29-08-2011, 12:42 PM
@Blac_Tear: Ai o imaginaţie foarte bogată, ţi-am mai spus. Îm plac ideile tale pentru Ryan, dar nu va fi nevoie de astfel de talente, cel puţin nu la cum mi-am imginat eu povestea. O să explic la un moment dat de ce a ştiut el acel lucru.
@andrra: Pe Ryan am încercat să-l conturez astfel încât să inspire încredere prin personalitatea lui. Cred că mi-a reuşit din câte îmi spui tu. Până acum e bine.
Aşa cum se poate observa am schimbat iar titlul. Motivul: ăsta mi se pare mai potrivit. Sper să vă placă şi vouă noul tiltu:x Hai că nu mă mai lungesc, uitaţi capitolul, sper să vă placă ;)
Restul săptămânii lucrurile au decurs cât de poate de normal. Asta dacă facem abstracţie de Ryan care ne însoţea în fiecare zi până la şcoală şi înapoi. Într-un fel acest lucru mă enerva deoarece îmi dădea impresia că nu ar crede că ne-am putea purta singure de grijă. Ei bine, probabil că nu ne-am fi putut pune niciodată cu Andrews, dar, chiar şi aşa, tot mă simţeam prost. Mă simţeam ca vedetele alea care nici nu pot ieşi până la magazinul din colţ fără bodyguard. Nu-mi plăcea deloc această comparaţie. Încă de mică am fost obişnuită să merg de colo colo făr să-mi fac griji că aş putea păţi ceva. Iar acum trebuia să suport asta.
Nu-l văzusem pe Andrews toată săptămâna, ceea ce chiar îmi convenea. La un moment dat începusem să mă gândesc că poate, deşi realizam că era puţin probabil, îşi dăduse seama că ce făcea era groaznic şi înapoiase piatra.
Toate speranţele mele au fost năruite vineri când în sala de sport a intrat Andrews purtându-se cât se poate de firesc. Asta dacă nu pun la socoteală privirea plină de subînţeles pe care mi-a aruncat-o imediat ce a intrat.
Nici măcar nu mă mai obosisem să mă schimb pentru oră. Şi aşa nu aveam eu chef de sport în general. Nu mă interesa nici măcar dacă mă sancţiona pentru chestia asta. În momentul de faţă, la ce situaţie şcolară aveam, un avertisment putea trece neobservat.
Spre norocul meu nu a spus nimic, dar a avut un zâmbet de satisfaţie pe faţă aproape toată ora. Nu de puţine ori am vrut să-i vrăjesc şireturile pentru a se lega unele de altele. Ar fi fost foarte distractiv să-l văd căzând în nas. Cu toate acestea am reuşit să mă stăpânesc. Până şi eu realizam că ideea era prostească. Ca să nu mai spun că nu m-ar fi ajutat cu absolut nimic, ci mi-ar fi adus şi mai multe probleme.
Cu douăzeci de minute înainte de încheierea orei domnul profesor ne-a anunţat că are o problemă importantă de rezolvat, motiv pentru care va pleca mai devreme.
A ieşit repede din sală, iar în momentul în care uşa s-a închis în urma lui i-am auzit vocea lui Ryan în minte. O voce cât se poate de serioasă.
Asta e şansa noastră. Trebuie să-l urmărim.
Să înţeleg că ai un plan? A întrebat Chris.
Exact.
S-au schimbat repede, iar după vreo cinci minute şi cu puţin ajutor din partea lui Andy, care se oferise să găsească o scuză pentru noi trei cât lipseam, am reuşit să ieşim din şcoală tocmai la timp pentru a-l vedea pe Andrews dispărând după colţ.
Mă întrebam ce punea la cale. Şi, cel mai important, de ce insistase Ryan să îl urmărim? În orice caz, speram să merite efortul.
