit prin a bea cam multă apă. Asta spre amuzamentul celor prezenţi.
Am ajuns acasă destul de târziu, deoarece după ce am terminat de mâncat, am început să ne plimbăm pe străzi fără să avem vreo destinaţie în minte.
Am sfârşit prin a ajunge în parcul de distracţii unde am petrecut câteva ore dându-ne în leagăne, apoi în carusele şi tot felul de alte prostii.
Vata pe băţ nu i-a picat tocmai bine lui Taylor, dar spre norocul lui aveam câteva pastile pentru stomac la mine. După ce a luat una şi-a mai revenit.
- De ce ai astfel de pastile la tine? A intrebat.
- Pentru orice eventualitate. Dar sincer mă aşteptam ca Andy să aibă nevoie de ele, am zis în glumă.
Andy mi-a dăruit o privire plină de subînţeles, însă nu a zis nimic.
Apoi am decis să plecăm fiecare la casele noastre înainte de a fi daţi dispăruţi de către părinţi.
Ne-am luat la revedere, iar fiecare a luat-o pe drumul lui. Într-un fel m-am simţit uşurată în acel moment. Nu mai ştiam cât de mult aş mai fi reuşit să mă prefac. Acest lucru mă deranja enorm. Aveam momente când eram sătulă de prefăcătorii, de minciuni şi de inventatul scuzelor pentru diferitele probleme create de magie.
Ar trebui să-i spunem mamei, a zis Chris. Înainte ca lucrurile să scape de sub control.
De acord. Dar nu astăzi. Hai să-i spunem mâine.
De acord.
Restul drumului a fost parcurs într-o linişte desăvârşită. Deşi tind să cred că amândouă ne gândeam la acelaş lucru: la Andrews, la noul elev şi la acea piatră.
Dar, oricât mi-aş fi stors creierii, nu reuşeam să fac legătura între aceste trei lucruri.
Răspunsuri: 314
Subiecte: 8
Data înregistrării: Jun 2010
Reputație:
28
Zupi: 1.052 z
sallut
pai am citit noul capitol dar iti spun de acuma ca mi se inchid ochii deci nu te astepta la un comentariu prea stralucit
deci in capitolul asta nu a fost multa actiune, am impresia ca inca nu ai ajuns la 'sufletul povestii'
oricum, e bine ca nu grabesti lucrurile, adica dupa mine e un lucru bun
dialogul, pe zice trece parca te folosesti tot mai putin de el, imi plus imi place ideea de a comunica doar cu ajutorul mintii :X
greseli, ai avut una chiar la inceput - priten- asta mi-a sarit in ochii caci e chiar in primele randuri, dupa nu am mai fost atenta...
la capitolul descriere se putea mai mult, nu te limita la ai arata ingrijorarea, poate chiar teama doar prin reactile ei, descrie sentimentul in sine, presiunea pe care o simte
pune-te in pielea personajului si srie cam tot ce crezi ca ai simti in situatia respectiva, mai exact, tot ce iti vine in cap, nu te gandi ca ii exagerat sau ceva...
am atat :P
ms ca m-ai anuntat, pe data viitoare :D
Răspunsuri: 201
Subiecte: 6
Data înregistrării: Jul 2011
Reputație:
12
Zupi: 736 z
Multumesc pentru sfaturi. Stiu ca in numite locuri seamana cu Wizards of Waverly place, dar pe parcurs devine mai original, sper.
Incerc sa tin cont de sfaturile voastre si sper sa reusesc.
Uitati capitolul patru si sper sa va placa ;) Scuze ca e asa scurt.
Capitolul 4
Dimineaţa de luni nu m-a gasit mai puţin confuză decât fusesem în ultimile zile. Nu reuşisem să vorbim cu mama despre cele întâmplate. În mare parte deoarece nu existase niciun moment în care să fim singure cu ea. Sigur, am fi putut să-i spunem prin intermediul gândurilor chiar dacă tata era de faţă. Dar de fiecare dată când ne aflam toţi la un loc purtam diverse conversaţii, iar în momentele când nu am făcut-o a fost pentru că eu şi Chris a trebuit să ne facem temele. Şi uite aşa a trecut şi ziua de duminică, iar mama nu are nici cea mai vagă idee despre ceea ce se petrece. Cu un pic de noroc poate tata va veni mai târziu azi de la servici şi vom putea discuta. Speram din tot sufletul să se întâmple aşa.
