Flori purtate de vant

[Moon princess]

deci, vreau sa va anunt ca sunt noua coechipiera a lui ‡Whisky~Fără~Gheață‡, si de azi inainte voi fi ajutorul ei...deci, un nou fic in colaborare.
iata capitolul doi care sper sa va placa. Acest capitol este scris din perspectiva lui Pain.
Enjoy! ^^


Capitolul 2 - Asta-i viata!



Doua picaturi mari, reci, se izbesc puternic de covorul de apa format intr-o
pestera linistita. O senzatie de usor extaz imi ofera aceste picaturi de apa scurse de pe o stalactita umplandu-mi sufletul gol. O usoara senzatie de plictiseala s-a asternut in pestera suferinzilor. Multi dintre noi ne-am pierdut prietenii, familiile, asa ca de atata suferinta am ajuns sa uram aceasta lume cruda, nesatula inca de atata sange varsat.
Cata nedreptate! Pentru acest scop nobil ne-am adunat fortele: pentru o lume mai buna, pasnica si fara razboaie. Noi vom aduce pacea pe pamant. Noi, Organizatia Akatsuki, vom extermina orice sursa de suferinta, creand in locul acesteia un paradis demn de viata oamenilor drepti. " Mai putine cuvinte, si mai multe fapte." Cat adevar vadesc aceste cuvinte rostite cu atata usurinta!
Ma uit cu atentie din iesirea pesterii la mandrii copaci ce se "nalta doritori in vazduhul senil fara margini.
De-ar sti marile natiuni ce le asteapta! Mare le va fi mirarea cand se vor vedea pustiite, ca acesti copaci ce-si cauta infinitul imposibil. Va asteapta un timp al suferintei.
Vantul rece, posomorat, imi deranjeaza parul portocaliu, facut tepi. Acest vant nepatruns
este asemeni unei tornade nestapanite ce matura totul in calea ei. De aceea imi place acest loc salbatic, dur si rece. Ne asemanam in atatea prinvinte! Brutalitatea, nepasarea si puterea sunt cele ce ne caracterizeaza. Inaintam mereu fara a privi in urma, la ceea ce am pierdut. Nepasarea ne galopeaza pasul pierdut. Nimeni si nimic nu ne poate opri din mersul nostru hotarat, iar cel care ar avea un asemenea curaj nebun, nu ar mai fi in viata cu siguranta.Precum copacii ce se apleaca inaintea vantului, la fel se pleaca oamenii cazandu-mi la picioare cerand indurare. Groaza si nefericirea se astern pe chipurile nefericitilor.Sunt un adevarat tiran! Nu imi pasa de nimeni si nimic. Toc ce am avut mai scump pe lume am parasit, am dat uitarii, coborand in cuibul mizerabil al terorii si suferintei. Aceasta e placerea unui demon fara inima. Astfel sunt eu: o bestie fara inima. Am pierdut acea inima acum multi ani. Insa, pe atunci, era ...ea, singura mea alinare. A fost singurul meu sprijin pe care m-am putut baza, mi-a fost singura persoana ce ma putea calma, si-mi alina suferintele ce le-am avut de suportat din partea Konohai.
Mi-au distrus satul, luand cu ei suflete nevinovate ce acum ne vegheaza. Ea a fost, asemeni mie, singura supravietuitoare. Amandoi ne-am angajat reciproc jurandu-ne credinta eterna ca niciodata nu ne vom parasi unul pe celalalt, vom fi impreuna si la bine si la greu. Dar am tradat-o. I-am tradat toata increderea ce-o avea fata de mine. Si acum imi revin in minte imagini cu ea, acei ochi plansi, stacojii ce ma implorau sa nu o parasesc.
Dar, totusi am facut-o! Dar, n-am niciun regret, niciun resentiment ca nu am dat ascultare acelor rugaminti fierbinti, rostite cu atata ardoare. Intr-adevar, e mult prea periculos ce fac eu, as fi ranit-o mult. Au trecut atatia ani de cand n-am vazut-o, oare mai traieste? Oare mai sta in acelasi sat? Nu mai stiu nimic de dansa, am dat-o uitarii acum multi ani in urma. Daca as fi ramas aceeasi persoana care eram pe atunci, n-as fi realizat nici macar un sfert din ceea ce am realizat cu aceasta atitudine rece. Asta e viata! Facem lucruri dorite si nedorite pentru a ne indeplini idealurile.

-Pain-sama, totul a fost implinit cu lux de amanunt dupa porunca duneavoastra. Mai doreste ceva stapanul meu? ma intreaba cu glas sfios o tanara cu ochii cafenii si parul de-un albastru intens, avand un pierce in barba-i tremuranda, plecandu-si capul in semn de supunere, tinandu-si mana dreapta pe inima; avand o imbracaminte destul de bizara asemeni celor din organizatie: o pelerina neagra ce are imprimata morisori de-un rosu aprins.

-Nu, Konan. Deocamdata nimic, poti sa te retragi si sa te pregatesti de plecare.

-Maestre Pain, scuza-mi impolitetea obraznica, dar imi permiti sa-ti adresez o intrebare?

-Spune, Konan. ii raspund pe-un ton poruncitor.

Fata, cu niste ezitari la inceput, prinde curaj si ma intreaba plecandu-si capul:

-Acum, ne vom indrepta spre Konoha? Va avea acelasi sfarsit ca si toate celelate sate? izbuti sa spuna cu o oarecare frica in glas, tremurand-ui buzele.

-Toate la timpul lor. Daca-mi vei ramane fidela, poate-i voi cruta viata iubitului tau, poate.

-Multumesc! Multumesc, stapane! Promit sa va raman fidela pana la moarte.

-Konan, Konan, nu promite lucruri de care nu esti sigura ca le vei da ascultare.

Tanara se uita inmarmurita meintelegand mesajul.

-D-Da, stapane! spuse aceasta dupa care disparu in neant.

Ma intreb: oare sa incep cu Konoha?



acesta a fost capitolul ...astept pareri...accept si critici sa stiti. ^^ sper sa primesc un com...nu ma faceti sa plang va rog..