Mergeam de aproximativ douăzeci de minute pe străzile pline de oameni. Planul lui Ryan era destul de simplu, dar, aşa cum zisese Chris, putea fi foarte eficient. Deci, sora mea mergea cu cinsprezece paşi în urma lui Andrews, deoarece ea şti cum să urmărească pe cineva fără să fie observată, iar eu şi Ryan mergeam cu douăzeci de paşi în urma ei. Doar pentru a fi siguri. Şi, bineînţeles, păstram legătura prin intermediul gândurilor.
Oamenii care treceau pe lângă noi păreau destul de ocupaţi. Spun asta deoarece fie erau cu telefonul la ureche, fie scriau mesaje. Aveam nororc că nimeni nu se ciocnise de noi până acum.
Nici măcar nu înţelegeam de ce îl urmăream. Iar băiatul nostru nu ne dăduse nicio explicaţie. Şi mai era ceva. Chris zisese de atâtea ori că nu are încredere în el, dar, cu toate acestea, acceptase propunerea lui fără să se opună câtuşi de puţin. Nu o mai înţelegeam.
Tot mai încercam să-mi dau seama de ce făcuse Andrews tot ce făcuse. Poate că o făcea pentru putere, dar atunci nu vedeam ce rost ar avea să ne dea pe noi două vinovate. Chiar dacă am fi ajuns în situaţia de a fi puse în faţa consiliului până la urmă s-ar fi descoperit că acea piatră nu se afla la noi. Sau cel puţin aşa speram. Dar nu voiam să ajung să aflu acest lucru.
De câteva ori m-am uitat pe furiş la Ryan. Părea mult prea serios şi mult prea concetrat. Oare ce spera să afle? De ce era atât de sigur că a-l urmări era o idee atât de bună?
După încă vreo zece minute am văzut-o pe Chris stând cu spatele sprijinit de o clădire ce părea destul de veche. Am grăbit pasul pentru a ajunge lângă ea fiind curioasă ce aflase. Dacă aflase ceva.
Deci? A întrebat Ryan.
A intrat în clădirea aceea, a zis arătându-ne clădirea ce se afla după colţ
Era o clădire veche de patru etaje. Vopseaua de pe ea începuse să se cojească din cauza vechimii. Uitându-mă cu atenţie mi se părea că era un loc destul de potrivit pentru cineva ca el. Arăta puţin înfricoşător.
După un scurt schimb de replici Chris şi Ryan au ajuns la concluzia că Andrews ar putea ascunde piatra în acea clădire sau ar putea să o ţină în preajma sa tot timpul. Credeau că, dacă aveam puţin noroc şi eram atenţi, am putea să-i luăm piatra de sub nas fără ca el să-şi dea seama.
Eu însă aveam sentimentul că nu va fi nici pe departe atât de uşor precum sperau ei.
Nu aveam nicio idee despre cum am putea să procedăm, iar uneori aveam impresia că nu vom reuşi niciodată să demonstrăm că nu suntem vinovate.
Mi se părea de-a dreptul trist. Dintre toate vrăjitoarele de pe acest pământ tocmai pe noi găsise să ne învinovăţească. Uitându-mă la acea clădire, care mai avea puţin şi ar fi părut părăsită, mi se părea că exact asta exprimă: faptul că noi nu aveam cum să reuşim. Faptul că vom eşua. Iar el ne va râde în nas, fericit de reuşita sa.
Hei, nu te descuraja. Sunt sigur că totul va fi bine.
M-am uitat la el şi am văzut că avea pe faţă un zâmbet înţelegător. Mama îmi spusese o dată că toate sentimentele mi se pot citi pe faţă. Toţi pot şti cum mă simt doar uitându-se la mine.
Are dreptate, surioară. Sunt sigură, a zis Chris punându-şi un braţ peste umerii mei.
Voiam să-i cred, chiar voiam. Dar uneori părea cam greu de crezut.