La şcoală totul decurgea cât se poate de normal. Profesorii îşi ţineau orele, elevii îi vorbeau pe unii urât pe la spate, iar în momentul în care suna clopoţelul toţi erau fericiţi că în sfârşit îşi puteau continua discuţiile începute înainte de venirea profesorului.
După ora de geografie, pe care eu o uram, mi-am sprijinit capul în mâna dreaptă uitându-mă la cei din jurul meu. Toată lumea părea atât de bine dispusă astăzi. Toţi discutau şi îşi făceau planuri pentru weekend sau alte chestii asemănătoare.
La un moment dat obişnuiam să cred că pot să fac abstracţie de faptul că sunt vrăjitoare şi să mă comport exact ca o persoană normală. Desigur, acest lucru nu s-a întâmplat niciodată. Întotdeauna apărea câte ceva. Iar acum toată chestia cu acest profesor. Sentimentul acela parcă nu mă mai deranja chiar atât de mult. Nu mai era ceva apăsător ce nu putea fi ignorat indiferent de cât de mult m-aş fi străduit. Acum devenise mai mult ca o înţepătură, ca acelea pe care le simţi când ţi se administreză vreun vaccin. Doar că, spre deosebire de acele tipuri de înţepături, care dispar în câteva secunde, aceasta nu voia de niciun fel să cedeze.
Un zânbet amar mi-a răsărit pe buze. Deabia acum realizam anumite lucruri. Eu nu voi putea niciodată să fiu ca ei. Nu voi putea niciodată să privesc lucrurile precum ei. Întotdeauna va exista acestă barieră ce mă va împiedica să fac acest lucru.
Acum, mai mult ca oricând, aveam impresia că toată această, presupusă, viaţă obişnuită a mea nu este decât o piesă de teatru în care actorii încearcă să-şi joace cât mai bine rolul, să intre în pielea personajului pe care trebuie să-l interpreteze. Dar orice piesă are şi un final. Şi ştiam că finalul acestei piese ar putea veni oricând. Mai ales acum. Şi că oricât de mult mi-aş fi dorit ca ea să dureze o veşnicie, acest lucru nu era posibil.
Ce trist... Am ajuns să mă compar cu o piesă de teatru...
Uneori mă întreb cum ar fi fost viaţa mea fără toate aceste complicaţii. Dar, desigur, la această întrebare nu voi afla niciodată răspunsul.
Am stat aşa până când am văzut un profesor intrând în sala de clasă. M-am gândit că pauza se sfârşise, însă am fost surprinsă să observ că cel care intrase era domnul profesor Andrews. O clipă am rămas cu ochii aţintiţi la el neştiind ce să cred. Ce căuta el aici? Din câte îmi puteam aminti noi aveam o singură oră cu el vinerea.
Ceva îmi spunea că nimic bun nu se poate întâmpla cu el în preajmă. Aşa cum zisese şi Chris tipul ăsta inspira neîncredere, poate chiar mai mult de atât. Însă nimeni altcineva nu părea deranjat de prezenţa lui. Mai degrabă erau uimiţi şi curioşi să afle de ce se afla aici.
- Bună ziua. Aş dori ca Alex să vină cu mine în sala de sport.
- De ce? Am întrebat confuză.
- Nimic grav. Doar că ora trecută ai uitat ceva în vestiarul fetelor.
- Mă îndoiesc, am zis încruntându-mă puţin. De obicei nu uit lucruri în vestiar. Poate că aparţine altcuiva.
- Eu sunt convins că respectivul obiect îţi aparţine. Are numele tău inscripţionat pe el.
Văzând că nu am de ales şi nevrând să par o ciudată în faţa celorlalţi m-am ridicat din bancă şi l-am urmat.
