01-05-2010, 11:00 PM
Capitolul 2
Tanara se imbraca in graba cu primele haine pe care le avea la indemana. Stia ca se intamplase ceva foarte rau cu sora ei mai mica, stiind-o mai naiva si mai lipsita de putere. Iesi din blocul vechi si se opri in statia de autobuz care era prin apropiere. I se parea ironic ca un sofer sa foloseasca mijloacele de transport in comun, dar daca nu s-ar fi intamplat acea tragedie... Insa nu voia sa se gandeasca la asta.
Masina sosi numaidecat, iar abia atunci temerile o napadisera cu adevarat. La "Victor Babes" mergeau doar bolnavii se SIDA sau de alte maladii ingrozitoare.
In autobuz se simtea aroma tragediei, iar fetele tuturor pasagerilor nu aveau si nici nu exprimau nimic, decat o evidenta plictiseala.
" Probabil s-au saturat de aceasta existenta mizerabila, de grijile din fiecare zi... Dar omul a fost nemultumit inca de cand a inceput sa respire!" se gandi fata. O suvita ondulata de par ii intra in ochi si o dadu la o parte fara chef. Nu ar fi vrut sa faca ceva, iar asta era crudul adevar. Ar fi preferat sa stea acasa, in patul sau cel cald si toate temerile sa nu treaca mai departe de patru pereti, insa instinctul ii cerea sa mearga la spital. Incepuse sa isi doreasca zeci de lucruri, dar cel mai mult ar fi vrut ca parul lung si blond al lui Eduard sa ii mangaie chipul, ca vorbele sale sa ii indeparteze toate spaimele si trupurile lor sa fie lipite, ca intotdeauna cand se intalneau...
Nu era frumoasa. Pometii ii erau proeminenti, iar nasul lung si sbutire o dezavantaja. Ochii negri in care se zarea flacara inteligentei erau mici si putin cam departati, iar buzele subtiri nu i se potriveau nicidecum. Se simtea norocoasa ca Eduard se uitase la ea, pe cand multe superbe oftau dupa dragostea lui. El era un tanar minunat, probabil mai naiv, dar tandru si chipes.
Nu, nu se putea gandi la asa ceva! I se parea nedrept si egoist sa ii treaca prin minte cum se comporta alaturi de iubitul sau, cum era el, atunci cand sange din sangele sau suferea pe un pat tare. Dar toate ideile, amintirile si fricile facura timpul sa treaca neasteptat de repede, in timp ce peisajul se schimba cu fiecare clipa ce trecea... Tanara femie intoarse capul pe fereastra. Spitalul, impozant si straniu i se arata dinaintea ochilor. Se imbarbata si iesi din autovehicul, intrand in cladire. Nu mergea foarte des acolo, iar totul parea nou pentru ea. Peretii erau de un alb imaculat, iar linistea domnea in acel loc. Toti treceau dintr-un loc in altul, de parca ar fi fost intr-un musuroi de furnici. Insa tacerea fu spulberata de un tipat plin de teroare, dupa care urmara altele si pareau sa nu mai ia sfarsit. Nu, nu puteau fi strigatele surorii ei, pe care o stia foarte calma. Acosta o asistenta care ii raspunse ca "Amelia Niculescu se afla la etajul doi, salonul cu numarul doua sute sase". Urca scarile in graba si o lua la fuga pe coridorul ce parea nesfarsit. Acolo sdtrigatele devenisera urlete, iar imagini infioratoare cu pereti insangerati si medici nebuni isi facura loc in mintea sa. Stia ca nu trebuia sa devina paranoica, dar era greu sa isi tina simtamintele in frau. In cele din urma, usa cu numarul doua sute sase ii rasari in fata. Intra cu sfiala si isi vazu sora lipsita de vlaga, cu tenul palid si cu ochii inchisi, genele lungi acoperindu-i. Incepu sa i se para moarta, dar imediat o grimasa de durere aparu pe chipul ce inainte n-avea nicio expresie. In camera mai statea pe un scaun o asistenta, dar parea dancita intr-un somn profund, astfel ca nu spuse nimic cand o vazu pe femeie intrand in salon. Aceasta incepu sa o cerceteze pe Amelia, asemeni unui criminalist, iar socul o lovi in plin cand vazu mana fetei, pe care scria "ins", iar dedesubtul scrisului zari semnul de la intepatura, care parea o rana.
- Mirela, n-as fi crezut ca stii de ceea ce mi s-a intamplat... rosti cu glas stins ranita, care incepuse sa clipeasca.
- Te-ai inselat amarnic, ii raspunse tanara, caci eu stiu totul despre sora mea!
Incercase sa zica acest lucru pe un ton jucaus, dar paru arogant si o facu pe Amelia sa se incrunte. Mirela isi indulci greseala zambind calduros, iar fetele incepura sa discute despre incident. Teama adolescentei cum ca ar avea SIDA fu spulberata de catre femeie, care o linisti cum putea mai bine, fiind o mestera a cuvintelor. Se instaurase o stare de buna dispozitie, nefericita intamplare fiind aproape uitata. Insa in sufletul Mirelei incoltise o ingrijorare ce avea sa-i fie confirmata...
Pe sub usa aparu o coala de hartie, pe care parca erau scrise niste cuvinte. Tanara femeie, curioasa sa vada ce era, o ridica. Se dadu ingrozita cativa pasi inapoi, caci doua cuvinte infioratoare, scrise cu sange apareau pe hartia alba.
- "Vei ucide" ? A spus ca vei ucide, Amelia! rosti ea surescitata. Caci ai fost injectata cu ceva care te va transforma intr-o criminala...
Deductia parea logica. Numai nebunii sau cei care se aparau puteau sa rapeasca suflarea altcuiva. Iar adolescenta fusese infectata cu o substanta necunoscuta...
Cum s-ar fi putut intampla? Cine a fost cel care a trimis mesajul? Gandurile ii treceau prin minte cu repeziciune, iar la nicio intrebare nu gasea vreo solutie. Dintr-odata, pe usa alba navalira doi oameni ai legii, care doreau s-o interogheze pe ranita. La auzul dorintei lor, Mirela se indigna. Cum indrazneau sa ceara asa ceva, cand Amelia abia deschise ochii? Ii refuza pe un ton ce parea neutru, dar ar fi vrut sa-i injure. Politistii voiau sa faca mult prea multe lucruri ce ar fi obosit-o pe sora sa, dar ei insistau. Pana la urma, ceda. Sora medicala se trezi, dar se dovedi a nu fi de folos anchetei, astfel incat fuse poftita afara. Mirela stia ca avea sa traga cu urechea, dar ce rost ar fi avut? Nu era in interesul ei sa ii comunice altcuiva acele informatii...
Am revenit cu al doilea capitol si sper sa va placa...