Nemaiavând ce să facem acolo ne-am întors la şcoală. Când am ajuns acolo am constatat că ora de matematică tocmai se sfârşise. Când am ajuns în dreptul clasei am constatat că uşa era larg deschisă semn că profesoara tocami plecase.
Ei bine, măcar scăpasem de o durere de cap. Nu o prea aveam la suflet pe această profesoară.
Am intrat în clasă şi m-am dus direct la locul meu. Imediat s-a afişat Andy cu un zâmbet imens pe faţă. La cât de descurajată eram nu mai aveam nevoie şi de alte enigme, aşa că l-am întrebat de ce zâmbeşte. Pe un ton destul de vesel mi-a spus că avusesem noroc. Profa nu se arătase aşa că toată ora stătuseră la taclale.
Măcar aveam şi noi o veste bună pe ziua de azi.
Apoi pe un ton jos m-a întrebat dacă aflasem ceva. Folosind magia i-am povestit tot ceea ce se întâmplase. Când am terminat părea puţin dezamăgit. Probabil sperase la mai mult. Şi nu era singurul.
Restul zilei a decurs normal. Eu eram atentă la ore suficient pentru a nu mă alege cu vreo notă mică, nu că ar mai fi contat.
Următorul lucru interesant care s-a petrecut, dacă pot să zic aşa, a avut loc la sfârşitul zilei după ce am părăsit clădirea şcolii. Ryan ne-a zis pe un ton cât se poate de serios că este ceva despre care vrea să ne vorbească.
- Zău? Şi despre ce e vorba? A întrebat Chris pe un ton neîncrezător.
- Credeam că ai trecut peste partea cu neîncrederea.
- Nu tocmai. Mai ai de lucru. Deci, despre ce e vorba?
- E ceva ce ne-ar putea ajuta în această situaţie, a fost tot ce a spus.
Chris l-a privit cu nişte ochi ce trădau nedumerire, dar şi scepticism.
Evident, Andy nu voia să se lase dat deoparte deci a insistat să fie şi el implicat. Asta a părut să-l deranjeze serios pe Ryan. Nu părea că l-ar fi inclus şi pe Andy în planul său. A încercat să-l convingă că nu este atât de important pentru a partcipa şi el, dar Andy nu a vrut să se lase atât de uşor. Asta m-a cam enervat. Nu înţelegeam ce avea împotriva lui.
Toată discuţia a durat până când i-a ţipat Chris puţin în minte. Ştiu că a făcut acest lucru pentru că s-a încruntat, iar apoi am văzut expresia feţei lui Ryan schimbându-se. Chris l-a fixat cu o privire serioasă, iar în cele din urmă a trebuit să cedeze.
Aşa că ne-am îndreptat toţi spre blocul nostru unde urma să discutăm pe îndelete.
Tot drumul a fost petrecut într-o linişte desăvârşită. Ryan părea destul de încurcat de întreaga situaţie.
La un moment dat Andy m-a bătut pe umăr pentru a-mi atrage atenţia. L-am privit şi am văzut că făcea un semn cu mâna spre capul lui. Ăsta era semnul inventat de noi trei pentru momentele în care el voia să ne spună ceva fără ca cei din jur să audă.
Am presupus că vrea să vorbească cu amândouă deci i-am atras atenţia şi lui Chris.
Tipul ăsta nu prea pare că mă place.
Ei bine, tipul ăsta e puţin ciudat, a zis Chris.
Apropo de asta, cum se face că ai acceptat planul lui? Parcă nu aveai încredere în el, am spus eu.
Câştigă puncte în faţa mea. Dar să nu-i spui. Să vedem ce idee are. Dacă e una inteligentă s-ar putea să-mi revizuiesc comportamentul.
Mi-am dat ochii peste cap. Aşa şmecheră putea să fie uneori. Cred că Ryn mi-a văzut expresia feţei pentru că s-a uitat puţin ciudat la mine. Dar nu-mi păsa.