Ai grijă, am auzit glasul surorii mele. Părea destul de îngrijorată.
Acea înţepătută de care vorbeam mai devreme parcă devenise mai puternică. Şi cu toate acestea eu tot mai încercam sa ma liniştesc singură spunându-mi că nimic rău nu se va întâmpla. Că totul nu era decât o neînţelegere care avea să fie clarificată curând.
După ce am mers o vreme pe holuri, cred că de fapt doar câteva minute, deşi mie mi s-a părut mai mult, am ajuns în sală. Nu se afla nimeni în ea acum. Într-un fel acest detaliu mă speria. Am încercat să alung acest gând.
Până la urmă el nu e decât un simplu profesor, nu-i aşa? Ce ar putea să se întâmple?
Am intrat în vestiar şi m-am uitat de jur împrejur, însă, spre surprinderea mea, acolo nu se afla nimic.
Ce ciudat.
Am ieşit din încăpere total confuză.
- Nu este nimic acolo, am zis, dar cum nu eram atentă am observat prea târziu că se afla chiar în faţa mea şi m-am izbit de el. Mă scuzaţi. Nu eram...
Nu am apucat să termin propoziţia deoarece în momentul imediat următor am simţit o mână strângându-se în jurul gâtului meu şi ridicându-mă de pe sol.
Am încercat să scap însă strâsoare era prea puternică.
- De ce...? am reuşit să îngaim.
- Am ştiut de la bun început că eşti diferită, a zis cu un zâmbet înfricoşător pe faţă. Sora ta e ceva mai dură, dar nu-ţi face griji. Te va urma în curând.
A început să-şi strângă şi mai tare mâna în jurul gâtului meu şi devenea din ce în ce mai greu să respir.
Am încercat să mă gândesc la o vrajă care m-ar fi putut ajuta, dar nu reuşeam să mă concentrez, iar ochii au început să mi se împăiănjenească.
Nu-mi venea să cred. De ce ar face aşa ceva? Ce voia de fapt?
La un moment dat am văzut pe cineva stând în celălalt capăt al sălii, dar nu am reuşit să-mi dau seama cine era. Am auzit-o pe acea persoană strigându-mi numele, însă nu am reuşit să recunosc vocea.
Nu mai puteam să respir...
Dacă aş putea măcar să o avertizez pe Chris!
Răspunsuri: 314
Subiecte: 8
Data înregistrării: Jun 2010
Reputație:
28
Zupi: 1.052 z
:| profesor idiot, si ce daca e diferita? ce treaba are el?
:)) ok, ideea e ca mai facut curioasa, adica de ce are el ceva cu ele doar pentru ca sunt vrajitoare?
abia astept sa-i aflu adevarata fata profului, adica cine e el...
nu mi se pare ca seamana cu Wiard of...
adica seamana cat seamana si toate ficurile cu vampiri cu twilight sau vampire diaries
adica noh, ii greu sa vi cu ceva 100% original in momentul de fata, cand exista atatea filme si seriale care au epuizat toate temele posibile :P
deci, e ok... plus ca acuma mi se pare destul de original, capitolul asta ma refer :X
dalogul e bun, ai invatat pe parcursul celor doua ficuri sa-l controlezi destul de bine :P
actiunea, hmmm, poate la sfarsit prea repede a luat-o de gat, aici intra mai multa descriere: soc, teama pentru propria viata, confuzie... putea fi ceva mai amplu, mai ales ca nu-i ceva ce poate fi trecut cu vederea, scena respectiva
descrierea, am scris deja unde mai trebuia insistat pe ea, in rest mi sa parut bine, te mai puteai lungi putin pe ideea cu "sceana de teatru"- adica ideea, comparatia in sine ii foarte buna (ai fost inspirata) dar am impresia ca ai trecut prea repede peste partea aia...