În momentul ăsta voiam doar să ajungem mai repede şi să auzim planul lui Ryan. Speram să fie bun, aşa cum zisese Chris.
@andrra: Pe Ryan am încercat să-l conturez astfel încât să inspire încredere prin personalitatea lui. Cred că mi-a reuşit din câte îmi spui tu. Până acum e bine.
Aşa cum se poate observa am schimbat iar titlul. Motivul: ăsta mi se pare mai potrivit. Sper să vă placă şi vouă noul tiltu:x Hai că nu mă mai lungesc, uitaţi capitolul, sper să vă placă ;)
Capitolul 9
Restul săptămânii lucrurile au decurs cât de poate de normal. Asta dacă facem abstracţie de Ryan care ne însoţea în fiecare zi până la şcoală şi înapoi. Într-un fel acest lucru mă enerva deoarece îmi dădea impresia că nu ar crede că ne-am putea purta singure de grijă. Ei bine, probabil că nu ne-am fi putut pune niciodată cu Andrews, dar, chiar şi aşa, tot mă simţeam prost. Mă simţeam ca vedetele alea care nici nu pot ieşi până la magazinul din colţ fără bodyguard. Nu-mi plăcea deloc această comparaţie. Încă de mică am fost obişnuită să merg de colo colo făr să-mi fac griji că aş putea păţi ceva. Iar acum trebuia să suport asta.
Nu-l văzusem pe Andrews toată săptămâna, ceea ce chiar îmi convenea. La un moment dat începusem să mă gândesc că poate, deşi realizam că era puţin probabil, îşi dăduse seama că ce făcea era groaznic şi înapoiase piatra.
Toate speranţele mele au fost năruite vineri când în sala de sport a intrat Andrews purtându-se cât se poate de firesc. Asta dacă nu pun la socoteală privirea plină de subînţeles pe care mi-a aruncat-o imediat ce a intrat.
Nici măcar nu mă mai obosisem să mă schimb pentru oră. Şi aşa nu aveam eu chef de sport în general. Nu mă interesa nici măcar dacă mă sancţiona pentru chestia asta. În momentul de faţă, la ce situaţie şcolară aveam, un avertisment putea trece neobservat.
Spre norocul meu nu a spus nimic, dar a avut un zâmbet de satisfaţie pe faţă aproape toată ora. Nu de puţine ori am vrut să-i vrăjesc şireturile pentru a se lega unele de altele. Ar fi fost foarte distractiv să-l văd căzând în nas. Cu toate acestea am reuşit să mă stăpânesc. Până şi eu realizam că ideea era prostească. Ca să nu mai spun că nu m-ar fi ajutat cu absolut nimic, ci mi-ar fi adus şi mai multe probleme.
Cu douăzeci de minute înainte de încheierea orei domnul profesor ne-a anunţat că are o problemă importantă de rezolvat, motiv pentru care va pleca mai devreme.
A ieşit repede din sală, iar în momentul în care uşa s-a închis în urma lui i-am auzit vocea lui Ryan în minte. O voce cât se poate de serioasă.
Asta e şansa noastră. Trebuie să-l urmărim.
Să înţeleg că ai un plan? A întrebat Chris.
Exact.
S-au schimbat repede, iar după vreo cinci minute şi cu puţin ajutor din partea lui Andy, care se oferise să găsească o scuză pentru noi trei cât lipseam, am reuşit să ieşim din şcoală tocmai la timp pentru a-l vedea pe Andrews dispărând după colţ.
Mă întrebam ce punea la cale. Şi, cel mai important, de ce insistase Ryan să îl urmărim? În orice caz, speram să merite efortul.
***
Mergeam de aproximativ douăzeci de minute pe străzile pline de oameni. Planul lui Ryan era destul de simplu, dar, aşa cum zisese Chris, putea fi foarte eficient. Deci, sora mea mergea cu cinsprezece paşi în urma lui Andrews, deoarece ea şti cum să urmărească pe cineva fără să fie observată, iar eu şi Ryan mergeam cu douăzeci de paşi în urma ei. Doar pentru a fi siguri. Şi, bineînţeles, păstram legătura prin intermediul gândurilor.
Oamenii care treceau pe lângă noi păreau destul de ocupaţi. Spun asta deoarece fie erau cu telefonul la ureche, fie scriau mesaje. Aveam nororc că nimeni nu se ciocnise de noi până acum.
Nici măcar nu înţelegeam de ce îl urmăream. Iar băiatul nostru nu ne dăduse nicio explicaţie. Şi mai era ceva. Chris zisese de atâtea ori că nu are încredere în el, dar, cu toate acestea, acceptase propunerea lui fără să se opună câtuşi de puţin. Nu o mai înţelegeam.
Tot mai încercam să-mi dau seama de ce făcuse Andrews tot ce făcuse. Poate că o făcea pentru putere, dar atunci nu vedeam ce rost ar avea să ne dea pe noi două vinovate. Chiar dacă am fi ajuns în situaţia de a fi puse în faţa consiliului până la urmă s-ar fi descoperit că acea piatră nu se afla la noi. Sau cel puţin aşa speram. Dar nu voiam să ajung să aflu acest lucru.
De câteva ori m-am uitat pe furiş la Ryan. Părea mult prea serios şi mult prea concetrat. Oare ce spera să afle? De ce era atât de sigur că a-l urmări era o idee atât de bună?
După încă vreo zece minute am văzut-o pe Chris stând cu spatele sprijinit de o clădire ce părea destul de veche. Am grăbit pasul pentru a ajunge lângă ea fiind curioasă ce aflase. Dacă aflase ceva.
Deci? A întrebat Ryan.
A intrat în clădirea aceea, a zis arătându-ne clădirea ce se afla după colţ
Era o clădire veche de patru etaje. Vopseaua de pe ea începuse să se cojească din cauza vechimii. Uitându-mă cu atenţie mi se părea că era un loc destul de potrivit pentru cineva ca el. Arăta puţin înfricoşător.
După un scurt schimb de replici Chris şi Ryan au ajuns la concluzia că Andrews ar putea ascunde piatra în acea clădire sau ar putea să o ţină în preajma sa tot timpul. Credeau că, dacă aveam puţin noroc şi eram atenţi, am putea să-i luăm piatra de sub nas fără ca el să-şi dea seama.
Eu însă aveam sentimentul că nu va fi nici pe departe atât de uşor precum sperau ei.
Nu aveam nicio idee despre cum am putea să procedăm, iar uneori aveam impresia că nu vom reuşi niciodată să demonstrăm că nu suntem vinovate.
Mi se părea de-a dreptul trist. Dintre toate vrăjitoarele de pe acest pământ tocmai pe noi găsise să ne învinovăţească. Uitându-mă la acea clădire, care mai avea puţin şi ar fi părut părăsită, mi se părea că exact asta exprimă: faptul că noi nu aveam cum să reuşim. Faptul că vom eşua. Iar el ne va râde în nas, fericit de reuşita sa.
Hei, nu te descuraja. Sunt sigur că totul va fi bine.
M-am uitat la el şi am văzut că avea pe faţă un zâmbet înţelegător. Mama îmi spusese o dată că toate sentimentele mi se pot citi pe faţă. Toţi pot şti cum mă simt doar uitându-se la mine.
Are dreptate, surioară. Sunt sigură, a zis Chris punându-şi un braţ peste umerii mei.
Voiam să-i cred, chiar voiam. Dar uneori părea cam greu de crezut.
Nemaiavând ce să facem acolo ne-am întors la şcoală. Când am ajuns acolo am constatat că ora de matematică tocmai se sfârşise. Când am ajuns în dreptul clasei am constatat că uşa era larg deschisă semn că profesoara tocami plecase.