oricum, te descurci din ce in ce mai bine, sunt poate exagerat de dura cu tine dar esti unul dintre putini oameni la care chiar se vede ca se straduiesc si asculta sfaturile incercand sa reduca din partile mai slabute (sincer, nu m-am straduit niciodata atata cat ii evident ca o faci tu)
greseli nu am vazut, cred ca nici una desi scrii cu diacritice, good for you, ai si un stil ordonat, desi mai puteai sa lasu un rand liber intre ce ai scris la inceput si Capitolul 4
atat, sper ca comentariul intreprinde toate conditile promise :D
si... nu cred ca mai ii nevoie sa-ti spun sa ma anunti (evident)
multa inspiratie my dear :* >:D<
Răspunsuri: 201
Subiecte: 6
Data înregistrării: Jul 2011
Reputație:
12
Zupi: 736 z
Scuze pentru intarziere, dar nu prea am avut inspiratie :P Oricum am reusit sa scriu capitolul cinci care sper ca va aduce cateva lamuriri legate de ce va urma in poveste. Sper sa va placa si astept pareri ;)
Capitolul 5
Primul lucru de care mi-am putut da seama în momentul în care mi-am recăpătat cunoştinţa a fost faptul că aveam o durere de cam destul de serioasă. Simţeam că mai aveam un pic şi-mi exploda capul.
M-am ridicat în capul oaselor încercând să-mi dau seama unde anume mă aflu. Din câte puteam realiza eram într-o cameră ca oricare alta. Lângă pat se afla o fereastră ale cărei jaluzele erau trase. În mod normal m-aş fi uitat afară însă eram prea ocupată cu studiatul camerei. În dreapta am văzut un birou în faţa căruia era aşezat un scaun, iar lipite de peretele opus se aflau trei corpuri de bibliotecă destul de mari care erau pline aproape până la refuz cu fel de fel de cărţi.
Cum ajunsesem aici? M-am concentrat încercând să-mi amintesc tot ceea ce se întâmplase, ceea ce nu mi-a luat mai mult de câteva minute. Cel mai clar îmi aminteam faptul că noul nostru profesor de sport încercase să mă omoare.
Nu mai înţelegeam nimic, iar durerea de cap făcea ca totul să pară şi mai greu de digerat. Oare de ce încercase să mă ucidă? Şi mai mult, se părea că ştia ceva despre mine. Zisese ceva de genul că a ştiut că sunt diferită. Nici nu mai puteam să-mi dau seama care sentiment era mai puternic: cel de confuzie pentru că nu reuşeam să pun lucrurile cap la cap sau cel de teamă pentru ce ar putea acel, aşa zis profesor, să facă data viitoare? Am scuturat destul de tare din cap încercând să alung acel gând. Nici măcar nu voiam să-mi închipui că un incident de genul acesta s-ar putea repeta.
Acum următoarea întrebare ar fi: cine m-a adus aici?
M-am uitat în jur încercând să găsesc un indiciu, cât de mic. Ceva aflat pe unul din rafturile de sus ale bibliotecii mi-a atras atenţia. M-am apropiat şi mi-am dat seama că acel ceva era de fapt o ramă pentru fotografii. M-am întins după ea sperând că avea şi o poză înăuntru. Din păcate nu reuşeam să ajung la ea. În astfel de momente îmi doream să am mai mult de un metru şi şaizeci şi trei de centimetri înălţime.
Ce tot spun? Sunt vrăjitoare, nu-i aşa?
Mi-am amintit că învăţasem o vrajă pentru levitaţie aşa că am folosit-o, iar cu ajutorul câtorva mişcări ale mâinii am adus-o destul de jos pentru a o putea apuca. În ramă se afla poza unui băiat cam de un metru şi şaptezeci şi cinci de centimetri înălţime, cu părul negru şi ochii căprui închis. Semăna cu băiatul pe care îl văzusem în sala de sport, cel care tocmai fusese transferat. Mi se părea destul de ciudat. Adică de ce se afla o poză cu el aici? Şi ce rol avea el în toate astea? Oare chiar era de partea acelui Andrews?
Gândurile mi-au fost întrerupte în momentul în care am auzit uşa camerei deschizându-se. În prag l-am zărit pe băiatul din poza pe care o ţineam în mână.
L-am studiat cu atenţie. Părea destul de relaxat.