Ei bine, măcar scăpasem de o durere de cap. Nu o prea aveam la suflet pe această profesoară.
Am intrat în clasă şi m-am dus direct la locul meu. Imediat s-a afişat Andy cu un zâmbet imens pe faţă. La cât de descurajată eram nu mai aveam nevoie şi de alte enigme, aşa că l-am întrebat de ce zâmbeşte. Pe un ton destul de vesel mi-a spus că avusesem noroc. Profa nu se arătase aşa că toată ora stătuseră la taclale.
Măcar aveam şi noi o veste bună pe ziua de azi.
Apoi pe un ton jos m-a întrebat dacă aflasem ceva. Folosind magia i-am povestit tot ceea ce se întâmplase. Când am terminat părea puţin dezamăgit. Probabil sperase la mai mult. Şi nu era singurul.
Restul zilei a decurs normal. Eu eram atentă la ore suficient pentru a nu mă alege cu vreo notă mică, nu că ar mai fi contat.
Următorul lucru interesant care s-a petrecut, dacă pot să zic aşa, a avut loc la sfârşitul zilei după ce am părăsit clădirea şcolii. Ryan ne-a zis pe un ton cât se poate de serios că este ceva despre care vrea să ne vorbească.
- Zău? Şi despre ce e vorba? A întrebat Chris pe un ton neîncrezător.
- Credeam că ai trecut peste partea cu neîncrederea.
- Nu tocmai. Mai ai de lucru. Deci, despre ce e vorba?
- E ceva ce ne-ar putea ajuta în această situaţie, a fost tot ce a spus.
Chris l-a privit cu nişte ochi ce trădau nedumerire, dar şi scepticism.
Evident, Andy nu voia să se lase dat deoparte deci a insistat să fie şi el implicat. Asta a părut să-l deranjeze serios pe Ryan. Nu părea că l-ar fi inclus şi pe Andy în planul său. A încercat să-l convingă că nu este atât de important pentru a partcipa şi el, dar Andy nu a vrut să se lase atât de uşor. Asta m-a cam enervat. Nu înţelegeam ce avea împotriva lui.
Toată discuţia a durat până când i-a ţipat Chris puţin în minte. Ştiu că a făcut acest lucru pentru că s-a încruntat, iar apoi am văzut expresia feţei lui Ryan schimbându-se. Chris l-a fixat cu o privire serioasă, iar în cele din urmă a trebuit să cedeze.
Aşa că ne-am îndreptat toţi spre blocul nostru unde urma să discutăm pe îndelete.
Tot drumul a fost petrecut într-o linişte desăvârşită. Ryan părea destul de încurcat de întreaga situaţie.
La un moment dat Andy m-a bătut pe umăr pentru a-mi atrage atenţia. L-am privit şi am văzut că făcea un semn cu mâna spre capul lui. Ăsta era semnul inventat de noi trei pentru momentele în care el voia să ne spună ceva fără ca cei din jur să audă.
Am presupus că vrea să vorbească cu amândouă deci i-am atras atenţia şi lui Chris.
Tipul ăsta nu prea pare că mă place.
Ei bine, tipul ăsta e puţin ciudat, a zis Chris.
Apropo de asta, cum se face că ai acceptat planul lui? Parcă nu aveai încredere în el, am spus eu.
Câştigă puncte în faţa mea. Dar să nu-i spui. Să vedem ce idee are. Dacă e una inteligentă s-ar putea să-mi revizuiesc comportamentul.
Mi-am dat ochii peste cap. Aşa şmecheră putea să fie uneori. Cred că Ryn mi-a văzut expresia feţei pentru că s-a uitat puţin ciudat la mine. Dar nu-mi păsa.
În momentul ăsta voiam doar să ajungem mai repede şi să auzim planul lui Ryan. Speram să fie bun, aşa cum zisese Chris.