- Bună, a zis pe un ton destul de vesel.
- Unde sunt? Am întrebat pe cel mai calm ton de care eram în stare.
Adică după tot ce mi se întamplase şi după ce că şi aşa nu ştiam ce se întâmplă de fapt, faptul că el era atât de calm şi relaxat, de parcă totul era ok, mă scotea din sărite. Aş fi fost în stare să-l pălmuiesc, indiferent de consecinţe, dar cumva am reuşit să-mi păstrez cât de cât calmul. Cel mai rău mă deranja faptul că se uita la mine cu nişte ochi atât de nevonovaţi.
- Eşti la mine acasă, a răspuns pe acelaşi ton.
- Zău? Şi ce caut aici?
- E o poveste mai lungă. O să ţi-o spun, dar mai întâi aş vrea să ştiu cum te simţi.
- De ce ţi-aş răspunde la întrebări? Am zis săgetându-l cu privirea. Din câte ştiu eu ai putea foarte bine să fii de partea acelui Andrews!
- Nu crezi că sari un pic cam repede la concluzii? Nici măcar nu ştii ce s-a întâmplat. Nu sunt complicele lui.
Tonul lui devenise deodată foarte serios. Dar pe mine nu mă speri, nu cum cel puţin.
- De ce te-aÅŸ crede?
- Uite ce e. Poţi să nu ai încredere în mine acum, dar după ce-ţi voi explica totul s-ar putea să-ţi schimbi părerea.
- Ok. Te ascult.
- Bine, dar nu aici. Hai în bucătărie. Am făcut ceai.
Zicând acest lucru a ieşit din cameră şi cum eu sunt foarte curioasă din fire am pus poza pe unul din rafturi şi l-am urmat. Am luat loc pe unul din scaunele din jurul mesei cu mâinile încrucişate la piept şi am aşteptat să înceapă.
Un lucru era clar, nu se grăbea deloc. Iar eu una nu ştiam câtă răbdare mai aveam. Mi-a pus o ceaşcă de ceai în faţă şi s-a aşezat de partea cealaltă a mesei.
- Bun, pentru început ştiu că ai observat acea piatră pe care Andrews a scăpat-o pe jos. Ştii cumva ce este?
I-am răspuns că da şi i-am povestit tot ce ştiu de la mătuşa mea. A părut destul de mulţumit de răspunsul meu.
- Ceea ce ştii este foarte adevărat. Ceea ce tu nu ştii este că acea piatră a fost furată acum câteva zile de sub nasul consiliului.
- Åži cum de ÅŸtii acest lucru?
- Ştiu pentru că eu sunt fiul celui care se află în fruntea consiliului, a zis cu cea mai serioasă figură pe care am văzut-o vreodată.
La această afirmaţie mai aveam puţin şi rămâneam cu gura căscată. Nu-mi venea să cred. În mod normal aş fi pus la îndoială spusele lui, dar mă îndoiam că cineva ar fi putut inventa o asemenea poveste. Era mult prea ciudat.
- Acum să-ţi spun de ce ai fost implicată în această poveste. Ei bine, ceilalţi membri ai consiliului a efectuat câteva vrăji pentru a descoperi unde anume se află acea piatră. De fiecare dată se afla în preajma ta şi a surorii tale. Eu am fost trimis pentru a vă duce pe voi două în faţa lor.
- Iar tu ai văzut că piatra este la Andrews. Spune-le celorlalţi şi gata. Problemă rezolvată.
- Mda, nu este chiar atât de simplu. Vezi tu, acel Andrews este un membru al consiliului. Am încercat să-i spun tatei însă nu m-a crezut. Şi apoi, să fim serioşi, nimeni nu ar crede că un membru al consiliului ar fura acea piatră.
- Åži ai vreun plan?
- Mă tot gândesc la asta, dar singurul lucru care se poate face este să dovedim cumva că nu voi două aţi furat acea piatră.
- Eu nu văd altă soluţie decât s-o luăm de la el şi s-o înapoiem consiliului. Ce zici de planul ăsta?
- O singură problemă. Voi două nu ar trebui să vă implicaţi. Este cam periculos. Nici nu-ţi poţi imagina cât de puternică este acea piatră.
- Şi nici nu-mi pasă. O să te ajut fie că-ţi place fie că nu, am zis hotărât.
Nu avea nicio şansă să mă convingă să renunţ. Tipul ăla ne învinovăţise pentru ceva ce nu făcusem. Nu avea să scape atât de uşor. Cred că dacă n-aş fi avut acea durere de cap m-aş fi gândit ceva mai mult la această decizie. Poate şi la faptul că fiind un membru al consiliului era destul de puternic. Însă în acest moment nu puteam. Eram foarte furioasă. Şi chiar nu mă interesau avertismentele lui.
Din păcate pentru mine nici el nu avea de gând să renunţe atât de uşor aşa încât următorea jumătate de oră a fost petrecută discutând în contradictoriu. Încerca de zor să mă convingă să beau acea nenorocită de ceaşcă de ceai. Mda, de parcă eu aş fi chiar atât de proastă. Din anumite motive bănuiam că ar fi pus ceva în acel ceai. Iar eu nu aveam de gând să pic atât de uşor în vreo capcană. Încă nu aveam încredere în el, chiar dacă povestea lui era adevărată.
Într-un fel îmi părea rău pentru el. Părea că îi pasă într-adevăr şi că nu ar vrea să-mi facă vreun rău. Dar avea ghinion deoarece eu eram prost dispusă. Şi pot fi o adevărată pacoste când sunt supărată.
Spre norocul meu la un moment dat a plecat până la toaletă, iar în momentul în care am auzit uşa închizându-se m-am ridicat şi m-am îndreptat spre uşă încercând să nu fac niciun zgomot.
Nu mică mi-a fost suprinderea când am văzut cheile în uşă. Într-un fel chestia asta m-a amuzat. Părea destul de ridicol, având în vedere faptul că-mi dăduse de înţeles că nu prea voia să-mi iau tălpăşiţa aşa repede.
Am luat cheile, am ieşit încercând să nu fac niciun zgomot şi am închis uşa închuind-o în urma mea. Nu de alta, dar nu aveam chef să mă urmărească. Am ieşit din bloc şi, spre norocul meu, am găsit destul de repede o staţie de metrou. Mai aveam câţiva bani în buzunarele blugilor, suficienţi pentru a-mi cumpăra o cartelă cu două călătorii.
M-am urcat în metroul care ducea în direcţia blocului meu şi am luat loc pe primul scaun liber pe care l-am zărit.
În toată învălmăşeala poveştii ăsteia uitasem să întreb ce le spusese colegilor, dacă le spusese ceva bineînţeles. Desigur, în acest moment nu prea îmi mai păsa. Nu voiam decât să ajung acasă.
O grămadă de întrebări mi se învârteau în minte. De ce furase acea piatră? De ce, mai ales luând în considerare faptul că făcea parte din consiliu? De ce făcuse în aşa fel încât să ne învinovăţească pe noi? De ce pe noi? În momentul ăsta eram cu mult mai confuză decât fusesem la început. Pur şi simplu nimic nu părea logic. Ce ironic... Sunt vrăjitoare şi totuşi încercam să găsesc o logică în tot ceea ce se întâmpla. Dintre toate persoanele eu ar fi trebuit să ştiu că atunci când vine vorba de magie nimic nu are sens. Absolut nimic.
Oare mă prefăcusem atât de mult timp că am o viaţă normală încât uitasem că de fapt nu este aşa? Oare chiar ajunsesem să gândesc asemănător cu ei? Nu mă înţelegeţi greşit, nu mă deranja acest lucru. Doar mă uimea. Nu am crezut vreodată că voi ajunge, câtuşi de puţin, să mă apropii de modul lor de gândire.
Un zâmbet amar mi-a apărut pe buze. Exact acum a trebuit să se întâmple toate astea. Exact când începusem şi eu să mă obişnuiesc cu modul ăsta de viaţă...
Ce ironic... Am gândit cu tristeţe.
|